2019 - Anul omagial al satului românesc: Prinos adus preoților, învățătorilor și gospodarilor satului românesc (II)

Învățătorii – au fost anonimii, cei mai mulți dintre ei, luminători ai Neamului, ziditori de conștiință națională și creatori de civilizație, cu o contribuție hotărâtoare la edificarea modernă și a României de la Mare – Dobrogea: „Învățătorul are cea mai înaltă chemare în organizația noastră socială; de la chipul cum își va înțelege și o va îndeplini gingașa lui misiune, depinde viitorul generației de mâine, depinde viitorul acestei țări. El – scria Gheorghe TĂNĂSESCU, directorul Școlii nr. 1 de Băieți „Principele Ferdinand” din Constanța, președinte al Asociației Corpului Didactic din jud. Constanța – ține cu sfială, dar absolut sigur, pârghia aspirațiunilor neamului său”.
 


Numele eroilor Învățători și Învățătoare din jud. Constanța care au pierit în timpul Războiului Reîntregirii Neamului și a căror memorie este cinstită, cât de cât, prin înscrierea lor pe o placă memorială (ea se află în incinta fostei Case a Învățătorului Dobrogean din Constanța – construită prin 1930 –, de pe str. Ștefan cel Mare): Cinstire jertfelor dascălilor din județul Constanța în timpul și din cauza războiului, sunt, într-o veșnică și pilduitoare amintire: 
      Teodor ARON-Urluia
      Ion Atanasiu-Lipnița
      Ștefan BUTULIGĂ-Satișchioi/Crucea
      Petre DIMA-Ghizdărești
      Olimpia DINU-Pantelimon
Vasile FĂCĂIANU-Chiorcișmea/Țepeș Vodă
      Oprea HÂRÂCIU-Medgidia
Nicolae ISTRĂTOIU-Cocargea/Pietreni
      Constantin MĂLDĂRESCU-Oltina
      Nicolae MĂNESCU-Sarighiol/Albești
Alexandru MUNTENESCU-Casapchioi/Sinoe
Marin PERIANU-Pazarlia/Târgușor
Neculai Petreanu-Casapchioi/Sinoe
      Dumitru PETRESCU-Demircea/Olteni
Constantin POPESCU-Almalău
Dumitru PROTOPOPESCU-Caranlâc/Negureni
      Luxița SOLOMON-Cernavoda
Nicolae SOLOMON-Cernavoda
Dragomir STĂNESCU-Medgidia
Traian Ștefănescu-Ghiuvenlia/Chirnogeni
Marin VIOREANU-Muslubei/Horia.
 
În chiar primul an după Marele Război, din partea învățătorului de la Cicrâcci/Sibioara Trifon Oprea este luată inițiativa – nefinalizată – pentru construcția unui monument al învățătorilor-eroi dobrogeni:
„Din partea d-lui Scarlat Vârnav primim următoarea scrisoare, însuflețită ca totdeauna de aceleași simțiminte generoase și vederi salutare pentru provincia, căreia d-sa i-a închinat cei mai frumoși ani de muncă onestă, pricepută și rodnică.
București, 7 Iunie 1919
 
Dragă Sarry,
Cu  vie mulțumire am luat cunoștință de inițiativa datorită inimosului învățător de Cicrâcci.
Nu se putea propunere mai nimerită de cât aceea de a se ridica un monument spre amintirea colegilor căzuți pe câmpul de luptă.
E păcat că în țara românească s’a făcut un abuz cu manifestațiuni asemănătoare; s’au botezat străzi cu nume, care era mai bine să fie lăsate uitărei, s’au înălțat chiar statui unor oameni cari, dacă ar fi judecați după faptele lor, erau departe, foarte departe, de a merita o asemenea cinste. A contribuit și aceasta pe lângă multe altele, la pervertirea simțului moral al mulțimei.
Nevoia de a reacționa în contra năravurilor trecutului pare însă  că se simte acum.
Fie ca judecata cea sănătoasă să biruiască și că slăvirea acestor modești slujbași ai neamului, vrednici de laudă în timp de pace și viteji ostași la războiu, să ne apropie de acea era de dreptate și de asanare mult râvnită.
Mă asociez deci din suflet la opera întreprinsă  de Trifon Oprea. Am dealminterea, eu personal, o datorie către scumpii dispăruți. Datoria de recunoștință pentru priceperea și devotamentul cu cari m’au ajutat când, în împrejurări cunoscute, am putut da o îndrumare mai sănătoasă învățământului primar din jud. Constanța. Mulțumită muncei încordate a tuturor și a lor îndeosebi, rezultatele s’au văzut.
Să le fie dar slăvită memoria și să avem mângâerea de a vedea cât mai mulți fii ai Dobrogei călcând  pe urmele lor.
Al D-tale ca în totdeauna
    S. Vârnav”
 
Învățătorilor-eroi pomeniți mai sus li se adaugă alți trei învățători, personalități – cel puțin primele două – ale Dobrogei moderne, jertfiți și ei în anii Primului Război Mondial:
– Petre ȘTEFĂNESCU, învățător la Dobromir-Vale (în perioada 1902-1916), cel mai cult și proeminent ca statură intelectuală între învățătorii dobrogeni la începutul secolului trecut, publicist remarcabil (a redactat, în 1906, în comuna în care profesa, revista „Răvașul nostru”), al cărui destin s-a frânt în hecatomba de la Turtucaia. Afirmarea și biruința idealurilor cultural-naționale românești în Dobrogea le vedea posibile, pe bună dreptate, prin acțiunea Învățătorului, așa cum scria într-un număr al gazetei editate de el „Dobrogea nouă”, număr special Închinat Învățătorilor dobrogeni:
 
„Trăim într’un mediu, care, prin constituția lui etnică particulară, prin necesitățile lui osebite – adesea contrarii –, prin curentele naționale ce apar în zarea viitorului apropiat, ni impun datorii mari și obligațiuni superioare dela cari noi, învățătorii dobrogeni, nu ne putem sustrage, dacă vrem să merităm încrederea de care ne bucurăm. Aceste datorii ni se impun cu puterea unor imperative categorice și toate preocupările și toată energia noastră trebuie să li-o închinăm lor. Cari sunt aceste datorii?
 
Mediul dobrogean cere mai întâi o alipire sinceră și dezinteresată de el și o confundare a noastră cu necesitățile lui naționale. Destinația vieții noastre se pierde în superiorul ideal național al neamului românesc în Dobrogea. Nu e misiune mai frumoasă pentru un învățător român decât aceea de-a face să fluture în bătaia vântului stindardul culturii naționale deasupra așezărilor, adesea «străine», ale pământului dobrogean. Nu e satisfacție morală mai înaltă și mai intensă decât aceea de a fi martorul ocular al mersului biruitor al culturii românești și de-a avea conștiința că el ți-se datorește ție; nu e bucurie mai aleasă decât aceea pe care ți-o dă biruința idealului tău într’un mediu care, până mai ieri, îi era indiferent sau  îl ignora. Să poți interesa sutele de mii de «străini» pentru lucruri care, prin însă și natura lor ieșiau din sfera preocupărilor lor sufletești, aceasta e ceeace numim noi idealul unui învățător dobrogean. Toate acestea însă  cer statornicie și continuitate în muncă, cer devotament și însuflețire. Nimic nu compromite mai mult o cauză de măreția acesteia de care vorbim, ca acele schimbări dese dintr’o localitate într’alta.
 
Poate că una din cauzele cari au făcut ca școala dobrogeană să nu dea rezultatele ce se așteptau dela ea sunt – pe lângă lipsa de învățători în unele părți – tocmai aceste transferări, această peregrinare continuă a învățătorilor dobrogeni în alte părți. O cauză mare pentru a fi servită cere o preocupare perzistentă și o neîntreruptă continuitate în muncă. Altminteri, toate sforțările izolate și intermitente, n’au niciun rezultat practic. Învățători dobrogeni, deprindeți-vă a vă iubi localitatea și ai vă devota cu totul!
 
Dar perzistența singură n’ajunge. Și nici entuziasmul. Ele au nevoie, pentru a izbuti, de luminile rațiunii. Munca de naționalizare prin cultură a Dobrogei cere din partea celor ce i s’au devotat o cunoaștere clară a împrejurărilor speciale în care ea se desfășură, o cercetare pătrunzătoare a problemei întregi, din care școala, cultura, nu e decât una dintre laturi. Nimeni mai mult ca învățătorii n’au posibilitatea de a o face, căci nimeni nu întrunește în aceeași măsură ca ei, condițiile esențiale ale unei astfel de cercetări: pregătirea intelectuală și putința de-a intui și de-a verifica prin sine teorii, păreri, soluțiuni. Pe dinaintea lor defilează toate fenomenele sociale și naționale și dintre toți cei ce trăiesc la sate numai ei pot înțelege semnificația lor specială și poate surprinde legătura lor cauzală.
 
Numai preparația din școala normală, însă, n’ajunge, - fie ea și de 8 ani! Aceasta nu este decât un început de cultură, sărac ca orice început. El cere, pentru a se întări și augumenta, sforțări zilnice personale, trudă îndelungată din partea fiecăruia. Cunosc colegi în Dobrogea – și cu regret trebuie s’o spun: dintre cei tineri –, cari sufăr de-o adevărată hipertrofie a eului lor. Li se pare, anume, că sunt atoateștiutori, că mintea lor posedă toate adevărurile științifice și filosofice, că nimic nu li este necunoscut, încât nici nu mai simt nevoia organică de-a ceti o carte, o revistă, o publicație oarecare, afară de ziare.
 
Atitudinea lor față de colegi mai vârstnici, cari ar putea reprezinta pentru dânșii semnificația unor adevărate simboluri, e lipsită de orice modestie, necuviincioasă și insultătoare. Și aceeași conduită o au și în sat… În realitate însă, ei nu sunt decât victime ale unei periculoase iluzii. Știința lor nu e decât un rudiment de cultură, un început care cere jertfe mari în timp, de bani, de interese și silinți eroice pentru a se desăvârși, adecă pentru a ajunge să convingă și pe cel mai încrezător în puterile lui de neputința omenească de-a stăpâni vastul domeniu al științei și filosofiei, și de datoria fiecăruia de-a căuta să se specializeze într’una din laturile lui măcar. Și nu e mai primejdioasă această conduită decât în centrele cu populațiune străină. Aci persoana învățătorului trebuie să întrupeze modestia cea mai nevinovată, pentru a putea atrage cu putere de magnet moleculele corpului străin, și iubirea cea mai largă pentru cartea românească, pentru a o impune. O cauză națională e pierdută când  e servită de iluzioniști… Învățători dobrogeni, faceți din carte tovarășul vostru de toată clipa!
 
Amintim de specializare. Înțeleg firește o specializare didactică, pedagogică, căreia studiul problemei dobrogene să-i fie un prețios aliat. Munca școlară are nevoie de-o forță conducătoare veșnic reînoită, necontenit refăcută. Altfel, ea se epuizează sau  se mecanizează, rutinându-se. Numai contactul continuu cu mișcarea pedagogică a țării noastre și a altor țări, numai studiul aprofundat al diverselor curente pedagogice noui împrospătează, fortifică și vivică puteri cari, prin natura lor chiar, nu-s inepuizabile. Dar această preocupare didactică nu trebuie să piardă din vedere particularitățile etnice ale mediului în care învățătorul se află. Teoriile pedagogice și metodele didactice trebuesc adaptate, ținând cont de nevoile locale și de înclinațiile deosebite ale mediului școlar. Pentru aceasta învățătorul trebuie să aibă și ochi de observator fin, și destoinicie de folklorist. Nimic să nu-i treacă neobservat și nimic din ceeace constituie viața sufletească a mediului local, necercetat. Numai așa munca lui va avea sorți de izbândă, căci din studiul etnografic ce el va întreprinde, va ieși scânteia care-i va lumina drumul și-i va da adevărata orientație de care are nevoie.
Învățători dobrogeni, iubiți pedagogia și cercetările folkloristice!
 
În sfârșit, o ultimă datorie: aceea de a fi moral, de a nu oferi poporenilor spectacolul trist și degradator al unui vicios, al unui om dominat de patimi. Învățătorul trebuie să-și impuie o conduită conformă cu mărețul scop pentru realizarea căruia luptă. N’ajunge știința pedagogică, n’ajunge studiul realităților dobrogene, n’ajung stăruința și însuflețirea, dacă exemplul unei vieți cumpătate și morale lipsește. Viața învățătorului dobrogean să fie așa de curată, așa de nevinovată, așa de luminoasă, ca o floare primăvăratecă. Nicio umbră să n’o întunece, nicio bănuială să n’o atingă.
 
Învățători dobrogeni, respectați-vă pe voi înșivă!
A fi moral, a fi stăpân pe metode speciale de lucru, a iubi cartea și localitatea în care funcționează – nu cunosc datorii mai înalte pentru un învățător dobrogean (subl.n.). În îndeplinirea lor rezidă taina mare a izbândirei idealului național în Dobrogea” (1914).
 
Sau, tot cu titlu de exemplu, un alt material, a cărei actualitate este și astăzi tulburătoare:
„Baza organizației noastre școlare e sistemul centralist; spiritul învățământului nostru, autoritar, despotic, autocratic. Voiu ilustra aceste afirmațiuni cu două fapte luate din însăși  viața școalei noastre.
Iată, bunăoară, chestia judecării și  pedepsirii învățătorilor și institutorilor. Se știe că toate cazurile de insubordonanță, călcate de lege, imoralitate etc. sunt deferite unei așa zise comisii de judecată. Care este constituția acestei comisii de judecată? Toți membrii ei sunt numiți de ministru dintre profesorii universitari și  secundari, plus un magistrat. Se’nțelege de oricine că acești membri fiind numiți de Ministru, sunt și rămân la discreția acestuia, și  sufăr și ei fluctuațiile vieții noastre politice. E lucru îndeobște cunoscut că odată cu schimbarea unui guvern, se schimbă  și comisia de judecată.
 
N’are acest fapt nici o semnificație oare? – Ba da, și  încă o foarte mare semnificație: aceea că orice Ministru al Școlilor simte necesitatea ca actele lui arbitrare, ca măsurile lui samavolnice să capete aparența legalității, punându-le la adăpost de orice comentarii, și împrumutându-le un spirit de-o imparțialitate cât mai necontestată. Căci fapt este ca prin deciziunile acestei comisii de judecată nu vorbește decât tot Ministrul respectiv. Cine nu-și  aduce oare aminte de cazul învățătorului Andreiescu care, pentru motivul că  a tipărit o broșură despre raporturile dintre proprietari și  țărani, în care și-a permis expresii cam violente și ceva originalitate de gândire, a fost judecat sub ministeriatul d-lui C.C. Arion și de către chiar fratele acestuia, celebrul domn Virgil Arion și  condamnat cu transferarea, fără măcar a i se admite cererea de revizuire și  fără  a i se aproba aplicarea principiului lui Béranger?!... Și, observați, cel ce-a judecat, d. V. Arion, manifestase doar în vremea răscoalelor prin ziarul franțuzesc «Patria», cele mai democratice sentimente…
 
În realitate însă nu judecase d-l Virgil Arion, ci d-l «C.C.» Arion, și  poate că nici acesta, ci vreun inspector oarecare, vreun politician muscelean, sau cine știe ce proprietar sau arendaș localnic! Am citat un caz din miile de cazuri similare. El face dovada felului de judecată a comisiei de judecată ce avem. E vinovată ea, în sine, sau sistemul după care se recrutează membrii ei? – Nepărat, acesta din urmă. Membrii comisiunii de judecată trebuiesc scoși  de sub influențele politice și, deci, și  de sub aceea a Ministrului. Comisia de judecată să fie expresia credincioasă a voinței și încrederei întregului corp profesoral din țară. Orice categorie de funcționari dependenți de Ministerul Școlilor să aibă dreptul a fi reprezentați într’însa printr’un membru ales de ei și confirmat numai de Ministru. Ministerul, de asemenea, să se bucure de acelaș drept de a-și  numi un reprezintant. Numai așa, hotărârile comisiei ar putea fi drepte și, deci, necontestabile.
 
 
Dar, chiar admițând prin absurd că o comisie de judecată, alcătuită pe baza sistemului reprezentativ, ar fi o realitate, încă ea n’ar putea judeca în deplină cunoștință de cauză. Mai întâi, niciunul din membrii ei nu catadicsește a se pogorî prin sate de-a cerceta, înainte de a pronunța o sentință, o pricină oarecare.  Și  n’au s’o facă nici chiar când la baza ei ar rezida sistemul reprezintativ. În cât, pricinile se judecă adesea în totală necunoștință de cauză, luându-se adesea acuzările inspectorilor sau revizorilor școlari drept informații precise, când ele nu’s decât… acuzații. Care e în astfel de condițiuni soarta unui proces, se poate lesne prevedea: cauzele cele mai drepte au fost perdute nu atât din cauza îndărătniciei sau a ideilor preconcepute ale membrilor comisiei, cât din lipsa de informații depline. E nevoie deci ca membrii acestei comisiuni să fie cât mai în apropierea celor pe care sunt chemați să-i judece: spre a-i cunoaște, dacă nu dinainte, cel puțin în timpul cât procesul e în curs de judecare. Veți zice: dar e o imposibilitate, pe cât se menține actuala organizare a Ministerului Școlilor.
De sigur, subscriu și eu, fără a fi atât de pretențios ca, pentru descentralizarea comisiei de judecată, să cer reorganizarea întregului minister. Comisia de judecată nu mai poate funcționa așa cum funcționează astăzi. Ea trebuie să periferieze, să se regionalizeze. Avem astăzi atâtea inspectorate școlare de circumscripție. Pe lângă acestea ar putea prea bine să existe câte o comisie de judecată care, alcătuită pe temeiul sistemului reprezentativ, să judece în primă instanță toate pricinile dintr’o regiune dată. Ar rămâne comisiei de judecată din centru să judece aceleași  pricini numai în apel, neapărat, după ce s’au luat toate măsurile ca să nu atârne câtuși de puțin de Ministru.
 
Vă închipuiți cât de bine ar putea rezulta de aci. Sau, mai exact, câtă nedreptate – rezultat al necunoștinței sau al presiunilor politice – s’ar evita!! N’am mai vedea – e sigur – învățători pedepsiți cu pedepse grele pentru vina de-a fi manifestat înscris prea multă dragoste pentru clasa țărănească, și  n’am mai vedea iarăși învățători pedepsiți pentru zelul prea mare pe care l-au arătat în misiunea lor inter și  extra-școlară. Neapărat, acestor comisii ar fi să se defere toate cazurile de vină – și  de orice fel de vină – ale învățătorilor, ridicându-se orice drept inspectorilor școlari și Ministrului de-a pedepsi ei, când vor și cum vor…
 
Cugetați acum – sunt sigur – la caracterul ciudat al acestor propuneri. Par’că vă văd întâmpinând: «Dar sunt posibile aceste lucruri în țara noastră?» Mai întâi, multe lucruri s’au crezut imposibile în țara aceasta și, cu timpul, ele au intrat larg în domeniul realității palpabile. Dece n’ar fi și acestea posibile? Apoi, ceeace nu e imposibil aiurea – în Franța, Italia, Elveția, d. ex. – dece n’ar fi posibil și la noi? Ori țara românească ține să nu desmintă legenda că e o țară quasi-sălbatecă etc. etc.?!! Fără îndoială, asteptând ca descentralizarea sistemului de judecată să vie ca o binefacere, ca o mană cerească, fără stăruințe din parte-ne și fără luptă, multe cauze drepte vor mai fi perdute și  multe erori se vor mai comite, cu voie sau fără voie. O autonomie școlară însă nu se obține decât prin lupte și jertfe continue. Sunt în joc interesele însăși ale corpului învățătoresc întreg, pentru a nu se ridica cu tărie împotriva actualului sistem de judecată, de un centralism și de un despotism excesiv, și pentru a nu impune felul său de a vedea, - care sigur e drept și ’n conformitate cu spiritul  vremei, spirit prin excelență democratic” (1915).
 
– Petre I. PAPADOPOL (n. la Tulcea, în 1877), Învățătorul și activistul social de la Mamut Cuius/Izvoru Mare, Șiriu, iar din 1903 la Anadalchioi, directorul școlii de aci, primul președinte, în 1912, al Asociației Învățătorilor din jud. Constanța, căzut, de asemenea, la Turtucaia; un camarad al său, prietenul Const. N. Sarry, care a avut șansa supraviețuirii catastrofei din august 1916 – ce, în fapt, putea fi evitată –, scria în 1919, la rubrica Vitejii Dobrogei, din ziarul său „Dobrogea jună”: „Asemenea pierderi nu sunt dintre acelea ce se uită dintr-o zi pe alta. Poporul, care simte mai mult ca oricând astăzi, nevoie de dragoste adevărată, de reculegere sufletească, de muncă ordonată, de sfătuire cinstită, constată cu mâhnire că oameni ca Petre Papadopol sunt tot mai puțini. Și și-i fixează în minte și în vorbă ca pe niște icoane sfinte, de care ori de câte ori pomenește, simte un fior de cucernicie și însănătoșire morală”.
 
Aceștia doi (iar după moartea, în 1922, a lui Petru Vulcan, cei trei Petre), marele ziarist al Dobrogei – care a trecut în  cele veșnice în 1960, fiind înmormântat în Cimitirul Central din Constanța –, îi pomenea  de fiecare Sf. Petru, cu pioșenie, în ziarul său, la care cei trei colaboraseră în atâtea rânduri: „Ziua Sfinților apostoli Petru și Pavel – zi care, în toată copilăria mea, a însemnat pentru mine încununarea fericită a muncii școlare de peste an – îmi deșteaptă dela război încoace numai gânduri amare. Din dosul localurilor de școală abia și în parte restaurate, îmi apar vedeniile amicilor Petre Ștefănescu și Petre Papadopol – doi inși cari au trăit o viață de apostoli, pentru a muri o moarte de eroi și cari, într’un glas lugubru, mă întreabă:
- Unde ni sunt învățătorii?
Iar într’un huet tânguitor, aud răspunzând satele:
- Pe cei mai buni ni i-a secerat războiul; pe cei mai mulți ni i-a înghițit politica; pe cei mai scuturați ni i-a atras orașul…
 
Școala e un organism, dar unul mort, când îi lipsește sufletul, care să-i dea viața – și  toată lumea trebue să convină că, dela «înfăptuirea României Mari» școala noastră, în special cea rurală, a rămas fără suflet. Ici colo câte un «bătrân dascăl» dacă mai ține făclia aprinsă, la lumina căreia să ia drumul cel bun atăția nechemați, atâția nealeși, cari dezonorează cadrele, zăpăcesc mințile copiilor și  demoralizează țărănimea – care este și  rămâne adevărata «rezervă națională».
 
În zadar sătenii își refac localurile de școală nimicite de război; în zadar ridică ei din temelii altele, punând ban lângă ban și umăr lângă umăr. Fără învățătorul demn, devotat și  luminat – așa cum foarte mulți am cunoscut mai ales aci în Dobrogea, înainte de război – școala reprezintă un cavou, în care se încheg cele mai bune și  mai îndreptățite speranțe ale Neamului…
Unde ni sunt învățătorii?” (1924).
 
– Dumitru BUJILĂ, Învățătorul născut la Dăeni, președinte, în 1914, al Asociației Învățătorilor din jud. Tulcea, și el cu o atât de promițătoare activitate publicistică și pusă în folosul Școlii și al slujitorilor ei; a trăit cu fermitatea afirmării unor convingeri juste, așa cum avea să ceară Ministerului titular, într-un memoriu din 1914: „Pentru surplusul de muncă depus de învățătorii urbani și rurali față de condițiunile excepționale de trai din Dobrogea să se plătească: a) un spor de 50% peste actualele salarii, tuturor învățătorilor cu populație școlară eteroglotă în întregime; b) 30 % spor  învățătorilor cu cel puțin 25 % populație școlară eteroglotă; c) 20 % spor peste actualele salarii tuturor celorlalți învățători cari muncesc în învățământul primar din Dobrogea; d) să se hotărască precis de către Ministerul de Domenii a fi împroprietăriți toți învățătorii titulari cu câte 10 ha teren de cultură. Un învățător din Dobrogea să nu aibă a instrui și educa pe seama sa, mai mult de 50 de elevi”. 
 
La aflarea, în 1919, a pieririi sale, în Războiul Reîntregirii Naționale, sus-pomenitul ziarist, și el al său prieten, avea să scrie: 
„Încă unul dintre cei dintâi și statornici prieteni și colaboratori ai «Dobrogei june», de a cărui dispariție pe câmpul de onoare abia acum am putut afla.
Fecior de plugar din Dăeni, dobrogean din tălpi până în creștetul capului, om întreg la corp și la minte, muncitor sobru, destoinic și cinstit, bun prieten și apreciat coleg, învățător mai întâi în satul lui natal – unde a desfășurat o activitate nepregetată și neîntrecută – mai apoi revizor școlar, iar în cele din urmă așezat ca institutor și director de școală la Tulcea, Dumitru Bujilă a adus pe altarul patriei ultima și suprema jertfă: ființa-i proprie, atât de scumpă unei familii numeroase și sărace.
Modest fiu al operei lui și al oropsitei Dobroge, Dumitru Bujilă a murit, așa cum a trăit: fără sgomot!
Pe mormântul și acestui scump frate de muncă, de sacrificii și de speranțe, ce alta putem depune de cât lacrimele noastre?” (1919).
 
... Și în al Doilea Război Mondial, jertfa de sânge a învățătorilor dobrogeni a fost nu mai puțin importantă; nu sunt relevați încă, prin cercetări documentare, toții dascălii-eroi – concentrați în calitate de ofițeri în rezervă – originari din Dobrogea, dar cercetătoarea iscoditoare care este Lavinia-Dacia Dumitrașcu a adus în conștiința publică, anul trecut (prin intermediul ziarului de față) pe câțiva dintre ei:
Iordan I. BIVOLARU – născut la 22 decembrie 1909, în Caraomer/Negru Vodă (sau, după altă sursă, la 22 decembrie 1902, în com. Chirnogeni), învățător la Chirnogeni și, apoi, Albești, unde, „la stăruința și sub îndrumarea sa, se construiesc școala și casele școlii”; mort pe front la 16 septembrie 1941. Ștefan MINCIU – născut la 26 decembrie 1907, în Satu Nou (jud. Durostor), învățător la Școala de Băieți din Oltina; rănit pe front, în luptele pentru ocuparea Odesei, moare la 1 martie 1941. Ion SPÎNU – născut în Rucăr (jud. Muscel), la 27 noiembrie 1912, învățător la Corbu de Jos; moare pe front la 23 septembrie 1941. Petre BELEȘICĂ – născut în 1910,  învățător la Școala Mixtă din Sinoe; moare pe front, la 13 septembrie 1941. Gheorghe ARIȘEANU – învățător la Școala Mixtă din Dobromir Deal, moare și el pe front, în primul an de lupte. Omar H. FERAT – învățător la Școala Mixtă din Osmancea; dispărut în prizonierat.
 
Tuturor acestor eroi dobrogeni ai Neamului, recunoștință veșnică pentru sacrificiul lor, din partea generațiilor de azi – Fie-le țărâna ușoară!  
 
Sursa foto: Arhivele Militare Pitești

Despre Stoica Lascu
 
Membru asociat al Academiei Oamenilor de Știință din România
Prof. univ. dr. la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, Universitatea „Ovidius" din CONSTANŢA
Editor „România de la Mare". Revistă de cultură şi civilizaţie românească.
Constanţa (1992-1997). 
Redactor-șef: „Analele Universităţii «Ovidius» din Constanţa. Seria Istorie". 
Membru al Societății de Ştiinţe Istorice din România (1982-prezent): vicepreşedinte al Filialei Constanţa: 1982-1986; şeful Comisiei de Istorie a Filialei: 1986-1992; vicepreşedinte al Filialei: 1992-1998; preşedinte al Filialei Constanţa: 1998-prezent.
Societatea de Cultură Macedo-Română (membru în Consiliul Naţional) (2005-prezent). 
Asociaţia Aromână din Dobrogea „Picurarlu de la Pind" (preşedinte-fondator (1992-prezent)
Asociaţia Cultural-Istorică Dobrogeană „România de la Mare" (preşedinte-fondator (1991-prezent). 
Clubul Istoricilor „N. Iorga" (2001-prezent).
Asociaţia Română de Istorie a Presei (2009-2012). Association for Slavic, East European, and Eurasian Studies (ASEEES) (Pittsburg-S.U.A.) (2009-prezent). Osterreichisch-Rumănische Gesellschaft (Viena Austria) (2010-prezent). 
Premii
Titlul „Remus Opreanu", „pentru contribuţia în domeniul istoriei autohtone", acordat de Instituţia Prefectului jud. Constanţa (23 noiembrie 2007). Premiul „Nicolae Iorga", acordat de Societatea de Ştiinţe Istorice din România (19 iulie 2008) (pentru volumul apărut, în 2007, în limba macedoneană Skopje).
Activitate ştiinţifică:
Cercetarea istoriei moderne şi contemporane: a României moderne şi interbelice; a istoriei Dobrogei; a cunoaşterii trecutului Romanităţii Balcanice; a relaţiilor internaţionale în sud-estul european în Epoca Modernă; a istoriei Albaniei şi a relaţiilor româno-albaneze; a românilor de pretutindeni (cu precădere: a aromânilor şi meglenoromânilor); a istoriei presei româneşti; a valorificării publicistice a lui N. Iorga.
 
Citește și:

2019 - Anul omagial al satului românesc: Prinos adus preoților, învățătorilor și gospodarilor satului românesc (I)