Lumea marinarilor

Răpirea din Sulina Sulineanca Tery, ispita marinarului, onoare de infanterist (galerie foto)

În „Europolis“-ul lui Jean Bart am ajuns, deloc întâmplător, dar cu totul împotriva voinţei mele, ca şi când asta ar fi contat!, pe 31 iulie 1986, când conducerea Marinei Militare a decis că Divizionul 50 Vânătoare de Submarine, unde, în toamna anului 1984, îmi începusem cariera de ofiţer de marină, trebuia redislocat de la Mangalia la Sulina. Am trăit o iarnă de pomină - poate una dintre cele mai grele din ultimii 50 de ani, dar, cu siguranţă, cea mai groaznică din viaţa mea, în bazinul portului nou. Cu puţin noroc, în primăvara anului următor am reuşit să evadez la Tulcea.
 
După 1990, am revenit, de două sau trei ori, la Sulina, de astă dată fără prejudecăţi, în postura de ziarist militar. Oraşul şi portul păreau cu totul altele. După cum altele sunt şi acum, în zilele noastre, multe dintre porturile maritime şi dunărene româneşti...
 
În vara anului 2015 am făcut o nouă escală la Sulina. După ce am luat la pas, criptă cu criptă, cosmopolitul Cimitir Maritim, m-am abătut din drumul spre „Marea Neagră“ pentru a vizita Muzeul „Farul Sulinei“. Tentaţie mai mult decât inspirată. Aici l-am redescoperit pe Jean Bart, am cules câteva informaţii noi despre acesta de la muzeografa de serviciu şi, la plecare, ochii mi-au căzut pe o carte, cu chipul celebrului comisar maritim pe copertă: “Amintiri din Europolis“. Fără să ezit, am cumpărat-o. Am întrebat custodele muzeului cine este autorul. Un sulinean sadea!
 
Copil al Dunării, cum se răsfaţă inginerul silvic Zaharia Potârniche, s-a născut pe 18 septembrie 1922, la Galaţi. Devenit sulinean la numai doi ani, nonagenarul Potârniche trăieşte în capitală. Peste ani, a devenit autor de volume de poezii, romane autobiografice şi consistente volume de amintiri. Precum cel în cauză. Urmat, anul trecut, de un al doilea volum, subintitulat „Adio, suveniruri tulcene! (1938-1942)“, apărut la Editura Favorit din Bucureşti. Dintre zecile de poveşti de viaţă trăite şi rememorate de autor, cea atribuită surorii sale Ecaterina - Tery m-a captivat. Poate şi pentru că, la mijloc, este vorba despre un aventurile amoroase ale unui ofiţer de marină... Episod pe care îl redau aidoma.

Seducătorul de minore

„Dar destinul a vrut ca, peste aproape două decenii, tot din acest edificiu, un om să aducă multă supărare în familia noastră. Şi acesta nu a fost decât comandantul acestuia, dar şi al companiei de marină, căpitanul A.F., care pe atunci număra vreo 35 de ani şi care era tatăl unui băieţel de vreo opt ani dintr-o primă căsătorie şi pe care sora mea, Tery, care nu avea mai mult de 17 ani, l-a cunoscut într-o după-amiază.
 
Locul unde îşi făceau veacul ofiţerii de marină din garnizoana oraşului în timpul verii era pe mica terasă de pe strada întâia a restaurantului de la parterul hotelului Camberi, hotel care era despărţit de strada Dunării cu clădirea celebrei cafenele Europolis, aşa cum fusese botezată după apariţia romanului cu acelaşi nume al lui Jean Bart, şi unde a fost citit în premieră manuscrisul acestui roman aşa cum se ştia. Iar locul de promenadă al oraşului era exclusiv pe strada întâia, între aleea ce despărţea Palatul Comisiunii Europene de grădina publică şi strada perpendiculară pe cursul Dunării Mihail Eminescu, unde se afla, chiar în colţ, cofetăria celor doi bătrâni greci şi era locul preferat al şahiştilor oraşului.
 
Mărturisesc că îmi vine deosebit de greu să-mi continui povestea lui Tery, fiindcă la vremea respectivă, prin anul 1935, a fost lovită greu onoarea familiei mele şi azi, după atâta amar de ani, nu pot să nu las o mărturie sinceră, aşa cum se cere unui scriitor, despre cele ce i se întâmplase surorii mele care nu terminase încă şcoala de gospodărie şi mai purta uniforma acesteia.
 
Desigur însă că, în zilele de vacanţă, ca orice domnişoară şi fată ajunsă la vârsta măritişului, aşa cum era obiceiul pe vremea aceea, în unele după amiezi, Tery îşi făcea plimbarea pe strada Întâia, împreună cu una sau mai multe dintre colegele ei şi bineînţeles că, fiind în vacanţă, purtau rochiţe obişnuite de vară, iar ea era o fată foarte drăguţă, înaltă, semănând cu tata, cu păr blond - şaten şi o siluetă admirată de ofiţerimea de pe terasa lui Camberi, vecină cu Cercul Militar. Şi printre cei care au remarcat-o, stârnindu-i pasiunea mai mult decât o undă de căldură amoroasă, a fost şi căpitanul A.F., care s-a hotărât pe loc să o cunoască. Şi atunci l-a întrebat pe Parparia, patronul hotelului, cine e fata, şi acesta i-a spus, dar cunoscându-l ca pe un încercat vânător de fuste, l-a avertizat că e fata maestrului Roman de la Uzina Electrică şi că întreaga familie e protejata comandorului Jijie, care le botezase şi doi dintre copii şi deci să nu se joace cu focul, aşa cum îi era obiceiul. Dar A.F., care nu s-a dat niciodată înapoi în faţa «pericolului», ca un încercat ofiţer de marină care reuşea cu multă uşurinţă să sucească capul multor fete minore, nu l-a ascultat.
 
Şi iată-mă pe mine, la cei nouăzeci de ani, cu amintirea încă vie, îndepărtându-mă de firul drumului meu de pe strada a Doua, pentru a face digresiunea ce urmează şi care e adevărul adevărat.
 
Căpitanul A.F. a reuşit să o cunoască pe Tery acolo, în faţa debarcaderului NFR, oprindu-se în faţa grupului de fete în care se afla şi ea, intrând în vorbă cu prietena ei, Hariclea, pe care o cunoştea de mai multă vreme prin fratele ei, funcţionarul Dragoş, de la CED. În felul acesta, i-a fost prezentată şi sora mea şi el le-a spus fetelor că a doua zi ar vrea să se plimbe cu ele pe strada Întâia şi dacă îi permit acest lucru.
 
Dar ele s-au pornit pe râs, spunându-i ce să caute ditamai căpitanul, comandant de companie, la plimbare cu ele; şi ce va spune lumea! Dar el nu s-a lăsat descurajat şi le-a invitat atunci pe toate la cofetăria lui Mateescu de pe strada a Doua, la o îngheţată. Între timp, s-a apropiat de grup şi un locotenent din anturajul lui, s-au făcut cunoştinţele de rigoare şi tot grupul a plecat la cofetăria de peste drum de poştă. Şi aşa a început totul, dar şi clipa când sora mea s-a îndrăgostit de seducătorul de minore cu trei trese pe mânecă. Iar din seara aceea, au început întâlnirile lor, neştiute de nimeni din familie, prin zonele mai puţin circulate ale oraşului. Astfel, într-o zi, cu un amurg romantic, cu soarele ce coborâse enorm ca un disc de foc în depărtările satului Cardon aruncând săgeţi de foc pe întinsul liniştit al golfului Musura, eu împreună cu doi dintre prietenii mei am plecat spre diguri să ne plimbăm; şi la un moment dat, privind de acolo, din spatele spitalului, spre un promontoriu ce intra mai adânc spre malul Dunării, am zărit două siluete ce se profilau în inserarea de vis; şi atunci ne-am întrebat între noi cine sunt cei doi. Şi Rudi, mi-a spus: «Hai să vedem cine sunt!», şi am pornit încet spre promontoriu, spre ei. Ne-am apropiat şi, culmea, am rămas stană de piatră când acolo am descoperit-o chiar pe iubita mea soră, alături de căpitanul ei, cum se ţineau de mână şi priveau apusul în tăcere, aşa, ca în filme.
 
Mi-a fost foarte greu faţă de cei doi prieteni, care însă nu au suflat nici un cuvânt nici atunci, dar nici după aceea. Parcă se prăbuşise cerul pe mine, dar nu am spus nici un cuvânt acasă, dar nici surorii mele, care privea cu teamă la mine.
 
Şi nu la puţină vreme, ca de obicei, Tery a plecat la Constanţa, unde era chemată în fiecare vară de vechii prieteni ai tatei din vremea marinăriei sale, soţii Săvulescu, el telegrafist pe un cargou şi care era în cursă pe mare, iar ea, neavând copii, se simţea bine cu Tery lângă ea în timpul vacanţei. Dar de data asta, ea fusese chemată de fapt acolo de căpitanul A.F., care era şi el «în permisie» de vară şi puseseră la cale să se întâlnească, el promiţându-i că după pronunţarea divorţului o va cere tatei în căsătorie; şi astfel, în prima săptămână de la întâlnirea lor acolo, încrezătoare în promisiunile lui, Tery a acceptat să petreacă cu el în intimitate în locuinţa lui, aşa-zisele ei ore de plimbare cu el, pe faleza de la Vraja Mării, aşa cum ştia şi era încredinţată doamna Săvulescu, care nu a bănuit nici o clipă adevărul. Fiindcă ea avea o încredere deplină în Tery, care de fapt îi spusese de promisiunea căpitanului A.F., dar nu şi-ar fi închipuit niciodată că lucrurile ar fi putut ajunge atât de departe, mai ales că era vorba de o fată minoră, iar Tery îi câştigase încrederea; dar la gândul că în curând va deveni soţia căpitanului A.F., dar şi faptul că acest bărbat matur o cucerise în totalitate, nu a avut nici o clipă sentimentul celor ce vor urma.
 
Şi aşa a trecut săptămâna ei de mare încântare şi fericire, dar numai o singură săptămână, fiindcă, a opta zi, când trebuiau să se întâlnească pentru împlinirea visului lor, A.F. nu a mai venit, dar nici zilele următoare. Atunci Tery, în disperarea ei, s-a dus acasă şi i-a mărturisit protectoarei ei ceea ce făcuse, cu lacrimi grele şi disperarea ajunsă la culme. Şi doamna Săvulescu, care îi cunoştea pe toţi ofiţerii superiori ai Bazei Navale Militare de la Constanţa, uimită de ceea ce auzise din gura copilei ce-i fusese încredinţată de familie, dar şi de răspunderea ce-i revenea, s-a îmbrăcat imediat în costumul ei cel mai sobru, i-a spus lui Tery să se îmbrace şi ea la fel, să-şi spele bine faţa de lacrimi, fiindcă vor merge amândouă la superiorii căpitanului A.F, în faţa cărora acesta va trebui să-şi respecte cuvântul dat unei fete minore şi să se angajeze ferm că o va lua în căsătorie.
 
Tery însă a refuzat să se ducă mai înainte de a şti ce se întâmplase cu adevărat. Atunci, doamna Săvulescu a pus mâna pe telefon şi a întrebat la bază de căpitanul A.F., iar de acolo i s-a răspuns că este plecat cu canoniera în misiune unde fusese numit şi nu se ştie pentru câtă vreme. Atunci ea s-a dus singură şi a aflat că, de fapt, A.F. fusese transferat de la Sulina la Constanţa. Dar, în urma discuţiei avute, nici ea nu a putut afla, cum cele discutate au ajuns la urechea unui reporter de ziar - de la «Timpul» şi a doua zi a apărut în gazetă o mică notiţă în care se relata cazul de seducţie a unei minore, elevă a şcolii de gospodărie din Sulina, dându-i numele, săvârşit de căpitanul A.F. Astfel, cazul lui Tery a ajuns de notorietate publică, atât la Constanţa, dar şi la Sulina. Ştirea a căzut ca un trăsnet în tot oraşul, dar mai ales în mijlocul familiei noastre, iar comandorul Jijie şi mai ales doamna Lelia Jijie, soţia acestuia, ei care simbolizau în oraşul nostru sobrietatea, cinstea şi onoarea, au fost şocaţi la culme de ceea ce s-a putut întâmpla unei familii respectate, cum era socotită familia noastră în întregul oraş.
 
Era pe la orele prânzului când tatei i s-a adus de domnul Crăciun ziarul cu notiţa infamantă. A fost o lovitură teribilă pentru sufletul şi demnitatea lui. Atât a spus, lăsându-se moale, palid la faţă cu pumnii încleştaţi: «Laptele mă-sii de netrebnic, cum a putut să-mi facă tocmai mie una ca asta? Să-şi bată joc de propriul meu copil! Unde e acum?», şi s-a ridicat, continuând ameninţător: «Am să-i zbor chipiul, epoleţii şi tresele de pe el şi am să-l bag în spital să nu mai iasă om întreg de acolo!» Dar domnul Crăciun l-a luat de braţ, spunându-i: «N-ai să-l găseşti, meştere Roman, fiindcă nu mai e la Comisariatul Marinei, acum e pe mare, plecat cu canoniera!» «Cum? A fugit ca un laş ticălosul!», şi în ochii tatei au apărut lacrimi grele de umilinţă. În ziua aceea a fost pentru prima dată în viaţa lui când tata a venit complet beat acasă, adus de domnul Crăciun, ajutorul şi prietenul lui de o viaţă, care l-a lăsat să-şi înece focul acolo, la bodega lui Mateescu, unde cei din jurul lui l-au înconjurat cu dragoste şi căldură, consolându-l pentru greul necaz ce-i adusese soarta.
 
Dar tata nu era obişnuit cu băutura şi, de cum a ajuns acasă, iar mama nu a mai ştiut ce să facă cu el, a început să vomite tot ce băuse, intrând într-o comă alcoolică din care l-a scos numai bunul Deligheorghe sanitarul, dar şi bătrâna doftoreasă baba Răducanca, vecina noastră, târziu, spre seară.
 
Atunci, mama a hotărât ca ea să plece a doua zi la Constanţa, cu toate că el ar fi vrut să plece personal, acolo. Dar mama l-a convins că ceea ce se întâmplase era un lucru pe care îl putea descurca mai lesne un suflet de femeie şi de mamă. Şi ea a şi plecat cu primul vapor, apoi, de la Tulcea, cu primul autobuz la Constanţa.

Peţitorul salvator

Acolo însă, lucrurile luaseră o întorsătură pe care numai destinul o putea pune la cale, cel cu care ne-am născut şi ne întinde, atunci când nu ne aşteptăm, o mână părintească de ajutor.
 
Astfel, în ziua când a apărut articolul în ziar, la uşa doamnei Săvulescu s-a auzit soneria şi ea a coborât din casă şi a deschis, iar în faţa ei stătea demn, privind-o respectuos, un căpitan de infanterie, bărbat deosebit de frumos, puternic, cu părul brun şi priviri agere de militar obişnuit cu disciplina militară şi care, după ce a salutat-o, şi-a scos chipiul şi s-a prezentat: «Am onoarea să mă prezint, stimată doamnă, sunt căpitanul Ion Doljan şi doresc să stau de vorbă cu dumneavoastră în legătură cu cele scrise în ziarul de azi referitor la eleva Ecaterina Potârniche». «Vă cunosc, domnule căpitan!», i-a răspuns, puţin derutată, ea, «vă ştie întreg oraşul nu numai de la defilările Sărbătorilor Naţionale; sunteţi comandant de companie în regimentul nostru şi întotdeauna sunteţi deosebit de admirat atunci când treceţi prin faţa noastră în fruntea companiei».
 
Şi au intrat amândoi, urcând scările la etajul locuinţei, dar unde nu se afla sora mea, care se găsea în camera ei de la parterul casei. Şi, după un moment de tăcere în care amândoi s-au privit cu respect, dar şi cu încredere, el a intrat direct în subiect: «Stimată doamnă, sunteţi şi dumneavoastră soţie de ofiţer de marină şi ştiu cât de mult ţineţi la onoarea dumneavoastră, dar şi a celor pe care îi iubiţi sau vă sunt daţi în grijă. Am venit aici însă nu pentru a o cunoaşte pe domnişoara Ecaterina Potârniche, fiindcă eu o ştiu de mult din vedere şi întotdeauna am admirat-o! Dar am considerat totdeauna că e prea tânără pentru vârsta mea, însă, în momentul de faţă, este vorba de onoarea ei şi de gravul prejudiciu ce i-a fost adus de un ofiţer cu acelaşi grad cu mine; şi doresc din toată inima să şterg eu pata aceea pe care i-a lăsat-o lipsa de onoare a unui ofiţer care nu ar merita să mai poarte mai departe uniforma armatei. Pur şi simplu doresc să-i cer eu mâna protejatei dumneavoastră şi în felul acesta nu numai onoarea armatei va fi şi ea curată ca totdeauna».
 
Interlocutoarea sa, ascultându-l, rămăsese mută de uimire, nevenindu-i să creadă, dar el a continuat: «Voi cere personal la Minister să mi se aprobe dispensa pentru a o putea lua de soţie fără dota legală, fiindcă doresc ca această căsătorie să se oficieze cât de repede». Drept răspuns, doamna Săvulescu l-a informat că în ziua aceea aştepta sosirea mamei şi că ar fi bine să revină spre seară pentru a putea sta de vorbă atât cu ea, dar şi cu Tery, care nu ştia nimic şi trebuia să afle şi ea de la el personal; şi că este convinsă că nu va fi refuzat. «Dacă domnişoara primeşte cererea mea, atunci doresc să oficiem chiar mâine logodna, în prezenţa mamei, urmând ca la primirea dispensei să oficiem şi căsătoria legală».
 
Întâlnirea dintre mama, de faţă, şi Tery şi doamna Săvulescu a pecetluit soarta surorii mele, în care tot răul a fost spre binele ei şi din care se vede cât de întortocheate sunt căile vieţii. Naşi la logodnă le-au fost chiar comandantul regimentului cu soţia. Iar peste o lună au venit amândoi la Sulina, unde au stat o săptămână.
 
Diminutivul numelui noului meu cumnat era Nely, de la Ion, un diminutiv care putea fi şi al unei fete. S-au plimbat prin tot oraşul şi mama era fericită la culme, fiindcă el, căpitanul, înţelegea mai bine ca oricine să contribuie în totul ca ceea ce i se întâmplase viitoarei lui soţii să fie şters din memoria oraşului, nu numai în acela al familiei. Iar mie, care eram prin clasa a doua de liceu, în afara cadourilor inerente, mi-a adus o serie de epoleţi şi embleme pe care el nu le mai purta, iar eu mi le puneam pe bască sau cascheta mea de gimnazist.
 
Iată povestea surorii mele, Tery, care, peste trei ani, a plecat cu soţul ei pe graniţă, la Tighina, unde au stat până aproape de anul cedării Basarabiei.
 
Dar pentru ca cele povestite mai sus să nu lase impresia unui basm cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene sau chiar cu Cenuşărese, ar fi o greşeală să neglijăm a relata mai departe ce a stat în spatele acestei căsătorii atât de neaşteptate şi într-un moment cu totul nefericit pentru o fată care de-abia împlinise 17 ani şi care se afla în pragul disperării sau poate chiar al sinuciderii.
 
Nu a fost însă nici pe departe numai un act bărbătesc de generozitate din partea lui Nely, ci mult mai mult. Astfel, în seara când el a revenit pentru a sta de vorbă cu mama şi cu Tery, le-a mărturisit că, de fapt, el o remarcase pe Tery încă din vara precedentă, într-o după amiază, pe terasa de la Vraja Mării, când ea se afla la o masă cu doamna Săvulescu, iar el era cu încă doi camarazi la o altă masă din apropiere şi când s-a îndrăgostit de ea.
 
Fiindcă Tery, la cei 16 ani pe care îi avea atunci, îmbrăcată în rochiţa ei de vară, albă, cu guleraş marinăresc albastru şi cu un cordon care îi marca talia splendidă, cu ochii ei căprui vineţii şi părul şaten auriu, în care se adunaseră toate razele de soare fluturându-i pe obrajii ei ca o mângâiere, îi cucerise inima, iar ochii lui nu s-au mai putut dezlipi de ea.
 
Dar ea era atentă însă la cele câteva vase ancorate în radă, aşteptându-şi intrarea, iar gândul ei în acel moment era la fratele ei, Pascal, care se afla cine ştie pe unde pe mările Europei cu cargoul «Bucegi». Şi în timp ce cei doi camarazi discutau aprins fumându-şi ţigările, el ar fi vrut să se ridice şi să se ducă pentru a se prezenta şi a-şi declara întreaga lui admiraţie pentru mica domnişoară; dar cei 35 de ani pe care îi avea l-au reţinut, gândindu-se la «ridicolul» situaţiei în care s-ar fi găsit, fiind vorba de o adolescentă care, mai mult ca sigur, era şi elevă; însă, în următoarele zile, a făcut toate investigaţiile şi a aflat numele fetei şi al familiei, precum şi oraşul unde locuia, dar şi faptul că făcea parte dintr-o familie modestă, care nu putea asigura o dotă cerută de regulamentele militare în cazul unei căsătorii. Şi aşa a mai trecut un an precum aceeaşi vară, în care a căutat-o pe terasa de la Vraja Mării, dar de data aceasta ea nu a mai apărut, iar el a continuat să spere, fiindcă imaginea ei i se întipărise în minte şi adânc în inima lui de holtei ce-şi simţea tot mai mult singurătatea.
 
Dar Tery nu putea apărea, fiindcă zilele ei de la Constanţa erau dăruite în întregime căpitanului A.F., căruia îi acordase întreaga ei încredere şi speranţă; şi se vedea până în toamnă, înaintea începerii şcolii, căsătorită, dar şi mama adoptivă a micului Antonel, fiul căpitanului, care, după spusele iubitului ei, urma să-i fie încredinţat lui după procesul de divorţ.
 
Şi atunci, când speranţa lui Nely că o va întâlni din nou începuse să se spulbere, într-o dimineaţă a auzit cum un vânzător de ziare anunţa în gura mare un mic titlu de pe prima pagină a ziarului «Timpul», despre actul odios de seducţie al căpitanului de marină A.F. săvârşit asupra elevei de liceu din oraşul Sulina. Era în vara anului 1935, luna august.
 
Nu a întârziat niciun moment din clipa când cele auzite l-au trezit la realitate, dându-şi seama ce urmări ar putea provoca acest anunţ pentru viaţa acestei copile familiei acesteia şi nu mai puţin pentru buna lor prietenă; şi întrucât cunoştea adresa familiei Săvulescu, s-a dus fără întârziere direct acolo, unde a fost întâmpinat de buna doamnă, aşa cum am relatat mai sus, şi la care vestea din ziar ajunsese în acel moment.
 
Şi acum, după trecerea atâtor ani, ne întrebăm noi: ce forţă, în afara celor lumeşti, a putut coborî atunci în destinul lui Tery, când totul se afla între viaţă şi moarte; fiindcă desigur că ea nu ar fi pregetat ca, înainte de a da ochii cu mama sau altcineva din propria familie, să-şi ia viaţa, aruncându-se, ca atâţia alţii, undeva de pe digul ce ducea spre farul de la capătul lui, în apele adânci ale mării? Desigur că asta ar fi fost soarta surorii mele, fiindcă înapoi acasă, la Sulina, ea nu ar fi acceptat niciodată să se mai întoarcă, fiindcă acolo ar fi fost arătată cu degetul.
 
Bunica mai trăia pe atunci, dar nu a aflat totul decât mai târziu, însă, undeva, sus, în lumea astrală, exista totuşi cineva care, aşa cum spusese în ziua morţii lui, ne-a păstrat nouă, tuturor urmaşilor lui, acea grijă unică care face parte din acel mister cu care ne naştem fiecare dintre noi. Era bunicul şi, nu o dată, noi, aici, pe pământ, ne înşelăm, luaţi de şoaptele minciunii diabolice, aşa cum s-a întâmplat cu Tery, care îşi greşise drumul destinului cu uşurinţă, călcând pe cel al pierzaniei. Dar spiritul bunicului îi scosese în cale, cu mult înainte, adevăratul ursit cu care venise pe lume şi cu care, poate, a mai fost într-o altă viaţă; şi sufletele lor se căutau la fel ca în acel mit al Androginului din Antichitate. Şi el, ursitul, nu a întârziat să apară, adus de mâna sorţii, dar şi a iubirii.
 
Şi pentru a încheia această mică poveste legată de amintirea acelui Cerc al Marinei de pe strada a Doua, adaug că soarta i-a adus pe amândoi la Bucureşti în 1939, când Nely a fost numit comandant de companie de poliţişti în Prefectura Poliţiei Capitalei, unde s-a născut, în 1943, fiul lor, Costinel, viitorul actor Constantin Doljan. Dar au venit ani grei pentru familia Doljan după o serie de ani când, în 1956, Nely a fost arestat politic şi trimis la Canal, unde, în anul următor, a murit ca deţinut.
 
Dar nimeni nu-şi ştie în întregime soarta, iar el a plecat din viaţă în mod nemeritat, la numai 59 de ani“.
 
Cine să fi fost, oare, misteriosul căpitan de marină A.F. rămâne de văzut... 

Despre Marian Moşneagu 

Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul „Alexandru Ioan Cuza“ din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  

Citeşte şi: 

Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Interviu online cu comandor (r) Marian Moşneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci şi un standard de viaţã“ (galerie foto)

Lumea marinarilor
 
O promoţie de învingători: 1957, Şcoala Militară Superioară de Marină, Seniorii Flotei (galerie foto)

Ti-a placut articolul?


Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

Fatalistul comandor Anton Foca. CFR-ist voluntar, patru neveste, combatant admirabil (galerie foto)

06 Oct 2017 1445