Lumea marinarilor

Fatalistul comandor Anton Foca. CFR-ist voluntar, patru neveste, combatant admirabil (galerie foto)

Recunosc, m-a obsedat o vreme identitatea celui care i-a sucit minţile Ecaterinei Potârniche, sora nonagenarului Zaharia Potârniche, autorul romanului autobiografic „Amintiri din Sulina“ (vezi episodul „Răpirea din Sulina“). Am luat la rând, filă cu filă, biografiile celor 600 de ofiţeri de marină pe care i-am inclus în „Dicţionarul marinarilor români“. Și nu mică mi-a fost mirarea să-l identific, cu puţin noroc, pe seducătorul căpitan A.F., în persoana viitorului comandor Anton Foca. Cine a fost şi ce destin i-a rezervat soarta aflăm chiar din Autobiografia acestuia, datată Brăila, 26 aprilie 1951.

Copilărie de coşmar  

„Descrierea vieţii mele: de la vârsta de 7 ani - este o greutate pentru că în ea sunt cuprinse o serie de întâmplări ce au condus la un trai într-un amestec de evenimente şi suferinţe şi care m-au dus, fără voinţa mea, într-un angrenaj de frământări sufleteşti şi politico-sociale.
 
Din aceste frământări, mai ales din fragedă copilărie şi adolescenţă, au reieşit pentru concepţia de viaţă câteva principii scoase din propriile mele suferinţe, şi anume: Apără şi iubeşte pe cei slabi şi în suferinţăNu face rău niciodată căci toate se plătesc în viaţă; şi, în fine, Ajută cât poţi la îmbunătăţirea vieţii celor chinuiţi.
 
Afirmarea celor de mai sus vor reieşi din descrierea copilăriei mele, suferinţe care m-au apropiat de cei năpăstuiţi, către ţăranii-flăcăi ce-mi acordau o consideraţie şi o sinceră afecţiune, mai ales prin încurajările şi îmbărbătarea lor.
 
Am fost, împreună cu cele trei surori ale mele, nişte copii chinuiţi, care ne-au dus la suferinţe morale şi la situaţii disperate, dar care ne-au făcut convingerea că numai propriile noastre sforţări ne vor putea aduce salvarea prin a învăţa cu spor, a ne ridica mai presus de aprecierile proaste şi jignitoare ce ni le aducea mama noastră vitregă.
 
M-am născut în anul 1900, la 17 ianuarie, în gara Văculeşti, judeţul Dorohoi, unde tatăl meu era şeful acestei gări. Sunt de naţionalitate română. Tatăl meu, tot român, s-a născut la 24 noiembrie 1875 în Dorohoi, fiul lui Iordachi Foca, român, sergent în Dorohoi la 40 ani şi al Elenei, casnică. Tatăl meu se căsătoreşte la 28 decembrie 1897 cu Ecaterina, fiica căpitanului Batcu Vasile din Infanterie şi a Ecaterinei, de profesie casnică. Din căsătoria tatălui meu au rezultat trei fete şi doi băieţi. Unul moare la un an de la naştere, iar fetele sunt: Ortansa, născută la 17 octombrie 1898 în oraşul Dorohoi; Elena, născută la 26 septembrie 1902 în gara Văculeşti; Alexandrina, născută la 1 iunie 1906 în satul Leorda-plasa Siret, judeţul Botoşani.
 
Din gara Leorda, în anul 1907 tatăl meu e mutat şef de gară la Ciurea şi în acelaşi an e mutat şef de gară la gara Scânteia din judeţul Vaslui. […] În toamna aceluiaşi an intru în Școala Primară «Gheorghe Asachi» din Iaşi, fiind dat la gazdă la revizorul CFR Raicu, care locuia pe str. Moţoc, în faţa uzinei de tramvaie.
 
La această gazdă am dus o viaţă grea, căci eram pus la munci grele, iar când începeam lecţiile, bătăile curgeau atât de la bătrânul Raicu, cât şi de la fiul său Octav, care era elev în clasa a IV-a la Liceul Naţional din Iaşi. Ca profesor am avut pe părintele Popovici («Domn Părinte», cum îi spuneam noi) care ne atingea cu linia la palmă dacă nu ştiam sau ne abăteam de la datorie.
 
În drumul de acasă la şcoală, Octav mă punea să repet lecţiile şi la fiecare greşeală primeam un pumn zdravăn în cap sau pe spinare, ori în coaste şi aşa am dus-o doi ani, simţind din ce în ce mai greu şi suferinţa de neîndurat. Când trec în clasa a III-a, tatăl meu s-a hotărât să-mi schimbe gazda, tot în Iaşi, la un grefier de la Curtea de Apel din Iaşi - Ion Popovici - care avea o fată, Titina, de-o vârstă cu mine şi un băiat, Victor, cu un an mai mare ca mine.
 
Ambii copii erau premianţi la şcoală, iar aici eram tratat la fel ca copiii, iar doamna Popovici se ocupa în special cu prepararea lecţiilor cu mine şi cu educarea mea. Această familie era săracă, trăia într-o curată modestie, căci numai Popovici avea leafă şi ţinea în casă şi pe bătrâna lui mamă, aşa că am cunoscut lipsa şi munca. Datorită blândeţii şi dragostei ce mi se arăta şi în comparaţie cu vechea gazdă, eram primul care săream să mă duc la cişmea să aduc apă, să nu se ducă Victor, sau la cumpărături la dugheană.
 
Desigur că tatăl meu l-a cunoscut pe acest grefier la Iaşi, cu ocazia divorţului ce l-a avut cu mama noastră şi asupra căruia voi reveni. Am stat la această gazdă până în 1913, când trec în clasa a III-a la Liceul Naţional din Iaşi şi în acel an tatăl se supune dorinţei noii noastre mame - mama vitregă -, care a hotărât schimbarea gazdei noastre.
 
Eu am fost dat în gazdă la o doamnă Mihăilescu tot pe str. Uzinelor, văduva şefului de gară din Turnu Măgurele, mutată după moartea soţului ei la Iaşi şi care avea doi băieţi, Nicu şi Ion Mihăilescu, primul elev în cursul superior la Liceul Naţional, iar al doilea de 5 ani, şi patru fete: una la «Sfântu Sava» - Școala Profesională, Maria, una în Școala Primară, Irina, una acasă cu şcoala terminată, Titi, şi una profesoară în Oltenia, care venea acasă în vacanţă.
 
În gazdă mai era încă un coleg de-al meu, Emil Gherasimescu, care era şi el elev la Liceul Naţional, dar cu altă serie. […] La această gazdă am terminat 4 clase de liceu şi am luat capacitatea la Liceul ce l-am urmat (Liceul Naţional din Iaşi).
 
Fraţii mamei mele vitrege - coloneii Alexandru şi Dumitru Rotaru - l-au convins pe tatăl meu să mă facă ofiţer de infanterie. Aici trebuie să accentuez că în copilăria mea (se desprind) s-au desprins două epoci: o epocă de linişte şi de multe bucurii şi mulţumiri copilăreşti până în anul 1909-1910 şi o a doua epocă, după recăsătoria tatălui meu, de la 1911 până mi-am câştigat singur existenţa.
 
În prima epocă a fost viaţa în familie cu mama. Mama făcuse Conservatorul la Iaşi, canto, avea o voce frumoasă şi era extrem de frumoasă. Tatăl meu era foarte gelos şi adesea noi, copiii, îi despărţeam pe tata de mama, pe care o copleşea în bătăi. Din această cauză, căsnicia s-a terminat prin divorţ în 1909 şi, cu toate insistenţele tatei să se înapoieze acasă, a fost în zadar. Am avut o femeie care ne îngrijea, Maria Tănase din Iaşi. Dar şi aceasta n-a stat decât doi ani până ce în anul 1911 tatăl meu se căsătoreşte cu Maria Rotaru din Vaslui, care a avut o dotă de 6.000 lei, cu care tata şi-a acoperit datoriile şi pentru care tata a semnat că a primit 12.000 lei.
 
Această Maria Rotaru - devenită mama noastră vitregă - avea trei fraţi, colonei în infanterie - Dumitru Rotaru, comandant la Vaslui, Alexandru Rotaru, cu o mică moşie la Fălticeni şi Neculai Rotaru la Bârlad. Din prima căsătorie am avut ca rude din partea mamei pe Alexandru Batcu, actualmente general, închis nu ştiu pentru ce fapte, unchiul meu, la care ţineam foarte mult, şi trei mătuşi: Eugenia Holban, acum văduvă în Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 11, Natalia Batcu, la aceeaşi adresă, şi Maria Andreescu, decedată încă din 1920-1921.
 
Din partea tatei am avut două mătuşi: Marghioala Moisă şi Profira Capră. Profira Capră a avut şase copii, pe Petruţă, cel mai mic, Sandu (Alexandru), Dumitru Capră (Mitiţă), Jenică Capră, Luţa, cea mai mare fată şi Andrina. Toţi din Dorohoi, pe str. Buhaiului. Azi, verii mei sunt răspândiţi de nu mai ştiu pe unde.
 
Mama mea, după ce a divorţat de tata, s-a recăsătorit în 1917 în Bârlad cu colonelul dr. Vasiliad, cu care a trăit până în 1937, când rămâne văduvă prin deces. Pe mama n-am văzut-o de la despărţirea de tata decât o singură dată, în timpul războiului la Iaşi, era soră la Crucea Roşie şi apoi în 1919, la Bucureşti. Din această cauză am avut sentimente de răceală, mai ales că din cauza ei viaţa copilăriei noastre s-a transformat cu suferinţele îndurate de la munca vitregă, dar cărora li se datorează voinţa, puterea de muncă şi ambiţia de a ajunge oameni corecţi, cinstiţi, dovedind că vom fi oameni întregi şi capabili, nu secături aşa cum ne descria ea zi de zi şi ceas de ceas. Aşa s-a făcut că toate surorile mele au ieşit învăţătoare şi s-au căsătorit de la casa tatălui meu, fără zestre, şi au dus o căsnicie curată şi bună.
 
[...] De aceea, acestei mame vitrege, când am ajuns mari am început şi abia la 27-28 ani să-i port o oarecare stimă şi recunoştinţă, cu toate suferinţele îndurate, iar mamei mele Ecaterina şi azi îi port o răceală, cu oarecare milă pentru bătrâneţile ei şi greşelile vieţii ei. Acum locuieşte în Sângeorz-Băi, jud. Năsăud, şi e în vârstă de 73 ani (născută în 1878, la 1 noiembrie în comuna Momomiţa, jud. Dorohoi).
 
Maria Diţa, cum i spunea mamei vitrege, venită în casă în primul an, faţă de noi, copiii, a avut o oarecare atenţie şi bunăvoinţă. Observaţii uşoare, aranjamente de gazde, prepararea pentru şcoală a celor patru copii, în fine, iată-ne plecaţi, în afară de Alexandrina şi Elena, cele mai mici, care nu aveau gazde. Elena se ducea la şcoală cu trenul la Nicolina şi se înapoia tot cu trenul, iar Didina (Alexandrina) era încă acasă.
 
În 1912, când venim în vacanţa de vară, a început dresajul nostru, al copiilor. Mama vitregă era o foarte bună gospodină, însă de-o severitate şi cruzime dusă la absurd. Fiecare copil şi eu trebuia să facem de serviciu la bucătărie şi în casă, făcând toate treburile de la curăţenie şi până la gătit. Cea mai mică greşeală era pedepsită cu pumni în cap sau cu cleştele de bucătărie la spinare, ocări şi batjocoră cu insulte din cele mai triviale şi de micşorarea demnităţii omeneşti.
 
În 1913, cu ocazia războiului, au venit la noi rudele fraţilor mamei vitrege, pe care tot noi, copiii, trebuia să-i slugărim căci ei aveau copii mici ce trebuiau legănaţi, purtaţi în braţe şi îngrijiţi. În 1916 ajunsesem să fiu în gara Scânteia cam 18 persoane, care erau pentru noi, copiii, o povară. Fetele spălau rufele acestor persoane, eu curăţam vesela şi făceam şi la bucătărie, dar, datorită altor factori, am mai scăpat de această corvoadă. Îmi era milă de surorile mele.
 
Ca să scap de corvezile bucătăriei care mă descurajau şi de bătăile care mă duceau la disperare, şi apoi pentru curiozitatea sau dorinţa de a cunoaşte tot ce se petrece în gară, am învăţat încă din 1913 alfabetul Morse şi am început să lucrez la birou, făcând serviciul unui telegrafist şi ajutând pe impiegaţii din gară din ambele ture.
 
Aşa am învăţat întregul serviciu de mişcare, primirea trenurilor, înscrierea în registrul de mişcare şi foaia de circulaţie a şefului de tren, vinderea biletelor de tren şi întocmirea situaţiei casei de bilete, primirea şi înregistrarea telegramelor, a recomandatelor, conducerea aparatelor centrale din cabina acelora, în fine, chiar şi operaţiunile ce se făceau la magazia de mărfuri. Am ajuns la o atare perfecţiune în serviciu că în 1915 ţineam de multe ori locul impiegatului I. Georgescu, care era mereu bolnav şi mai ales mereu beat.
 
Prietenul meu cel mai bun era Cornel, băiatul lui Georgescu, care a murit la 19 ani, şi prietena, sau ca să zic afecţiunea copilăriei mele, era sora lui, Constanţa, pe care o ocroteam şi o admiram.
 
Posedarea în acea măsură a cunoştinţelor în mişcare în gară a folosit mult tatălui meu, căci în 1916, când şcolile erau închise, am făcut serviciul unui impiegat de mişcare, fiind lipsă de personal, în tură de 24 de ore cu tatăl meu. Pe tata îl chemam de sus numai când se ivea ceva greu, în special când trebuia să calculez dacă garnitura ce va sosi de la Rebricea, staţia vecină, are nevoie de dublă tracţiune pentru panta ce trebuia să o urce de la Scânteia la grajduri, în drum spre Iaşi.
 
Am fost deci în copilăria mea, la vârsta de 16 ani, un bun slujbaş în serviciul CFR, impiegat de mişcare la gara Scânteia, fără leafă.

Licean militar 

Revin asupra şcolilor. Înainte de a intra la Liceul Naţional, la terminarea cursului primar am dorit să mă fac preot şi am făcut toate rugăminţile la un învăţător din sat, Vuza, care avea doi fii la Seminarul «Veniamin Costache» din Iaşi (pe Cezar şi Emil Vuza) şi tata a fost de acord, însă profesorul meu şi directorul şcolii primare în acelaşi timp, Cozmiţă, s-a opus şi m-a luat de mână, ducându-mă la examen la Liceul Naţional, unde am reuşit şi am terminat aici 4 clase, luând capacitatea în 1914.
 
În toamna anului 1915, tata nemaiputând să mă ţină în şcoală din cauza cheltuielilor prea mai cu toţi patru copiii la şcoli în Iaşi şi pentru că unchii mei actuali, după mama vitregă, au găsit că în Liceul Militar, pe lângă bursa ce o acordă, sunt o serie de avantaje materiale: îmbrăcăminte şi încălţăminte gratis (ţinută de oraş şi alta de şcoală), lenjerie, internat, cărţi şi rechizite şcolare gratis, o serie întreagă de avantaje materiale, care l-au convins pe tatăl meu să mă pregătească pentru cariera armei militare, în special pentru infanterie. Și astfel, mă văd preparându-mă pentru examen, iar în 1915 reuşesc la examen bursier şi intru la Liceul Militar din Iaşi. Avea uniformă frumoasă şi-mi plăcea, mai ales că tata n-a mai plătit nimic, decât 250 lei la intrarea în şcoală.
 
La liceu, fiindcă n-au fost cereri pentru cursul real decât eu şi cu încă doi elevi, s-a obţinut să urmăm cursul realo-modern. Aici mă obişnuisem cu viaţa aspră de cazarmă, căci elevii din clasa a VI-a erau «Domnul elev» care avea dreptul de întâietate, iar cei de la clasa a VII-a erau şefi de clasă, de dormitoare, comandanţi de grupe, secţii, plutoane şi unul comandant al companiei de elevi. Aveau dreptul să te trimită la beciul şcolii, celulă (2-3 ore) sau să te ţină o oră în poziţia de drepţi, cu repaus de 2 la 15 minute şi o serie întreagă de pedepse la abateri sau dacă fumai. Fumatul nu era permis şi orice tutun, ţigară se confisca de «Domnul elev», care avea voie să fumeze.
 
În 1916 a început războiul. Eu eram, cum am arătat, în uniforma de Liceu Militar şi făceam serviciul în gară, aşa că toţi credeau că sunt un militar în serviciul ordonat. Ne-a chemat la liceu în ianuarie 1917. În acest timp, prietenii mei cei mai buni erau: acarul Bujor din gară, care-mi procura cărţi şi romane, pe care le citeam pe ascuns. Tata nu-mi dădea voie să citesc cărţi din foiletoane, cu haiduci sau călătorii, cu poliţişti etc., şi acarul Leahu, care avea un băiat, Ghiţă, pe care l-am botezat noi, copiii.
 
La plecare m-am despărţit de prietenii mei şi-am plecat la Dorohoi, unde erau chemaţi toţi din toate liceele militare, formându-se un singur liceu cu denumirea Liceele Militare Mixte. În primăvara anului 1917 s-a mutat la Iaşi, în localul Școlii Normale «Vasile Lupu» de la Copou. S-au continuat cursurile şi vara, astfel că am câştigat un an, până în toamna lui 1918, când am terminat cursurile liceului, urmând a depune o diferenţă de materii, pentru a obţine şi diploma de 8 clase de liceu.
 
Am avut pe cei mai buni profesori şi eram trei serii pe fiecare clasă, A, B şi C, câte 35 de elevi de clasă. În liceu am avut cel mai bun şi apropiat prieten pe Nicolae Costea şi toţi ceilalţi colegi mă iubeau pentru că-mi cunoşteau viaţa intimă. Scriam surorilor mele şi le încurajam, duminicile mă duceam la Scânteia acasă, ca să fiu cu ele, uneori mă duceam pe furiş ca să nu mă ştie tata şi odată neavând tren, am plecat la ora 5 după masă pe jos, de la Scânteia la Iaşi şi am ajuns la liceu la ora 10 seara.

Medic sau marinar? 

La terminarea liceului, Nicu Costea mă îndeamnă să merg cu el la Institutul Medico-Militar pentru a ne face doctori, iar eu îl îndemnam să meargă la Marină, ca să voiajăm prin străinătate, îmbuibat fiind de romanele lui Claude Farére şi ale lui Pierre Loti şi de descrierile de călătorii. În fine, cariera de marinar am luat-o numai datorită înflăcărării literaturii ce-mi îmbuibase capul, căci nu văzusem în viaţă mea nici Dunăre nici Mare, nici vapor şi nici barcă, decât numai în poze sau în literatură.
 
Trebuia să depunem o declaraţie asupra armei ce o alegem, iar pentru Marină - şi consimţământul scris al părinţilor. Dorisem mult să urmez ingineria silvică pentru a fi în mijlocul naturii, a vieţii de ţară, munţi, pădure, dar, din lipsă de mijloace materiale, am renunţat.
 
În vara anului 1918 am fost operat de hernie la Spitalul Militar «Regina Elisabeta», aflat la Socola, în Iaşi (evacuare) şi operaţia s-a infectat, astfel că am stat 45 zile în internare, după care am plecat acasă mult slăbit.
 
[...] Și totuşi mi-a plăcut să fiu marinar, visam numai călătorii în jurul lumii, în ţări străine, pe mare şi ocean, furtuni ca cele de prin cărţi şi nu ştiam ce greutăţi voi avea de întâmpinat. La cererea să mi se dea consimţământul, tatăl meu s-a opus şi-a susţinut morţiş să mă fac ofiţer de infanterie, căci aveam şi angajamentul că 9 ani voi servi în armată obligatoriu, contrar tata va fi obligat să plătească la stat toată întreţinerea mea pe 3 ani de liceu.
 
Am cerut tatei să-mi dea voie să mă fac doctor sau doctor militar, căci aş putea urma Institutul Medico-Militar şi n-ar avea prea mari cheltuieli, însă s-a opus şi, la sfârşit, când am cerut consimţământul pentru Marină, nici n-am ştiut cum să o şterg mai repede din chioşc, de la masă, spre portiţa grădiniţei de lângă gară, că-n urma mea sărea un scaun zvârlit de tata ca să mă izbească. Și ce cruci şi Dumnezei de mamă nu mi-au auzit urechile! N-am mai ştiut ce să fac. Trei zile n-am avut voie să intru în casă în faţa lui şi să stau cu el la masă, trei zile n-a vrut să mă vadă pentru că spunea că el a cunoscut marinarii şi a văzut ce stricaţi şi beţivi sunt (sic!), că a fost el şi pe bricul «Mircea» şi la crucişătorul «Elisabeta» la comandorul Adam Jijie în vizită şi a văzut ce viaţă duc. A trebuit să intervină fraţii mamei mele vitrege pentru ca să-mi admită hotărârea mea şi să-mi dea consimţământul în ultimul moment.

Botezul mării 

Am intrat în Școala Militară de Artilerie şi Marină de pe Calea Griviţei, Secţia Marină în 1918, împreună cu opt colegi de la Liceul Militar şi patru veniţi de la liceele civile: Nicolae Antonescu, Arpad Gherghel, Alexandru Dumbravă şi Constantin Manolescu. Toţi eram prieteni buni şi toţi eram hotărâţi să învăţăm. Eu am intrat în Școala Militară fără concurs, fiind din Liceul Militar şi cu o medie peste 8,30.
 
[...] La Scânteia erau cantonate în jurul gării unităţile militare în tabere şi barăci de scândură şi aici, instruiţi de ofiţeri francezi, pe care i-am cunoscut şi eu. De aici au pornit, instruiţi, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz şi de la ei am învăţat dragostea de pământ, de ţară, dragostea datoriei împlinite şi mulţumirea sufletească cu atât mai mare cu cât mai grea era datoria sau munca ce trebuia să o depunem.
 
Cu aceste percepte am intrat în cariera de ofiţer, cu aceste sentimente am funcţionat în toată cariera de comandant secund sau comandant pe vase sau la companii, ori în şcolile în care am funcţionat fie ca profesor sau director de studii.
 
Ca elev, în anul 1919, am făcut practica navigaţiei pe mare, pe vaporul de pasageri «Dacia» în voiajul de la Constanţa la Marsilia, cu oprire la Constantinopol-Pireu-Napoli şi Marsilia unde am stat 11 zile, cât rămânea vaporul în port.
 
În această practică am avut prima şi cea mai dureroasă decepţie. Am suferit de rău de mare şi apoi la Istanbul m-am îmbolnăvit de friguri galbene, luate de la senegalezii armatei coloniale franceze. În acest voiaj am vizitat cuirasatul italian «Andreea Dorea» - cu toţi colegii, alte vase italiene şi franceze, flota de la Marsilia şi Arsenalul Marinei Franceze. Am vizitat şi flota greacă, Arsenalul de la Salamina, dar furtunile şi răutăţile Mării Negre mi-au căşunat dureri de cap, vâjâieli şi vărsături, un rău de mare ce m-a chinuit 4 ani de zile.

Pe Dunăre şi Marea Neagră 

La 1 iulie 1920 sunt înălţat la gradul de sublocotenent şi îmbarcat pe monitorul «Kogălniceanu» care pleca la Vâlcov, pe canalul Polunocinoe, pentru trageri şi instrucţia echipajului. Am fost cerut de trupă să preiau însărcinarea administrativă a vasului pentru că nu au fost mulţumiţi de hrana ce li se dădea. Am dat un greu examen dar am reuşit să mulţumesc echipajul şi pe comandant.
 
În toamna anului 1920, la 1 octombrie, sunt mutat la Țiglina, debarcat pentru instrucţia recruţilor. Aveam compania a II-a cu plutonierul major Nicolae Săilă, un voinic cu barbă neagră şi de la el am învăţat administraţia, gestiunea îmbrăcămintei şi gospodăria companiei. Săilă era un om bun şi iubit de soldaţi.
 
În aprilie 1921 sunt îmbarcat la şlepurile armate, având comanda unui tun de 152,4 mm rus, căruia în toamnă, la Chilia Nouă, i-am transformat tabla de tragere din ruseşte în româneşte la poligonul de tragere, organizat aici.
 
În toamna anului 1921 sunt debarcat şi mutat la Constanţa, la Școala Copiilor de Marină, ca director şi profesor, îmbarcat pe bătrânul crucişător «Elisabeta», dezarmat, care era ancorat cu pupa la cheu, având alături de el pe fratele lui mai mic, bricul «Mircea» şi acesta cu pânzele strânse şi puse la magazie. Pe aceste vase se găseau copii, cu care făceam practica marinărească după un program stabilit dimineaţa iar după masă, bărci cu pânze. Sufeream de rău de mare şi la furtuni ceream comandantului să mă lase la mal sau pe vas, căci îmi era ruşine de copiii care n-aveau nimic, decât doar doi-trei dintre ei.
 
În 1922 încep Școala Specială de Aplicaţie a Ofiţerilor, care se termină în primăvara anului 1923, depun examen şi obţin calificarea al optălea din 12 elevi. În primăvara aceluiaşi an, după examen, sunt repartizat ofiţer secund la canoniera «Locotenent-comandor Stihi Eugen» având comandant pe căpitanul Alexandru Stoianovici, cel mai bun dintre toţi comandanţii mei şi de la care am învăţat cu adevărat meseria de marinar. Munceam mult, camarazii mei mă porecleau «Omul Muncii Trancu-Iaşi» (pentru că eram de la Iaşi), iar vasul nostru era primul la curăţenie, ordine şi la instrucţie. La vasul nostru se serveau două feluri de mâncare, în timp ce la celelalte un singur fel, la prânz toţi se minunau cum reuşeam.
 
De pe canonieră am trecut la torpilor o campanie de vară şi apoi iar la canonieră, până în primăvara anului 1927, când sunt debarcat şi mutat la Sulina, ajutor al comandantului Apărării Fixe Maritime. În iarna 1926-1927, din cauza unui scurt circuit, ia foc Palatul Reginei de la far (digul mare) şi am sărit cu echipajul redus ce-l aveam la bord, reuşind să localizăm incendiu până la sosirea vasului de incendiu al portului şi al pompierilor şi să salvăm mobilierul şi covoarele de preţ, tablouri etc., înfruntând flăcările şi fumul. Pentru bravura noastră am fost decorat cu decoraţia «Bărbăţie şi Credinţă» clasa I.
 
În anul 1927 primesc şi «Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918» fără barete, ce ne fusese dată în 1918 ca elevi ai Liceului Militar, cercetaşi de război, dar care nu ne parvenise încă, iar brevetele le-am primit abia în 1932 (!).
 
Cât am stat la Sulina, în ultimul an (1929) comandant, m-am căsătorit cu Domnica Șerban din Brăila, orfană de tată şi mamă, crescută de bunicii ei, cu dispensă de dotă. Din căsătorie a reieşit un băiat, Neculae Ion, născut la 24 iunie 1929 la Sulina, chiar în clădirea Cercului Militar unde locuiam. Soţia mea Domnica, însă, nu s-a căsătorit cu mine din aceeaşi afecţiune, căci nu a iubit nici casa, nici pe mine şi nici copilul.
 
În 1930 fac imprudenţa şi cer mutarea mea la Grupul Vaselor Grănicerilor din Brăila, care mi se aprobă şi aici am două mari decepţii asupra purtării soţiei mele. Întâi o aventură amoroasă cu un sublocotenent de administraţie (eu eram avansat căpitan în 1930) din Regimentul 2 Grăniceri, Colbureanu, care a dus la conflict de divorţ şi numai datorită intervenţiei generalului Mihail Florescu, comandantul Corpului Grăniceri şi a comandorului Constantin Ionescu-Cerna, comandant, a dus la aplanarea conflictului şi la împăcarea cu soţia.
 
O a doua aventură - şi mai deşuchiată - cu un sublocotenent de marină în 1921 la Galaţi, care s-a şi lăudat în careul ofiţerilor de la monitorul din Galaţi de aventura lui galantă şi astfel a ajuns şi la urechea mea şi la aceea a comandanţilor mei. Ruşinat şi amărât de această dureroasă decepţie, am fost nevoit să divorţez în 1931 la Constanţa, pe motiv de «neurmare la domiciliu» şi să rămân cu copilul în vârstă de 2 ani şi câteva luni în seamă pentru creştere şi educare, acordat mie prin sentinţa Tribunalului şi în urma scrisorii că-mi cedează ea mie copilul. 

Burlacul ghinionist 

Astfel, sunt mutat la cerere din Brăila la Constanţa, ambarcat secund pe distrugătorul «Regele Ferdinand». Aici mi-a devenit viaţa un calvar. Cu remuşcări sufleteşti, căci mi-am iubit mult soţia, cu greutatea de a creşte şi îngriji copilul, spălatul hăinuţelor, a cusutului şi cârpitului, eram atât de copleşit încât la serviciu numai munca mă făcea să uit de amărăciuni şi griji. Am adus o soră de-a mea să vadă ea de copil, dar n-a putut sta, având şi ea doi copii şi casă la Bucureşti şi mai ales că în iarna 1931-1932 n-am primit salariile la timp şi-am dus o sărăcie cruntă, fiind plini de datorii.
 
Am dat copilul la Bucureşti şi mi-a fost foarte greu să stau despărţit de el, aşa că l-am adus înapoi la Constanţa, hotărând să mă recăsătoresc, dar cu cine ca să nu sufere copilul viaţa ce-a dus-o ei cu mamă vitregă. Am crezut că luând în căsătorie pe o vară dreaptă, fiica surorii mamei mele, acelaşi sânge, va avea dragoste pentru copil. Pe această vară n-am văzut-o decât când eram mic, când m-am dus în 1917 la Liceul Militar Dorohoi şi apoi tocmai în 1932. De aceea am considerat-o ca o străină sau nouă cunoştinţă şi m-am căsătorit cu ea, cu act dotal, având jumătate din casa de la Dorohoi şi fiind în acelaşi timp şi funcţionară. Se numea Beatrice Andreescu. N-a durat căsnicia nici şase luni, iar convieţuirea zi de zi adunate nici două luni măcar, din cauză că nu renunţase la slujba ce o avea la Iaşi şi nu venea decât în permisie, aşa că eu fiind îmbarcat, copilul rămânea în sarcina ordonanţei şi a mea, de câte ori plecam cu vasul pe mare sau la Sulina, astfel tot singur eram, cu grijile pentru copil. Într-o bună zi îmi spune că «dacă ar muri acest copil ea va fi fericită, pentru că seamănă mamei sale şi-mi aminteşte mereu de maică-sa», aşa că la aceste aprecieri am terminat căsnicia prin divorţ, care a mers, prin opunerea Beatricei, până la Casaţie şi a durat trei ani, plătindu-i în acest timp şi pensie alimentară, asta ca răzbunare!
 
Abia în 1934 s-a terminat acest divorţ şi numai datorită faptului că a lipsit un timbru de 20 lei pe dosul de la casaţie, deci respins pentru netimbrare completă. În timpul divorţului, fiind îmbarcat şi neputând avea grija copilului, am angajat o îngrijitoare la copil cu 1.000 lei pe lună, cu contract prim Camera de Muncă Constanţa, care mi-a servit şi ca menajeră până în 1936. Această femeie fiind de origine bulgară, mi s-au adus fel de fel de acuzaţii şi mi s-au făcut multe anchete din cauza deselor reclamaţii ce le făcea Beatrice, fosta soţie, pentru ca să se răzbune.
 
Se ştia că sunt un element capabil, mai ales din 1931 când am fost decorat cu «Steaua României» în grad de Cavaler, unica mare decoraţie ce o avea un ofiţer inferior din marină pentru faptul că am condus un convoi prin ceaţă şi gheţuri, ziua şi noaptea, de la Brăila la Vâlcov, pentru a salva viaţa oamenilor ameninţaţi de înec prin năvala apelor, a scăpa vite şi a duce alimente. Aceasta se întâmplase în primăvara anului 1931, iar decorarea am primit-o chiar de la Regele Carol al II-lea, care venise în Brăila pentru nişte vizite de nu ştiu ce natură, când ni s-au împărţit şi decoraţiile.
 
În anul 1933, fiind comandant pe canoniera „Locotenent-comandor «Stihi Eugen», de gardă la Palatul de la Balcic, unde sosise şi Regele Alexandru al Serbiei cu un crucişător pentru a se întâlni cu Regele Carol al II-lea şi Regina Maria, am fost decoraţi de Regele Alexandru cu «Coroana Iugoslavă» în grad de Ofiţer, ca răspuns la decorarea de către Regele Carol a ofiţerilor iugoslavi de la crucişător.
 
Aceste decoraţii au stârnit invidia unor camarazi şi la ea s-a adăugat reclamaţiile soţiei Beatrice, aşa că anchetele nu se mai isprăveau, nici la serviciu şi nici în viaţa mea particulară, fie făcute de comenduire, fie ele făcute direct la Marină.
 
[...] Aşa s-a întâmplat că în 1933, la 1 iunie, s-a serbat Ziua Apelor şi am voit să-mi plimb copilul cu vaporul, permiţând şi îngrijitoarei cu o prietenă să se urce pe vas la ieşirea mea din port, pentru a ancora în faţa Cazinoului în cursul dimineţii. Secundul meu, căpitanul Tobescu cu soţia sa, prietenă cu Beatrice, m-au reclamat toţi trei amiralului Ioan Bălănescu c-am adus femei de moralitate dubioasă la bord. Întâi am minţit, spunând că nu-i adevărat că am adus femei, apoi am recunoscut dar că nu sunt de moralitate dubioasă ci una e soţia unui inginer silvic şi a doua îngrijitoarea copilului meu.
 
Pentru aceste fapte, călcarea cuvântului de onoare (minciuna) şi a regulamentului mi s-au dat 10 zile de arest sever şi am fost trimis în cercetarea Consiliului de Onoare al Ofiţerilor. Consiliul mă găseşte vinovat de «uşurinţă» şi pentru aceasta mi se dau alte 10 zile de arest sever. Aceste aprecieri m-au făcut să stau în gradul de căpitan aproape 10 ani.
 
În anul 1936, spre toamnă, cunosc o fată care era studentă în anul IV la Facultatea de Farmacie, voinică, robustă, care avea 27 de ani. Părea mai în vârstă, Vasilica Gadidov, şi care acceptă să se căsătorească cu mine numai cu condiţia să-i dea consimţământul părinţii ei şi că ea singură îşi ia obligaţia să obţină acest consimţământ. I-am promis că nu-mi trebuie avere, iar ea că-şi va obţine singură dispensa, fiind tatăl ei prieten intim cu amiralul Ioan Bălănescu, comandantul Marinei.
Eu aveam o corectitudine şi o conştiinciozitate controlată în serviciu şi în afara serviciului, pentru a nu mai da ocazii la anchete, dar persecuţia era constantă. Și ca să evidenţiez această persecuţie, dau un singur exemplu: amiralul Ioan Bălănescu, comandantul Marinei, vine în 1936 în inspecţie la Baza Navală Maritimă, unde funcţionam la comanda trupei (batalionului) din Depozitele Marinei şi fiindcă la inspecţie am avut şapca puţin murdară de var, mi s-au dat de el 2 zile închisoare pe care comandantul direct, comandorul Constantin Pogonat, le-a majorat la 4 zile, motivând că nu poate să treacă peste el comandantul Marinei şi el să nu-mi aplice pedeapsa (sic!).
 
Abia în acest an sunt mutat la uscat, căci în 1934 şi 1935 am fost îmbarcat pe torpilorul «Sborul» şi trimis la Sulina ca vas de gardă şi patrulă pe Marea Neagră şi comandant al garnizoanei. Aici am avut o inspecţie a amiralului Ioan Isbăşescu pentru că am fost reclamat că aş trăi în concubinaj. Inspecţia a fost inopinată, mi s-a făcut controlul direct în toată casa şi nu s-a găsit nicio femeie (sic!).
 
Deci o serie de suferinţe care îmi întăreau dorinţa de a mă recăsători şi de aceea am cerut mâna acestei fete. Am făcut poate o greşeală fiind prea tânără, iar eu, cu un copil, de aceea părinţii s-au opus şi eu m-am retras, după cum şi ea îmi scrisese o scrisoare că se retrage, renunţă cu destulă durere la planurile ei şi în ianuarie 1937 ne-am despărţit.
 
În martie 1937 această fată se otrăveşte şi sub căpătâiul ei părinţii fetei găsesc toate scrisorile de dragoste ce i le scrisesem eu. Pe baza lor îmi face reclamaţii la Parchetul din Constanţa ca autor moral al acestei sinucideri şi o altă reclamaţie comandantului Marinei cu aceleaşi acuzaţii, punând toate copiile după scrisorile de dragoste ce i le-am scris din iunie 1936 - ianuarie 1937. Parchetul Constanţa, în urma arătării scrisorii de renunţare scrisă mie de fată, clasează chestiunea la dosar, dar comandantul Marinei ordonă aşa fel ancheta încât îmi fac trimiterea la Consiliul de Reformă.
 
Înainte de a cunoaşte reclamaţiile, în luna martie, cunosc pe domnişoara Natalia Oghină, învăţătoare în Bucureşti, iar în aprilie 1937 mă căsătoresc, pentru ca, imediat după căsătorie, să mi se încheie actele de trimitere în Consiliul de Reformă pentru cazul «Vasilica Gadidov» care s-a sinucis.
 
Întâi am fost mutat disciplinar din Constanţa la Galaţi, apoi actele trimise la Corpul III Chişinău pentru judecată, iar în septembrie, când trebuia să fiu judecat, amiralul îşi anunţă inspecţia la Galaţi, cu ordin că nici un ofiţer să nu lipsească. Cei doi ofiţeri superiori de marină, numiţi ca judecători, nu s-au putut prezenta, astfel că procesul se amână în decembrie 1937. Și când s-au făcut caracterizările, întâi am fost caracterizat pentru a urma cursurile de ofiţer superior de către amiralul Petre Bărbuneanu, dar la ordinul amiralului Bălănescu mi se pune caracterizarea «Bun în grad», fără să se ţină seama de legea care preciza că nu pot fi caracterizat, fiind în curs de judecată.
 
Am cerut audienţă să mă apăr, dar am fost repezit de amiralul Alexandru Gheorghiu cu expresia de peşte şi alte denumiri ce nu-şi găsesc asemănare decât în regnul animal. Am tăcut şi m-am resemnat. În fine, în decembrie 1937 mă prezint la proces şi sunt achitat cu «unanimitate de voturi». Sentinţa şi dosarul trec la Contenciosul Ministerului, care o definitivează şi comunică Marinei. Aici se pierde comunicarea şi la caracterizarea din 1938 eram să păţesc acelaşi lucru dacă amiralul, comandor pe atunci, Nicolae Bardescu nu-mi arăta că nu există comunicarea.
 
M-am dus la Ministerul Apărării Naţionale, Direcţia Contenciosului, şi am adus o a doua comunicare, în care se specifica şi numărul din ianuarie 1938, cu care s-a trimis comandantului Marinei prima comunicare de achitare a mea în unanimitate şi că sentinţa a rămas definitivă. Și abia acum sunt admis să urmez Cursul pregătitor pentru ofiţerii superiori, împreună cu Eugen Reţeanu şi avansez locotenent-comandor după examen. Cu promoţia 1922 pierzând astfel promoţia mea 1920 şi trecând înaintea mea şi promoţia 1921. Avansarea mi se face la 15 august 1939.
 
În 1940 sunt decorat cu Medalia «Virtutea Maritimă» clasa a III-a navigant, iar în 1942 mi s-a dat «Coroana României» în grad de Ofiţer pentru serviciile aduse industriei navale de război, asigurând permanenţa lucrătorilor în întreprinderi şi aducând de pe front lucrători calificaţi la şantierele navale şi pe vasele civile, prin mobilizările pentru lucru.
 
Am funcţionat între 1940 şi 1943 ca şef al Serviciului Mobilizării Industriale din Ministerul Apărării Naţionale, fiind mutat de la Comandamentul Marinei unde am funcţionat în Secţia I, Biroul Personal, din 1939-1940. În anul 1938 am fost la Ministerul Aerului şi Marinei, în Direcţia A.M.T. la Serviciul Gaze, Muniţii şi în care serviciu am fost trimis la Praga să vizitez o fabrică de gaze şi protecţie Apărare Pasivă.
Am stat la Praga 20 de zile, locuind la hotel. Comisia era formată dintr-un general de aviaţie Nicolau, inginer chimist şi eu, din partea Marinei.
 
Tot în 1942, Comandamentul Naval German îmi conferă «Vulturul German» pentru acelaşi motiv, asigurarea permanenţei personalului marinăresc pe vasele comerciale. […] În iunie 1943 am cerut să fiu trimis pe front. Și am cerut aceasta din cauza vieţii grele care o duceam cu soţia mea Natalia (Oghină), cu care mă căsătorisem în 1937. Copilul meu era de 7 ani şi l-am dat la şcoală. Metoda ei prea aspră în educare a copilului şi aprecierile rele ce le făcea mi-au amintit copilăria mea proprie cu mamă vitregă. Pe copil îl bătea în lipsa mea, la masă îl lovea cu furculiţa peste mâini când mânca, copilul nu spunea nimic, îşi înghiţea îmbucătura cu lacrimile ce-i curgeau şiroaie pe obraz şi din aceste cauze, nici mie masa nu-mi tihnea şi cum se termina şi copilul pleca, începeau certurile.
 
În loc ca să-l ţin lângă mine, am acceptat să-l dau la Liceul Militar forţat de Natalia, soţia mea, şi de împrejurările în care mă găseam. Copilului meu nu-i plăcea viaţa de internat şi mai ales aceea de militar. Îmi scria disperat să îl scot din Liceul Militar şi să-l dau oriunde numai la militărie nu.

 Cavaler al Mării Negre 

Toate certurile cu soţia mea au dus la dorinţa mea de a-mi da viaţa pe front şi am insistat să fiu trimis astfel să obţin comanda canonierei «Locotenent-comandor Stihi Eugen» şi a Secţiei de Dragaj. La 12 iunie mă îmbarc la Sulina şi după o săptămână încerc primul atac al aviaţiei sovietice la Sfântu Gheorghe, organizat şi un atac de torpilă a unui submarin sovietic, din care am ieşit cu faţa curată. Convoiam vasul petrolier «Prodomul» care în momentul atacului scapă cuşca cu porcul în apă şi se întoarce să o pescuiască. Întoarcerea îl salvează de la torpilare şi de bombele aviaţiei.
 
La mare m-am lovit de persecuţiile contraamiralului Horia Macellariu, comandantul Forţei Maritime, şi de ale amiralului Ion Georgescu, cumnatul amiralului Ioan Bălănescu, care trebuia să continue opera cumnatului său.
 
În 1943 aveam la bord consilier tehnic pe locotenent-comandorul Ștefan Eftimie, într-un control cu dragaj pe drumurile navigabile. Acest consilier m-a indus în eroare, atingând barajul propriu cu draga şi gata era să sărim cu toţii în aer. Mai mult, face şi raport lui Macellariu, care îmi aplică 6 zile de arest sever pentru faptul de a tăia trei mine din propriul baraj şi neatenţie. Am văzut că acest Eftimie, ca să se apere pe el, a aruncat vina pe mine. Am cerut audienţă şi mi s-a respins cererea. Și atunci am renunţat, căci eram mereu trimis în misiune şi nu aveam timp să mai fac memoriu şi audienţă.
 
În plus de aceasta, contraamiralul Macellariu m-a acuzat de divulgarea secretelor militare în tren (public) şi că voi fi trimis în judecata Consiliului de Război. În drum spre Brăila, pentru a trece la îmbarcare, m-am întâlnit în tren cu colonelul Nistor Teodorescu din Grăniceri şi i-am povestit ce se petrece pe mare, cum se fac misiuni şi convoaie, cum se fac şi se combină atacurile, lucruri pe care le ştiam din cărţi, din tactică sau literatură militară. Cineva care a ascultat convorbirea a făcut o notă informativă Diviziei de Dunăre, pe care comandorul Jean-Marin Dumitrescu (zis Burticică) a binevoit să o trimită la Constanţa prietenului său Macellariu, căci şi el era ofiţer de stat major cu «cuc». Pe acest act vroia comandantul Marinei să mă trimită în judecată.
 
Din multe motive, eram un adversar înverşunat al ofiţerilor de stat major şi mai ales în urma acestui act am început să-i calific pe fiecare de capacitate sau incapacitate, în careul de la «Stihi» sau la alţi prieteni. Ba am spus că o să pun şi eu o cioară vopsită în colivie, în chip de cuc, să zic că am şi eu cuc şi că sunt stat majorist! Toate acestea au fost aduse la cunoştinţa lui Macellariu, care m-a chemat şi mi-a ordonat să spun tot în cele ce sunt acuzat (cele ce am scris mai sus). I-am denumit pe ofiţerii incapabili, am recunoscut că am zis de «cuc» şi «colivie» şi, în fine, am arătat şi cele petrecute cu barajul în care am intrat cu canoniera şi, la sfârşit, amiralul îmi ridică pedeapsa cu ocazia zilei de 15 august 1943, când s-a ridicat pedeapsa tuturor ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei.
 
În septembrie sunt mutat de pe canoniera «Locotenent-comandor Stihi Eugen» pe nava puitoare de mine „Amiral Murgescu” şi la 12 septembrie 1943 mi se dă comanda acestei nave. În această funcţie am dat dovadă de spirit de sacrificiu, de abnegaţie şi destoinicie în executarea misiunilor ce mi se dădeau. Vasul meu era trimis des şi fără prea mult repaus, în cele mai grele şi mai periculoase misiuni, motivându-se că are tunuri antiaeriene (două de 102,5 mm Bofors) din cele mai bune, plus două tunuri de 37 mm şi două de 20 mm, dar nu avea decât 16 Nd viteză maximă şi era foarte lat, prezentând o serioasă şi bună ţintă la atacurile aeriene. Distrugătoarele erau oarecum protejate şi multe din misiunile ce trebuiau să le facă aceste vase au fost dat navei «Murgescu». Am făcut 78 de misiuni de escortare a convoaielor şi 6 misiuni de baraje în apele noastre şi apele ruseşti.
 
Am evacuat în 12 zile, fără repaus şi odihnă, armata din portul Odessa şi spitalele, iar din Sevastopol şi Chersonez, de asemenea (prima în martie - 8 aprilie 1944), a doua în mai până la 12 mai 1944 şi pentru aceste fapte am fost decorat cu Ordinul «Mihai Viteazul» clasa a III-a şi cu «Coroana României» în grad de Ofiţer, cu panglică de Virtute Militară şi frunze de stejar. Mi se schimbă calificarea de la vechime la alegere. Tot la 17 ianuarie 1944 am primit «Semnul onorific de 25 ani» şi «Serviciul Credincios».
 
Am mai primit şi următoarele decoraţii străine: «Crucea de Fier» clasa a III-a şi clasa a II-a, iar de la croaţi, Ordinul «Zvonimir» clasa a IV-a în grad de Ofiţer. La 20 iulie 1944 sunt avansat căpitan-comandor la alegere.
 
La 1 septembrie 1944 am primit ordin să întâmpin flota sovietică şi să o călăuzesc în portul Constanţa. Punctul de raliere era în afara barajului, la circa 25 Mm Est de punctul CS 2. La ora 5 dimineaţa am făcut ralierea şi am condus flota în portul Constanţa. În noaptea de 4-5 septembrie 1944 vasele române de război au fost dezarmate de armata sovietică. Tot personalul am fost ridicaţi de pe vasele de război şi la ora 11, în ziua de 5 septembrie 1944, după ce ni s-au luat adresele, ne-a dat drumul. Am fost cantonaţi la Periş până în luna noiembrie, când trupa a fost lăsată la vatră, iar ofiţerii şi maiştrii, precum şi subofiţerii au fost repartizaţi la unităţi. Eu am fost dat la Serviciul Hidraulic P.C.A. Bucureşti şi la Sectorul II Giurgiu până la 1 aprilie 1945, când am fost numit la Brăila comandant al Batalionului de Geniu al Marinei.
 
La 15 aprilie mi s-au dat şi următoarele atribuţii: preşedinte al subcomisiei de predarea vaselor către U.R.S.S. şi preşedinte al Comisiei de Supraveghere a Ministerului Marinei (S.S.M.) pe lângă şantierele din Brăila care reparau vasele pentru marină şi pentru U.R.S.S. La 15 mai mi se încredinţează funcţia de preşedinte al Comisiei de Control al Administraţiei Livrărilor către U.R.S.S. pentru vasele ce se reparau în cadrul Convenţiei de Armistiţiu. La 23 august 1945 sunt avansat comandor la alegere.
 
În toamna acestui an am avut un conflict cu ajutorul comandantului, locotenent-colonelul Vasiliu, care a avut ca urmare că mi s-a luat comanda Batalionului de Geniu Marină şi i s-a dat locotenent-colonelului Vasiliu - 12 decembrie 1943. După ce am predat comanda, la circa 10 zile, se întâmplă un incendiu la Batalionul Geniu Marină şi ard toate barăcile, aprinzându-se şi baraca cu minele Vickers, din care două sau trei explodează, pricinuind pagube.
 
Am fost şi eu trimis în judecata Tribunalului Militar al Corpului 2 Armată Secţia I, cu dosarul nr. 14308/1946, ca vinovat de neglijenţă în funcţie, p.p. art. 242 din Codul Penal. Comanda o predasem la 12 decembrie, iar incendiul s-a produs la 21 decembrie la ora 19.30, iar explozia minelor la ora 23.30. Eu nu mă aflam în Brăila în acel timp, ci eram la Bucureşti. Am fost achitat cu unanimitate de voturi.
 
Am rămas cu serviciul la Administraţia Livrărilor, unde am lucrat până la 1 ianuarie 1949 şi cu funcţia în Comisia de Control a S.S.M., unde am lucrat până în iunie 1946, când am cerut să trec în cadrul disponibil. Pe 22 iulie 1947 sunt trecut în rezervă, iar în august primesc pensia gradului de comandor, pensie care şi după cercetarea făcută la Tribunal de Comisia instituită mi-a rămas, fără întrerupere, până în prezent. Am o pensie de 8.570 lei lunar.

Lup de... Dunăre  

Ca acţiuni diferite carierei militare, subsemnatul posed brevet de căpitan de lungă cursă (comandant maritim) din 1943. După ce am trecut în cadrul disponibil la cerere, m-am înscris în Sindicatul Port-Transport-Secţia Marinari Comerciali, la 2 ianuarie 1947 şi m-am înscris în acelaşi an în P.N.P. (Partidul Naţional Popular, înfiinţat în ianuarie 1946, sub conducerea avocatului Mitiţă Constantinescu - n.n.), în care am funcţionat ca secretar tehnic la Sectorul I, până la autodizolvarea partidului (6 februarie 1949 - n.n.).
 
Datorită neînţelegerilor şi mai accentuate între mine şi soţia mea Natalia, din cauza copilului, soţia mea a intentat divorţ şi acelaşi lucru l-am făcut şi eu. La divorţul ei nu m-am prezentat, astfel că a obţinut divorţul în favoarea sa.
 
Și, în anul 1946, am divorţat, iar în anul 1947 m-am recăsătorit cu doamna Olimpia, învăţătoare la Grădiniţa de copii nr. 4 Brăila. Actuala mea soţie, născută Botez, a locuit în Iaşi, a făcut Școala Normală de Conducători de Grădiniţe de Copii şi a urmat în învăţământ 26 ani fără întrerupere.
 
S-a născut în comuna Șipote, judeţul Iaşi, la 5 decembrie 1905 şi s-a căsătorit cu locotenentul veterinar Alexandru Pop. Din căsătorie a rezultat copilul Mircea Pop. Ea a divorţat de soţul ei şi fiind văduvă, m-am căsătorit. Copilul ei este sub îngrijirea noastră.
 
[...] Soţia mea a activat în U.P. (Uniunea Patrioţilor - n.n.) şi a fost prima femeie în Sindicatul Învăţătorilor (1945). A fost înscrisă în P.N.P., unde a funcţionat ca responsabilă politică până la autodizolvare. Înainte de 1944 n-a făcut politică nici ea nici eu. Avere nu are de nici un fel. De asemenea, nici eu nu am nici un fel de avere.
 
De la ieşirea mea la pensie şi de la desfiinţarea Comisiilor de la Administraţia Livrărilor, adică din ianuarie 1949, n-am ocupat nici un fel de serviciu. Am ajutat pe contabilul de la Sfatul Popular Secţia Învăţământ la întocmirea bugetului pe 1950-1951, subsemnatul lucrând la Bugetul Căminelor de zi şi a Grădiniţelor de copii din cuprinsul raionului Brăila. Aceasta a fost şi munca voluntară ce am depus-o.
 
În acest an, de la 3 martie 1951 şi până în prezent, adică până la 1 mai 1951, am fost angajat gestionar în materiale pe timpul lucrărilor de transformare a vaporului «Octombrie Roşu». Dar am îndeplinit şi alte funcţii: serviciul de pontaj pentru cei 140 lucrători şi zilieri ce erau pe vapor; repartizarea materialelor şi aducerea lor de la mal, din vagoane şi autocamioane, cu echipa de muncitori, la serviciile de la vas; distribuirea materialelor primite la nevoile de lucrări pe servicii; chiar şi achiziţionarea de materiale de pe Șantierul «Viitorul» pentru vapor.
 
Aceste obligaţii m-au forţat la eforturi mari, obligându-mă ca la 3-4 dimineaţa să fiu la vapor, iar la 8-9 seara să plec acasă, pentru a reîncepe din nou munca. În prezent vaporul este la Sulina, iar eu trebuie să lichidez gestiunea şi să predau materialele rămase.
 
În general, subsemnatul, cât am fost ofiţer activ, n-am făcut nici un fel de politică, n-am simpatizat cu nici un partid politic şi n-am făcut parte din nici o organizaţie cu caracter altul decât acel pur militar. Iar după 1944 n-am încercat să fac politică decât după ce am fost trecut în rezervă, adică după 22 iulie 1947, însă în Sindicat m-am înscris chiar la începutul lunii ianuarie.
 
Copilul meu în anul 1945 se retrage din Liceul Militar şi urmează Liceul «Nicolae Bălcescu» din Brăila. Iese bacalaureat şi, după un an de lucru ca strungar restructurat la Șantierul «Progresul», intră în învăţământ ca învăţător suplinitor în comuna Berlescu şi în toamna anului 1950 intră în Facultatea de Zootehnie din Arad.
 
Băiatul soţiei mele, Mircea Pop, după ce termină 4 clase de liceu, a urmat doi ani la Șantierul «Progresul» ca lăcătuş şi cazangiu, iar în anul 1950 intră în Școala Medie Tehnică Piscicolă din Tulcea, unde a fost vărsat de Școala de Marină P.C.A. Constanţa, unde depusese examen“.
 
Suspectat pentru că ar fi fost racolat, încă de pe vremea în care activa la Batalionul Geniu Marină, de către comandorul Matei Toma, pentru a fi angrenat în Mişcarea Naţională de Rezistenţă, comandorul Anton Foca se pare că a decedat la începutul anilor ’50, în timpul anchetelor la care a fost supus de Securitatea din Brăila.
 

Despre Marian Moşneagu 

 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul „Alexandru Ioan Cuza“ din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:
 

Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană
 

Interviu online cu comandor (r) Marian Moşneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci şi un standard de viaţã“ (galerie foto)


Lumea marinarilor

 
Răpirea din Sulina Sulineanca Tery, ispita marinarului, onoare de infanterist (galerie foto)


Ti-a placut articolul?


Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

Nu exista articole asemanatoare.