„„Ceva de rău” despre USL Care onoare, care respect?

Europarlamentarul Renate Weber declara, zilele trecute, că România nu îşi poate permite luxul ca USL să se rupă. „În ţara asta, ar trebui ca un contract să presupună onoare şi respect”, este de părere liberala.

Stimată doamna Weber, trăim în ţara în care un premier mărturiseşte senin că a fost împotriva proiectului Roşia Montană pentru că „înainte era susţinut de Băsescu” şi pentru că, şi-a spus el, „dacă îl susţine Băsescu, e ceva de rău”. Ţara în care liderii unei alianţe adoptă o schimbare cu 180 de grade a poziţiei faţă de un proiect de asemenea amploare. Ca şi când nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. Ţara în care preşedinţii celor două partide aflate la guvernare se dezic total de un proiect pe care l-au susţinut şi pe care, mai mult, anterior îl blamaseră vehement. Parc-am fi în poveştile din revistele cu benzi desenate.

Stimată doamnă Weber, trăim în ţara în care un proiect privind exploatarea auriferă, în care se utilizează aproximativ 1.000 de tone de cianuri, nu s-a aflat nici măcar o zi în dezbatere publică. Dezbatere publică, nu cine ştie ce simulacru în vreun birou cu uşile închise, în care discută niscaiva subsecretari de stat şi cine ştie pseudo-organizaţii non-guvernamentale.
Stimată doamnă Weber, trăim, de asemenea, în ţara în care un proiect politic nu mai are la bază nici respectul, nici onoarea. Altminteri, îmi imaginez că USL şi-ar fi respectat măcar o parte din promisiunile făcute în campaniile electorale.
Aceeaşi ţară în care o discuţie, spre exemplu, despre Portul Constanţa, obiectiv strategic de interes naţional, se poartă ca şi când subiectul ar fi vreo legătură de mărar. Un leu snopul. Cine mai doreşte, cine mai pofteşte?

Am văzut că, spre deosebire de momentul 2012, astăzi există mai multe voci care nu-şi doresc destrămarea USL. Pentru că ar destabiliza scena politică, pentru că ar tensiona un climat social şi aşa destul de afectat de măsurile anti-criză. Despre scena politică din România putem spune orice, mai puţin că ar fi stabilă. Fiindcă în pofida unei majorităţi confortabile a USL, în interiorul alianţei s-au acumulat - şi stau să dea pe-afară - o serie de frustrări. Mi se pare normal, de vreme ce, în tot timpul de la formarea acestei alianţe, PNL-ul a dat impresia că este ruda săracă de la ţară, pe care nimeni nu o consultă în nicio problemă.

N-am ce să spun „de bine” despre USL. Eu n-am girat în niciun fel proiectul ăsta. Finalul alianţei este previzibil. Interesele obscure, orgoliile nemăsurate, o doză importantă de perversitate vor prima. E firesc să mă întreb, în contextul ăsta, care onoare, care respect? România nu-şi permite, ce-i drept, prea multe luxuri, dar nu cred c-ar fi sfârşitul lumii dacă USL ar face, în sfârşit, pasul spre despărţire.