Editorial Beirut-Colectiv-Bamboo. Lacrimi, durere, vorbe goale. Vinovaţii? Fără vină

Drame peste drame. Oameni morţi, tineri, mai bine zis tineri răniţi, tineri traumatizaţi. Părinţi şi rude înlăcrimate.
Tineri mutilaţi fizic sau psihic, pe viaţă.
Pentru ce? Pentru că instituţiile statului nu taie, odată pentru totdeauna, răul din rădăcină.
Pentru că de fiecare dată se găsesc lacune în legislaţie şi vinovaţii nu sunt găsiţi vinovaţi.
Chiar dacă sunt, tot fără vină vor fi.
 
De fiecare dată când se întâmplă câte o nenorocire, instituţiile statului se reunesc şi fac front comun împotriva răului care a fost.
De ochii lumii, se începe cu cei mai vizibili. Se adună miniştri, prefecţi, primari, se fac sfaturi populare, se strâng roată în faţa microfoanelor.
Fac declaraţii de zici că niciodată, cât va fi lumea asta, aşa ceva nu se va mai întâmpla.
La etapa a doua de reuniune, pe tema nenorocirii, vine eşalonul II.
Că primii se duc în altă parte. Deja au alte priorităţi, similare. Sau sunt obosiţi.
La cea de-a treia întâlnire vine eşalonul III. Deja se pierde din importanţa nenorocirii.
După aia... mai răruţ, că-i mai drăguţ. Şi pe urmă… Se va constata... nimic.
 
Cei ce-au fost atunci nu mai sunt sau sunt, bine-mersi, mai sus o treaptă, şi le povestesc altora ce-au vrut ei să facă, dar nu au fost lăsaţi.
Completurile de judecată vor găsi tot mai greu probe şi mereu se vor împiedica de o hârtie care le va fi adusă la următorul termen.
Vremea trece. Emoţia momentului, la fel.
Şi mereu vom avea Beirut-Colectiv-Bamboo.
Desigur, şi cheltuieli, inutile, de la bugetul de sănătate, şi aşa destul de şubred.
Şi vinovaţi fără vină.
 
Beirut-Colectiv-Bamboo: cazurile care devin cazuri doar atunci când se întâmplă ceva asemenea.