17 Jan, 2020 00:00
3001
„A fost remarcabil şi original în tot ceea ce a făcut pentru că în adâncul sufletului a ştiut să-şi respecte profesia şi pe cei din jurul său. L-am văzut pe scenă interpretând roluri memorabile în spectacole care au rămas în conştiinţa şi în sufletul publicului spectator constănţean: «Steaua fără nume» în regia Ancăi Maria Colţescu, «Melissa», regia Gavril Borodan, «Furtuna», regia Ildiko Kovacs, «Rinocerii», regia Laurian Oniga, «Hecuba», regia Silviu Purcărete, «Andromaca» regia Gheorghe Jora, «Scene din viaţa lui Constantin cel Mare», regia Lucian Iancu, «Transplant», regia Ovidiu Lazăr, «Vrăjitoarele din Salem», regia Gordon Edelstein, «Operă pentru viitorii dictatori», regia Yannis Margaritis, «Crazy Cats», regia Tudor Petruţ, «Penthesileea», regia Cătălina Buzoianu, «Macbeth», regia lui Andrei Mihalache şi multe altele.
În alchimia formulei magice pe care o folosea pe scenă punea pe lângă talent şi har, o rostire binecuvântată şi un joc impecabil. Avea cultul poeziei pe care o trăia recitând-o cu inconfundabila-i voce dar şi neastâmpărul şi frământările poetului manifestat în volumele sale de versuri: «Expediţii în miniatură» 1981 (ediţia a doua 1977), «Imperfectele melancolii» 1983, «Vedere din Mirador» 1998, «Harababuriada. Exerciţii de dicţiune şi predicţiune» 2007.
Volumele acestea îl prezintă ca pe un poet inteligent, un fel de călător printre astre şi printre îngeri, care găsea întotdeauna versul sensibil pentru oameni, pentru pescăruşi şi pentru copiii cu vise îndrăzneţe. A fost un om care s-a lăsat cuprins de sentimente, convins fiind că cei care ştiu să asculte şi să tacă vor învăţa multe lucruri noi. Avea optimismul său revigorant pentru cei din jur şi era asemenea acestor păsări albe dintr-un poem de-al său: «Pescăruşi, desprinşi din valuri / Unghiuri pure de zăpadă».
L-am văzut şi în ipostaza de regizor, realizând spectacolele «Priveşte înapoi cu mânie» de John Osborne, «Cerere în căsătorie» şi «Jubileul» de Anton Pahlovici Cehov, dar şi „Tango» de Slavomir Mrozek, cu studenţii Facultăţii de Arte de la Universitatea «Ovidius» în 2006. Despre «Tango» am scris o cronică în revista «Ovidianum» (nr. 7, decembrie 2006) impresionată de faptul că spectacolul respira tinereţe, multă tinereţe şi nonconformism. I-am urmărit cu emoţie pe tinerii studenţi care şi-au asumat textul lui Mrozek făcându-l să funcţioneze, conturând desigur sub mâna de maestru a lui Vasile Cojocaru, o lume insolită, uşor absurdă, care va rămâne aşa pentru că nu găseşte altă alternativă. Era o lecţie pe care actorul şi regizorul o oferea: o lecţie despre rolul actorului şi textul rostit pe scenă, reuşind să sugereze că acest dans pe muchie de cuţit - între grotesc, absurd şi modern - tangoul, poate deveni într-un anume context social politic un dans al autodistrugerii.
Era un om bun, un prieten excelent, un spirit liber care se bucura de succesele confraţilor săi scriitori, se entuziasma de jocul actorilor mai tineri, trăia şi ardea în templul Thaliei pentru a-i învăţa pe studenţi arta spectacolului.
Am călătorit împreună pe 30 noiembrie 2009 la Mangalia, ca invitaţi ai Cenaclului «Solteris». Acolo a interpretat un fragment din rolul lui Licinius din «Scene din viaţa lui Constantin cel Mare» şi un monolog al lui Antonescu din piesa «Mareşalul”. În seara aceea de duminică am trăit pentru un moment sentimentul că «mareşalul» revenise printre noi. Vasile Cojocaru avea parcă deasupra capului arcul istoriei româneşti iar rostirea sa trecea dincolo de publicul din sală ca o muzică a sferelor, o muzică spre care Ică s-a îndreptat mult mai devreme decât ne-am fi aşteptat”.
Galerie foto:
Ti-a placut articolul?
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: