Irina Lucia Mihalca - Eclipsă totală de lună

Cât ţi-e de frig! Cu adevărul 
pe buzele împietrite, 
laşi iarna 
să se aşeze la locul ei 
pentru că toamna a trecut. 
În marea trecere e primăvară, 
o altă primăvară! 
Prin juxtapunere renasc sori noi, 
înflorirea ne-anină 
clipele simţite intens.

În orizontul întins, o lună albă, plină, 
se leagănă tainic, uşor dispare 
în bezna nopţii apărute, 

cu gândul păşeşti 
pe linia subţire 
dintre cer şi pământ, 
cu mâna atingi bolta, 
picioarele teluric le simţi, 
continui să mergi, 
cu inima luminezi orice adânc, 
laşi gândul să zboare 
în jocul împletirii unui cer de pământ.

Nimic nu se repetă, bucură-te! 
Continui drumul răscolit 
- vor trece ani, poate -, 
în urmă plutesc 
ecouri, pictate umbre, amintiri, 
în faţă, din adâncuri mute, 
acolo unde 
inimile se deschid, 
tăcerile încep să vorbească, 
răsar noi stele, 
noi vise, 
noi doruri, noi valuri, 
tristeţi, bucurii 
-amestec restrâns de viaţă şi moarte -
un trup, o lumină şi-un cânt.

- Sufletul tău mi-a răvăşit inima, 
fugar sunt de-atunci, 
în piept crucificată mi-e luna, 
trăirile tale se lovesc 
ca apele de stânci pentru-a mai trăi. 
Oare cât mai rezist? Lumea e mult prea mică 
pentru forţa înzestrării tale! 
- în noapte mă cauţi, mă strigi.

La capătul drumului, dincolo de lumile albastre, 
privind în oglinda cerului, ne regăsim. 
E întâlnirea cu tine 
şi dorul de-a fi, de-a simţi, 
de a-mi spune: Te iubesc 
pentru că eşti, pentru că aici trăieşti!

- Dă-mi inima şi ochii, 
să găsescă plăcere în căile mele,
sărut tot ce nu văd şi nu iubesc alţii!