Lumea marinarilor

Blestemul lui Maican Contraamiralul Nicolae Dumitrescu Maican, 14 ani comandant al Flotilei, ctitor al Marinei Române moderne (galerie foto + document)

Fiul lui Dumitru Ene Maican, Nicolae Dumitrescu Maican (uneori ortografiat şi Dimitrescu - n.n.) s-a născut pe 15 mai 1846, la Bucureşti. La 17 ianuarie 1863 s-a prezentat la concursul organizat de Ministerul de Război pentru desemnarea candidaţilor care urma să fie trimişi la o şcoală navală, trecând cu succes probele.

 
Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 924 din 26 septembrie 1863, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, arătând că mijlocul cel mai nimerit pentru dezvoltarea flotilei ţării era „de a se trimite cu cheltuiala guvernului tineri în şcolile militare navale ale Franciei spre a dobândi cunoştinţele necesare“, i-a aprobat să urmeze timp de doi ani Şcoala Navală din Brest. Prin acelaşi Ordin de Zi, s-a hotărât să i se acorde anual câte 250 de galbeni pentru întreţinerea şi plata studiilor sale şi alţi 50 de galbeni pentru plata călătoriei până în Franţa.
 
De la 1 august 1863, s-a numărat printre elevii Şcolii Navale din Brest, pe care a absolvit-o la 1 august 1865. Totodată, i s-a acordat o bursă pentru încă doi ani în vederea specializării pe care a făcut-o pe nava-şcoală de aplicaţie „Jean Bart“. 

Primii paşi în carieră 

A avut o carieră strălucită, fiind înaintat în gradul de sublocotenent (1 august 1865), locotenent (8 martie 1868), căpitan (8 aprilie 1870), maior (1 ianuarie 1874), locotenent-colonel (1 decembrie 1877), colonel (28 noiembrie 1880 şi general de brigadă (contraamiral) (1 iunie 1886). Întors în ţară, a activat în calitate de comandant al bastimentului „România“, singura navă de război a Flotilei Române (1 martie 1868 - ianuarie 1871). Întrucât nava „Ştefan cel Mare“, abordată în 1867 de o navă austriacă, se afla în reparaţie în Şantierul Naval din Pesta, în anul 1868 a fost trimis aici pentru a supraveghea schimbarea tablelor acesteia. Ulterior, a fost delegat să urmărească în şantierul din Alt-Ofen executarea reparaţiilor la care era supusă nava „România“.
 
În calitate de comandant al navei „Ştefan cel Mare“, în perioada ianuarie 1871 - 1 ianuarie 1874, a executat cu aceasta, în premieră pentru o navă militară românească, un marş pe Dunăre până la Budapesta.

La 38 de ani, comandant al Flotilei Române 

Avansat maior, în perioada 1 ianuarie - 10 decembrie 1874 a fost numit comandant al Flotilei. Sub comanda sa, Flotila şi-a sporit parcul de nave, prin comanda în Şantierul „Yarrow“ din Londra a unei şalupe torpiloare, prin amenajarea unei şalupe cu vele şi prin intrarea în serviciu a canonierei „Fulgerul“. De asemenea, Atelierul Flotilei a fost înzestrat cu tehnologia necesară fabricării minelor şi accesoriilor acestora, fapt care a marcat începuturile dotării cu arme sub apă a Flotilei Române.
 
Tot în această perioadă au fost elaborate, în premieră, „Regulamentul îndatoririlor comandanţilor de bastimente“, „Regulamentul serviciului interior la bord“, „Regulamentul pentru angajarea amploaiaţilor civili“ şi „Regulamentul de administraţie şi contabilitate a Corpului Flotilei“.
 
Prin Înaltul Decret nr. 2079 din 10 decembrie 1874, regele Carol I a aprobat „punerea în neactivitate prin retragerea foncţiei a majorului Dimitrescu Nicolae, din Corpul Flotilei“. Motivarea ministrului secretar de stat la Departamentul de Resbel, generalul de divizie Ioan Emanoil Florescu, prin raportul nr. 9476, era următoarea: „Prea Înălţate Doamne, Majorul Dimitrescu Nicolae, şeful Flotilei noastre şi-a permis a deschide uă casă de comerciu în oraşul Galaţi, sub firma Nicolae Dimitrescu Maican et companie, făcând şi chiar publicaţiuni sub propria sa semnătură.
 
Auzind despre aceasta am chemat luare aminte a şefului Divisiei a 3-a teritorială, care în urmă mi-a declarat că în adevăr majorul Dimitrescu face comerciu aproape de un an, dar că nu a fost informat despre aceasta decât acum în urmă. Am făcut cuvenitele observaţiuni comandantului acestei divisii, care trebuia să cunoască la timp această abatere printr-o observare continuă a conduitei fiecărui oficer din divisia sa. Totodată am numit uă comisiune în conformitate cu legea posiţiei oficerilor şi compusă din colonelul Ipătescu Grigorie şi locotenenţii-colonei Sarandi Alexandru şi Grădişteanu Nicolae.
 
Această comisiune intrând în cercetare şi ascultând şi pe majorul Dimitrescu, au constatat faptul şi prin procesul-verbal din 5 decembre 1874, au declarat în unanimitate că acest fapt atinge demnitatea de militar.
 
Pentru aceste motive, am onoare a propune Măriei-Voastre ca majorul Dimitrescu Nicolae, comandantul Flotilei, să fie pus în neactivitate prin retragerea foncţiei“.
 
Rechemat în activitate, la 1 ianuarie 1876 a fost numit ofiţer de stat-major al Marinei, funcţie în care s-a distins prin maniera de rezolvare a unor probleme de organizare generală a armatei.

Lider în campanie 

Prin Înaltul Decret nr. 825 din 11 aprilie 1877, pe 8 aprilie 1877 „majorul Nicolae Dimitrescu Maican, din corpul de stat-major, s-a mutat şi numit comandant al Corpului Flotilei, ataşându-se cu serviciul la Cuartierul General, şi tot prin acest decret majorul Murgescu Ioan s-a numit adjutor al comandantului Flotilei, comandând provisoriu acel corp“.
 
La 28 aprilie 1877 i s-a încredinţat comanda bateriilor de coastă de la Calafat care, în cea mai mare parte, erau încadrate cu marinari şi comandate de ofiţeri din Flotilă.
 
Conform Ordinului nr. 43 al Marelui Cartier General, la 17 mai Corpul I Armată a făcut cunoscut unităţilor faptul că a fost numit comandant al bateriilor de la Calafat. Sub comanda sa, cele opt baterii de coastă de la Calafat au obţinut rezultate deosebite în timpul tragerilor de artilerie executate asupra Vidinului, au susţinut atacul forţelor române asupra cetăţii otomane de pe malul drept al Dunării în ianuarie 1878, înscriind glorioase fapte de vitejie.
 
O altă misiune importantă încredinţată a fost construcţia podurilor de vase peste Dunăre pe care urma să treacă armata română în Bulgaria, precum şi instalarea unor baraje de mine pe fluviu.
 
La 6 iulie 1877, Ministerul de Război a comunicat comandantului Corpului I Armată faptul că fusese numit în comisia de conducere a lucrărilor construcţiei podului de peste Dunăre, fiind însărcinat şi cu formarea barajelor de mine.
 
Aceluiaşi ofiţer i-a fost încredinţată misiunea distrugerii monitorului otoman „Podgoriçe“, navă care circula pe Dunăre între Vidin şi Rahova, reprezentând o permanentă ameninţare pentru trupele şi bateriile române de pe malul stâng al fluviului. Constatând că nava otomană nu putea fi scufundată nici prin folosirea torpilelor cu scondru, din cauza barajelor care o protejau, nici cu ajutorul artileriei de câmp, fiind bine apărată împotriva loviturilor datorită blindajului de care dispunea, a hotărât să fie întrebuinţate mortierele, ale căror lovituri puteau să cadă pe punte, partea cea mai vulnerabilă a navei. Sub comanda sa a fost construită o baterie formată din trei mortiere, numită semnificativ „Perseverenţa“. Tragerile executate de baterie urma să fie dirijate personal de maiorul Maican, care şi-a instalat un post de observaţie în Ostrovul Canapa.
 
La 7 noiembrie 1877, bateria a deschis focul asupra monitorului „Podgoriçe“. Observând efectele tragerii mortierelor printr-un aparat telegrafic, maiorul Maican a păstrat pe tot timpul tragerii legătura cu servanţii bateriei, dirijându-i astfel tirul. La a 77-a salvă, monitorul - şi odată cu acesta un remorcher şi două şlepuri otomane aflate în apropiere - a fost scufundat. În ziua următoare, generalul Gheorghe Lupu, comandantul Corpului I Armată, i-a trimis o telegramă, cu următorul conţinut: „Te felicit pentru inteligenta conducere a sfărâmării şi scufundării monitorului. Am raportat pe dată faptul M.S. Domnitorul. Prezentaţi-mi pe dată, prin comandantul diviziei, ofiţerii şi gradele inferioare care merită recompense“.
 
Între 1 decembrie 1877 şi 1 aprilie 1879, comanda Corpului Flotilei a fost încredinţată maiorului Ioan Murgescu, urmat, până în anul 1888, de Nicolae Dumitrescu Maican.

Pentru a treia oară la comanda Flotilei 

În aceşti nouă ani a militat pentru crearea unei flote militare la Dunăre şi mare, capabilă să apere oricând frontierele pe apă ale ţării. Din fondurile alocate de Ministerul de Război prin Legea din 7 februarie 1879 pentru repararea şi dezvoltarea parcului de nave militare, a folosit o parte pentru mărirea şi modernizarea Atelierului de Reparaţii de la Galaţi, transformat la 27 august 1879 în Arsenalul Flotilei, iar o altă parte pentru construcţia canonierei „Griviţa“. În Arsenalul Flotilei au fost reparate navele „România“ şi „Fulgerul“, ieşite din război cu un grad avansat de uzură. Nava „Ştefan cel Mare“, care necesita schimbarea căldărilor, a fost trimisă la Şantierul Naval din Budapesta.
 
În anul 1880 canoniera „Griviţa“ a fost recepţionată la Şantierul constructor din Trieste, fiind adusă în ţară de însuşi comandantul Flotilei.
 
La 23 decembrie 1880, comandantul Flotilei a înaintat un raport ministrului de Război, generalul Gheorghe Slăniceanu, prin care propunea ca fondurile respective să fie folosite pentru construcţia a două şalupe staţionare, a unui bric cu vele şi vapori cu destinaţia navă-şcoală, a unei şalupe torpiloare, precum şi pentru procurarea materialului de torpile necesar Flotilei.
 
La 3 octombrie 1881 s-a aprobat „Regulamentul de înfiinţare şi funcţionare a Şcolii Copiilor de Marină“. În acelaşi an, împreună cu căpitanul Ioan Isvoranu, a plecat în Anglia pentru a studia posibilităţile de construire a unor noi nave necesare Corpului Flotilei Române. Cu această ocazie, au fost comandate la Şantierele „Thames Iron-Works“ din Londra un bric cu vele şi vapori şi mai multe nave fluviale.
 
La 31 ianuarie 1882, în prezenţa sa a fost inaugurată Şcoala de Marină, iar la 12 august 1882 a intrat în dotarea Flotilei bricul „Mircea“, prima navă-şcoală românească. După armare, sub comanda colonelului Maican, bricul „Mircea“ a ieşit în mare în primul său marş de instrucţie, navigând până la Constanţa şi întorcându-se la Galaţi după efectuarea mai multor manevre.
 
În toamna anului 1882 au intrat în dotarea Flotilei şalupele de poliţie „Rahova“, „Opanez“, „Smârdan“, „Poteraşul“, „Sentinela“, „Vegheatorul“, „Grănicerul“, „Pandurul“, puitorul de mine „Alexandru cel Bun“ şi torpiloarele „Şoimul“ şi „Vulturul“, înfăptuindu-se astfel primul program de dotare cu nave al Flotilei din perioada postbelică.
 
În absenţa unui port militar în care să se adăpostească navele în timpul iernii, s-a hotărât înfiinţarea acestuia la Ţiglina - Galaţi, intervenind pentru obţinerea de la stat a unui lot de 20 de hectare pentru amenajarea portului militar, a cazărmilor echipajelor şi a depozitelor de muniţii şi torpile. Ceremonia punerii pietrei fundamentale a portului şi a celorlalte instalaţii a avut loc la 25 aprilie 1884, în prezenţa comandantului Flotilei.
 
În acelaşi an, navele „Ştefan cel Mare“, „Griviţa“ şi „Alexandru cel Bun“, sub comanda sa superioară, au efectuat un voiaj pe Dunăre. Depăşind sectorul Porţilor de Fier, „Griviţa“ şi „Ştefan cel Mare“ au ajuns până la Drencova.
 
Această perioadă a fost marcată şi de sporirea efectivelor, de pregătirea lor superioară prin înfiinţarea unui nucleu al Corpului Apărării Submarine, precum şi prin efectuarea unor exerciţii şi manevre. În urma înnoirilor produse şi sporirii atribuţiilor Flotilei, comandantul Flotilei a propus proiectul unei noi Legi de organizare a Flotilei. Prin această lege, promulgată în anul 1886, Corpul Flotilei a fost echivalat cu un comandament de corp de armată.
 
Din iniţiativa sa, s-a trecut la înfăptuirea celui de-al doilea program de dotare cu nave a Flotilei. În acest scop au fost comandate în Anglia viitorul crucişător „Elisabeta“ şi trei canoniere, iar în Franţa, trei torpiloare.

Homo homini lupus 

În urma neînţelegerilor iscate în privinţa modului în care au fost făcute aceste comenzi, a fost acuzat de corespondenţă pentru furnituri militare cu un oarecare Broadwell şi mituire, fiind judecat la 28 martie 1888 de către Consiliul de Război. Procesul intentat a determinat înlocuirea sa de la comanda Flotilei, la 9 mai 1888, cu colonelul Ioan Murgescu.
 
Astfel, prin Înaltul Decret nr. 1325 din 11 mai 1888, „Generalul N. Dimitrescu Maican, comandantul Flotilei, se şterge, pe ziua de 9 mai 1888 din controalele armatei, ca unul ce prin sentinţa judecătorească rămasă definitivă a fost condamnat la 10 luni închisoare şi pierderea gradului, conform art. 2 şi 3 din legea posiţiunei oficerilor“.
 
În petiţia adresată Regelui Carol I în anul 1892, generalul Nicolae Dumitrescu-Maican argumenta: „Când m-am întors de la studii din străinătate, Flotila avea un singur bastiment care nu mergea şi un efectiv de 200 de oameni. Când la 1888 am părăsit Corpul, Flotila avea o şcoală pentru formarea cadrelor şi care permitea chiar formarea de ofiţeri. Flotila avea 80 de ofiţeri, 60 de mecanici şi piloţi dintre care mulţi formaţi, instruiţi în Corp; un efectiv de 1.500 de oameni instruiţi în diferite specialităţi, de gabieri, timonieri, tunari, torpilori, încălzitori etc.; Flotila avea un arsenal pentru toate reparaţiile necesare vaselor, pentru ca reparaţiile să nu se mai facă în străinătate ca în trecut; Flotila avea un corp de adăpost, 18 bastimente şi 17 şlepuri, dintre care multe construite în arsenal; Flotila avea o lege de organizare şi regulamente corespunzătoare care permiteau o bună funcţionare a serviciului“.
 
Caracterizat de locotenent-comandorul Constantin Ciuchi, în „Istoria Marinei în curs de 18 secole“, drept un om justum et tenacem, pentru meritele şi performanţele sale deosebite, Maican a fost distins cu Ordinul „Steaua României“ în grad de ofiţer, Medalia „Virtutea Militară“ de aur şi Medalia „Apărătorii Independenţei“.
 
S-a stins din viaţă pe 28 martie 1902, la numai 56 de ani, în urma unui accident de trăsură, în timp ce se afla în vizită la conacul şi moşia surorilor sale de la Tonea Harabolu. A fost înmormântat în Cimitirul „Eternitatea“ din Galaţi. 

Viziune de profet, credinţă de apostol 

Evocând personalitatea şi opera ilustrului amiral, în articolul omagial publicat în revista „Marea Noastră“ în anul 1937, locotenent-comandorul Constantin Vieru consemna: „În istoria lumii găsim adesea exemple tragice, ca oameni înzestraţi de Dumnezeu cu calităţile cele mai nobile, puse în slujba omenirii, patriei sau societăţii, să fie huliţi, atacaţi în chipurile cele mai josnice de contemporanii lor invidioşi - oameni plini de răutate înverşunându-se până ce-şi ating ambiţia deşartă: distrugerea omului de bine care li se pare că stă în calea lor sau îi eclipsează. Un caz tipic de acest fel este al celui dintâi general de marină (contraamiral) Nicolae Dumitrescu Maican, creatorul Flotilei Române. […]
 
Văzând opera lui înfăptuită, se pune întrebarea: ce taină a scos din adâncuri misterioase pe acest om fenomenal, ca în acea atmosferă de neştiinţă a importanţei vieţii bogate pe apă, să se avânte cu tot focul în meseria de marinar, încumetându-se a crea o Marină cu oameni de la plug şi plutaşi de la munte, într-o ţară fără tradiţie şi fără doctrină marinărească? Poate moştenit-a prin atavism ceva din însuşirile şi mai ales tenacitatea vechilor marinari de la Chilia, Cetatea Albă şi Durostor ai lui Ștefan cel Mare şi Mircea cel Bătrân sau Providenţa acestei ţări binecuvântată de Dumnezeu ne-a trimis omul, dotat cu o minte clarvăzătoare, descifrând ca nimeni alt marinar tainele viitorului, să demonstreze şi să convingă pe mai marii conducători politici ai vremii şi a generalilor absorbiţi numai de nevoile armatei de uscat să arate necesitatea apărării pe apă şi coastele mării, amenajarea porturilor noi pentru înlesnirea comerţului sub pavilion român, în fine, nevoia imperioasă de a se creia o Marină puternică spre a fi stăpâni la Dunăre şi Mare. [...]
 
Rămâi în admiraţie cum a fost posibil ca un om să fi parvenit a hotărî pe puternicii zilei să dea credite enorme pentru vremea aceea - ca să înfiinţeze în câţiva ani, din nimic, o Flotilă de poliţie şi comerţ pe Dunăre (flotila militară transporta sare, tutun etc în Serbia şi aducea aramă, lemne etc). A înfiinţat portul militar de la Țiglina, prevăzut cu cazărmile pentru mai mult de 50 de ani mai târziu, arsenalul, şcolile de marină, porturile cu navele de servitudine şi a început cu toată vigoarea programul naval maritim prin formarea marinarilor pe nava-şcoală «Mircea» şi comandând în Anglia cel mai rapid crucişător din lume! («Elisabeta» - n.n.) […]
 
Generalul Nicolae Dumitrescu Maican, general tânăr de 45 de ani, din culmea gloriei a căzut trăsnit de răutatea omenească în mijlocul acelei activităţi febrile. Judecat, condamnat, graţiat şi repus în drepturile de pensionare, s-a stins de durere, ignorat de toată lumea, la 28 martie 1902. Prohodit în biserica «Sf. Nicolae» vechi din Galaţi, urmat de ofiţerii de marină până la Cimitirul «Eternitatea», odihneşte şi astăzi discret, într-un cavou al unor prieteni. Nimeni din acea epocă nu a avut viziunea lui de profet, nici credinţa aprinsă de apostol spre a tinde la înfăptuirea viitorului de aur al Marinei de mâine, arătând calea de urmat de-a lungul generaţiilor ce vor să vină. […]
 
Toată lumea, marinărească îndeosebi, trebuie să recunoască că generalul Nicolae Dumitrescu Maican a luptat cu o energie clocotitoare contra invidiei şi obscurantismului vremii în ale marinăriei, reuşind a o ridica la rangul de dogmă în apărarea naţională şi a comerţului român pe apă“.
Din nefericire, urmaşii săi nu au făcut prea multe pentru a îndrepta dezonoarea şi umilinţele suportate. O navă capturată de la ruşi în timpul Primului Război Mondial a primit totuşi numele său, „rămas săpat în sufletele tuturor marinarilor din vremuri“.
 
În schimb, fratele său, colonelul de artilerie Dimitrie Dumitrescu Maican, i-a ridicat un monument, aflat şi astăzi în curtea şcolii din satul Tonea, comuna Modelu, jud. Călăraşi, cu următoarea inscripţie: „Acest monument ridicat de D.D. Maican în memoria reposatului său frate N.D. Maican, fost general de marină, mort în aprilie 1903 (dată eronată - n.n.), în urma accidentului de trăsură întâmplat în acest loc. Rugaţi-ve pentru el“.
 
Ca o ironie a sorţii, în prezent, nicio navă a Forţelor Navale şi nicăieri în România nu există încă o stradă care să-i preamărească meritele celui căruia i se datorează faptul că, în cei 14 ani de mandat, Flotila crescuse de la patru nave cu un efectiv de 200 de oameni la 22 de nave cu 1.500 de oameni, instruiţi în diverse specialităţi, celui care a înfiinţat o şcoală de cadre, un arsenal pentru reparaţii la Galaţi şi portul militar de la Țiglina.
 
„Se pare că încă de pe atunci au existat printre cadrele Marinei - remarca într-un articol reputatul diplomat naval Niculae Koslinski - un spirit de parvenire bazat pe aprecieri personale. Maican a putut crede că unii marinari nu au fost străini de învinuirile care i se aduseseră. De unde şi «legenda» blestemului lui Maican, adresat Marinei şi marinarilor români atunci când a ieşit din activitate“.
 
Să fi fost oare „Blestemul lui Maican“, invocat şi astăzi de veteranii Marinei, doar o simplă himeră?

Despre Marian Moşneagu  

Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul „Alexandru Ioan Cuza“ din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi: 
 
Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană
 
Interviu online cu comandor (r) Marian Moșneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci și un standard de viațã“ (galerie foto)

Lumea marinarilor
 
Fatalistul comandor Anton Foca. CFR-ist voluntar, patru neveste, combatant admirabil (galerie foto)​

 

 


Ti-a placut articolul?


Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

Nu exista articole asemanatoare.