#citeșteDobrogea: Cum arăta Constanța (Kiustenge) în anii 1860-1861(III) - Mărturiile unor demnitari și intelectuali români, Constantin T. Grigorescu și Dumitru Brătianu-Comunitatea engleză, refugiații tătari și înfățișarea orașului

Doi politicieni români aflați în vacanță parlamentară în vara anului 1861 au petrecut un sejur de 18 zile în orășelul Kiustenge (Constanța) aflat la acea vreme într-o Dobroge încă sub stăpânire otomană. Urbea era unică în ținutul dintre Dunăre și Mare, fiind atât o localitate aflată la Malul Mării și în plină dezvoltare, cât și casa unei mici dar importante colonii britanice. Fiii Regatului Unit se stabiliseră aici de aproape cinci ani, de la sfârșitul anului 1857, după ce compania Danube Black Sea Railway and Kustendjie Harbour Ltd. (DBSR) obținuse de la Imperiul Otoman concesiunea căii ferate Kustendjie- Tchernavoda (Bogazchioi), inaugurată pe 4 octombrie 1860, și a portului Kustendjie.


Constantin T. Grigorescu și Dumitru Brătianu sunt martori ai transformării așezării, dintr-un sat ruinat (în 1857, după Războiul Crimeii) într-un orășel cu o viață economică dezvoltată și cu o populație în continuă și accelerată creștere. Cu ocazia acestui sejur dobrogean Grigorescu a ținut un jurnal pe care l-a publicat în același an, împreună cu prietenul și colegul său Brătianu. Fragmentele pe care le redăm în acest material au făcut tema unei comunicări științifice din anul 1979, ținută de istoricul Petre Țurlea în cadrul sesiunii Pontica, la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța. Ulterior, ele au fost publicate în revista "Magazin Istoric", din iunie 1986 (vezi sursa bibliografică).


Reamintim faptul că în acea perioadă numele orașului Constanța era rostit în forme variate, în funcție de naționalitatea fiecărui vorbitor sau scriitor. Astfel, în sursele britanice ale vremii el apare sub forma Kustendjie (rar - Kustendjil), în timp ce românii foloseau varianta otomană Kiustenge (sau chiar Kiustendge, Kustenge sau Kostence).


În materialul anterior am prezentat câteva dintre impresiile celor doi parlamentari români. Astăzi ne concentrăm asupra altor aspecte surprinse de ei. Astfel, aflăm informații inedite despre refugiații tătari din Crimeea, forțați să își părăsească pământul natal din cauza represiunilor rusești.
 

"Cât am stat acolo veneau mereu cete de crimeeni, tătari din Crimeea, pentru a se așeza în Dobrogea și în Bulgaria, crimeenii fiind mai civilizați decât turcii. Femeile lor nu se acoperă la față. Ei purtau căciuli negre de miel, (care aveau) la mijloc postav verde, iar pantalonii lor erau largi și creți sus. Aveau căruțe ca cele brașovenești, puțin mai ordinare (n.a. obișnuite), învelite cu piele și cu câte doi cai... Ei cumpărau de la magazinul englezesc ceai și zahăr, fiind obișnuiți la băutura ceaiului" (sursă P Țurlea, p.22).

"Directorele căii ferate era Barkley (n.a. John Trevor Barkley). La hotel (n.a. "New Railway Hotel"), la masă, ne aflam în societate cu tineri englezi - ingineri și impegați. Am plătit de persoană, pentru cameră și mâncare - dejun, prânz și seara ceai - câte un galben...Tinerii ingineri și funcționari ai companiei engleze, care mâncau ca abonați, la masă cu noi, nu știau a vorbi altă limbă decât a lor, englezească. Numai unul dintre dânșii zicea franțuzește, fiindcă învățase la Paris. Cu el numai vorbea câte ceva dl.Brătianu, deși Brătianu știa a zice și pe englezește".(sursă P Țurlea, p.22).

Orașul Tomis a înflorit în antichitate, în timpul stăpânirii romane, grație apeductelor ce aduceau apă bună de băut de la o distanță de aproape 10 kilometri. Într-adevăr, această așezare, fie că s-a numit ea, de-a lungul timpului Tomis, Constantia sau Kiustenge, a avut mereu această problemă a apei bune, pe care locuitorii trebuia să o aducă de departe. Această situație era o realitate și în Kiustenge-ul anului 1861:
 

"La Kiustenge ca apă de băut nu era decât aceea care se aducea cu sacaua, dintr-un loc depărtat, în susul malului mării, în care loc fântânea apă rece și bună. La Kiustenge este și farul, pe malul mării, și tot în partea de sus a orașului, și o moară de vânt. Pe acolo pășteau cămile cu puii lor, având din cocoașă, ca un voltrap (n.a. valtrap = pătură împodobită ce se pune sub șa), o piele ce atârna la o parte. Turcii, care veneau la târg cu pepeni, aveau cămile sau boi ca trăgători și căruțele lor scârțâiau tare nefiind unse. Drumul de fier, coborând la gară, taie prin vechiul cimitir romano-grec, după semnele de morminte și pietre, ce se vedeau în mal, de o parte și de alta. Pe partea de apus-miazăzi a malului mării se află vii tăiate scurt și fără haraci (n.a. araci). Aerul de mare este simțit și pământul aici are o culoare cenușie. Puțurile de apă din apropierea malului mării au apă amară și sărată ca cea de mare și nu se poate bea".(sursă P Țurlea, p.22, p.25).

"Pe lacul de la Medgidia, prin care, la o parte, trece linia ferată, se vedeau seamă de rațe sălbatice ca și cum ar fi fost domestice, nesperiindu-se nici de zgomotul drumului de fier. Mersul drumului de fier era așa de uite că stâlpii telegrafului nu se puteau număra, părându-se ca niște grile ce se pun la îngrădiri. Iar la iuțeală mare, când venea în dreptul cantoanelor, presiunea aerului între vagoane și casa de canton scotea trosinuturi ca aceea a vaporilor (n.a. aburi) din adâncuri. La întoarcere, găsind locuri la clasa R, vagonul era ca un salon foarte elegant și luxos, cu covor bun și pereții canapelelor (n.a. înveliți) în atlas" (sursă P Țurlea, p.25).