Irina Lucia Mihalca - Clipa de taină

Poeta Irina Lucia Mihalca, originară din Piatra Neamţ, locuieşte în Bucureşti. Pentru artistă, poezia „are puterea de a ne transpune din lumea înconjurătoare, limitată, într-o lume interioară, a fanteziei veşnice, transformând, ceea ce este imposibil în realitate, în a fi posibil în imaginaţie”.
 
Rătăcitori. Intersecţii sinaptice.
Prin miracolele întâmplate, într-o nesfârşită căutare,
acolo, la începutul cuvintelor, în adâncimea lor,
din prezentul rostuit o lumină strălucitoare
străbate cerul, ţărmurile se ridică,
volute ritmice, înalte şi limpezi,
se estompează,
asemeni stropilor de apă.
 
Orele bogate, fragile, se întorc de unde au plecat,
cu bucurii şi lacrimi, cu arşiţa şi amarul durerii,
cu zâmbetul pe buze şi dorul etern.
Clipele nemărginite sunt trăite intens,
fără timp, fără spaţiu,
se înalţă şi zboară ca un fulg.
 
În adâncimea lor, cotropitoare simţiri,
cuvinte moi, dulci, întrepătrunderi.
La marginea inimii respiră cuvinte nespuse.
Nesecată fântână cu apă vie!
 
Amar şi dulce, convieţuind atât de strâns înlănţuite.
Plutind prin faldurile dorinţei, aripi îţi cresc,
fremătând la gândul unei îmbrăţişări.
Năvalnică, suverană, caldă, iubirea
înlătură barierele, creşte totul,
se scaldă în priviri, şterge lacrima,
mângâie cerul, cuprinde abisul.
Vindecătoare vibraţii, vârtej de trăiri!
 
Timpul se dilată sau fuge uimitor,
ziua nu mai trece firesc, în linie dreaptă,
topeşte totul în jur.
A înţelege, a ierta...
Iubirea e cheia, e sărbătoarea vieţii,
miraculoasă lumină, azimă de simţire.
 
În zbor, cu aripi de porumbel,
o rugăciune a inimii, a inimii de copil.
Într-o pace lăuntrică, o împărtăşire prin abandon,
o sfântă bucurie a prezenţei de sine,
o taină, o taină a iubirii.
 
Sursa foto: ZIUA de Constanţa