Handicapul nesimțirii

Ai maşină bengoasă, dare de mână, atitudine de macho man, pe jos ți-e cam lene să mergi, dar vrei să fii mereu în față? Mai aproape de intrarea unui mall mișto, să zicem? Am soluția ideală pentru tine! Ce să faci, te întrebi? Păi, cum ce? Simplu. Parchează pe locurile destinate persoanelor cu dizabilități, că tot SUNT MULTE. Așa-i că-i simplu?!
Aaa, îmi cer scuze, nu știam. Deja făceai asta. De multă vreme? Înțeleg. Și cei responsabili cu paza nu-ți spun nimic? Nimic, și din când în când cinci lei. Aaa, te și ghidează când parchezi… Ce șmecherie!
Măi, până la urmă, de ce să iei locul altcuiva? Tot mă întreb… O să-mi permit să trec ridicarea ta din umeri printr-o aplicație numită Google Translate. Iată răspunsul tradus: de chichi richi michi.
Păi, acum că-mi explici cum stă situația, pică semnul meu de întrebare: de ce într-o parcare cu multe, multe, multe, multe locuri libere a unui mall din Constanța, singura zonă cu spații ocupate era cea destinată persoanelor cu dizabilități…       
Las mantia ironiei să cadă pe bucata de ciment pe care o consideri bun personal, și-mi imaginez. Îmi imaginez cum ar fi, dacă într-o dimineață oarecare te-ai trezi și ai vrea să te duci cu omul tău drag să bei cafeaua aia, din locul ăla, dar în ficțiunea asta ai fi într-un scaun cu rotile și ai vedea că locul tău, ăla de handicap, e ocupat. Strângi din ochi și-ți zboară prin minte cuvinte văzute întâmplător pe un afiș oarecare: „mi-ai luat locul, ia-mi și handicapul”. Da, acum au alt sens…
Și-mi aduc aminte că am privit cu satisfacție când am văzut că revolta mea s-a materializat prin ridicarea mașinilor parcate pe locurile inscripționate cu un scaun cu rotile, de vreme ce șoferii și pasagerii lor nu sufereau decât de grandoare și lene.
Apoi îmi imaginez cum ar fi să te trezești într-o dimineață oarecare și să te revolți. Cum ar fi dacă tu, eu, copilul tău, politicianul ăla care știi că minte, părintele tău, al meu, cântărețul ăla care-ți place, cum ar fi dacă toți am face un pas mai aproape de umanitate, de onoare și am lăsa în offside proastele obiceiuri și lipsa de bun simț. Cum ar fi? Suspin cu nostalgie la gândul acesta.
 
Rodica Mitu, studentă anul II la Jurnalism, Universitatea „Andrei Șaguna”