#citeșteDobrogea: Telefonie, telegraf și oficii poștale în România și Dobrogea (1895-1905) – (II) Taxe și tarife

 
Pe data de 30 mai 1892 a fost promulgată Legea telefoniei, normă ce stabilea taxele și condițiile pentru existența rețelelor urbane și internaționale. În baza acestei norme, începând cu anul 1894, pentru un apel interurban se achita o taxă de 1 leu și 50 de bani, pentru o convorbire la o distanță de maxim 100 de kilometri, iar durata apelului era de până în trei minute. La fiecare sută de kilometri depășită (ex- apel Constanța- Iași) se plătea câte 1 leu în plus. Aceste taxe trebuiau a fi achitate de orice apelant, mai puțin de către autoritățile statului, care erau scutite la convorbirile efectuate în interes de serviciu.
 
În 1895, rețele urbane în România erau doar trei, la București, Galați și Brăila. Aici, cheltuiala de instalare a postului telefonic era de 150 de lei, iar pe lângă aceasta se mai plăteau 250 de lei anual pentru un abonament făcut pe 1 an, sau 200 de lei anual – în cazul în care abonamentul era contractat pe trei ani.
Taxa de instalare a unui post telefonic era aceeași pentru toată țara, 150 de lei. Pe lângă aceasta, la Constanța și Tulcea se plăteau 120 de lei anual (abonament pe 3 ani) sau 170 lei anual (la un abonament făcut pe numai un an). La acea vreme (1895) abonamentele se socoteau pe un număr nelimitat de convorbiri. Excepție făceau doar hotelurile și cluburile de lux, unde se plăteau taxe pe fiecare o mie (1000) de convorbiri.
 
Taxa pentru convorbiri între două posturi din același județ a fost inițial de 75 de bani. Pentru o convorbire între posturi din județe vecine era de 1 leu iar pentru un apel între județe neînvecinate, de 2 lei.
În anul 1894 lungimea liniei telefonice de rețea urbană era de 84 de kilometri, pentru ca șase ani mai târziu, sa ajungă la 390 de km.
Evoluția  este și mai clară atunci când ne uităm la situația stațiilor centrale de telefonie: în 1894 erau trei la nivel național, pentru ca în 1900 să fie 52.
De asemenea, în 1894 existau în toată țara zece cabine publice! După șase ani, numărul lor crescuse la 306! Mai mult, în 1894 existaseră doar 177 de posturi de abonați, pentru ca în 1900 să fie 2883!
În 1895, la nivel național au fost consemnate 54.605 convorbiri telefonice. După șase ani, acestea ajunseseră la 1.825.288!
 
În 1900, în întreaga țară, erau înregistrate 605 posturi telefonice comunale, pentru ca după numai cinci ani, numărul acestora să crească la 2223 de posturi.
 
Legea telefoniei s-a schimbat în 1900 și s-a mai redus din taxe. Astfel, pe interurban, abonamentul a devenit 50 de lei pe an, având asigurată o gratuitate de 200 de convorbiri cu posturi din același județ. Dacă abonatul achita 100 de lei pe abonament, atunci el beneficia de 500 de convorbiri locale gratuite. În cazul convorbirilor efectuate în aceeași comună, din 1900, taxele s-au redus la 25 de bani iar dacă un abonat suna într-un județ vecin, taxa era de un leu. În 1905 erau înregistrate în România 2402 posturi de abonați, care au efectuat împreună 2.553.565 de convorbiri telefonice.
 
Constanța a început să aibă rețea urbană de telefonie începând din anul 1903, evident, pe fondul dezvoltării sale economice și odată cu realizarea lucrărilor de modernizare a portului (finalizată în 1909). Se alătura astfel celor șase orașe care la acea vreme aveau deja rețea urbană de telefonie: București, Iași, Brăila, Galați, Ploiești și Craiova.
 
Revenim la situația la nivel național al telegramelor, luând ca repere anii 1895, respectiv 1905. Astfel, în 1895 au fost transmise pe serviciul intern 1,2 milioane telegrame private, pentru ca după zece ani, numărul lor să ajungă la 1,6 milioane. Telegramele oficiale au fost 118.911 în 1895, respectiv 168.169 în 1905. Cele de serviciu au fost în număr de 39.913 și 148.829, după zece ani.
 
În ceea ce privește serviciul internațional, în 1895 au fost trimise 241.005 telegrame și primite un număr de 210.652 telegrame. După zece ani au fost trimise 291.574, pentru ca în țară să sosească 285.092 telegrame...
 
(Va urma)
 
Bibliografie
 
Dare de seamă asupra mersului serviciilor de poștă, telegraf și telefon, de la 1/14 aprilie 1894 și până la 1/14 aprilie 1905, București, Imprimeria Statului, 1906
 
Anuarul Statistic al României 1902, Bucuresci, Imprimeria Statului
 
Anuarul Statistic al României 1904, Bucuresci, Imprimeria Statului
 
Despre Cristian Cealera
 
Născut la data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile Școlilor Gen.12 şi 25 şi a absolvit Liceul „Decebal“, din Constanta, promoţia 1992. A urmat cursurile Facultăţii de Drept „Nicolae Titulescu“ din Bucuresti şi este licenţiat în Criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul militar, apoi a activat trei ani ca jurist la o societate comercială din Mangalia. În anul 2001 a intrat în presă şi timp de 15 ani a lucrat la diverse ziare, inclusiv la ZIUA de Constanţa, acoperind diverse domenii - de la Eveniment, la Social, Cultură şi Sport. A fost angajat la două televiziuni, iar la una dintre acestea, în calitate de producător şi scenarist, a realizat 19 filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea. Continuă şi astăzi realizarea de filme documentare şi publică materiale de promovare a istoriei şi culturii dobrogene.
Are un master în Antropologie şi Istorie Europeană, absolvit la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa, Facultatea de Istorie. În prezent, este doctorand al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, din Iaşi. Este autorul seriei de trei volume „Poveştile Mării Negre“ şi al romanului istoric „La marginea Imperiului - Origini“, cărţi publicate în perioada 2014-2018. 
 
Citește și:

#citeșteDobrogea: Telefonie, telegraf și oficii poștale în România și Dobrogea (1895-1905) – (I) Pe drumul modernizării