12 Feb, 2020 00:00
3245
„Hrandt Avakian şi-a petrecut copilăria şi prima tinereţe, până la vârsta de 20 de ani, în Orient. La începutul primului războiul mondial, familia Avakian (mama, trei fete şi doi băieţi), ca multe alte familii care au scăpat de programul din 1915, părăseşte ţara de baştină şi se refug ază în România, stabilindu-se pentru început la Balcic.
Încă din liceu, Hrandt Avakian dă semne de atracţie pentru pictură. Primele instrucţiuni le primeşte de la profesorul de desen, un pictor neamţ pripăşit în Alep. La Balcic, tânărul exaltat de pictură se va bucura de îndrumarea unor maeştri ai penelului ca Iser şi Steriade. Acesta din urmă îi propune lui Avakian, văzându-i vrednicia şi entuziasmul, să vină la Bucureşti, dându-i ca adăpost Muzeul Kalinderu, al cărui director era. A fost numit, la început, ca paznic, punându-i-se la dispoziţie o odaie de lucru, de fapt, atelierul lui Steriadi, împărţit în două.
După câţiva ani, Steriadi îşi dă sema că paznicul muzeului e de-acum un pictor de netăgăduită valoare şi purcede la organizarea primei «Expoziţii Hrandt Avakian», care se va bucura de mare succes, cucerind chiar preţuirea unor critici zgârciţi cu laudele.
Astfel, în «România literară», nr. 2 din 27 februarie 1932, Eugen Ionescu, cel care mai târziu avea să devină celebrul autor dramatic şi membru al Academei Franceze, care la sfârşitul vieţii sale s-a apucat de pictură, semnalează următoarele despre expoziţia lui Hrandt Avakian: «Hrandt Avakian posedă în gradul cel mai acut o minuţioasă caligrafie, mai puţin a culoarei, mai mult a desenului. Nu aprob principial metoda domniei sale tehnice, dar este onest şi necesar să recunosc acestui tânăr artist deplinătatea perfectului său meşteşug grafic. Glaciaritatea impersonală a tablourilor, scrupulozitatea unui ochi atent, aplicat formelor exacte, pot exploda oricând, în calităţi neaşteptate, dacă un oarecare deficit de viaţă emoţională s-ar umple i-ar fi uşoară calea, de pildă, spre mult doritul şi trâmbiţatul neoclasicim: supunere cu umilinţă la obiect (minunată formulă de viaţă estetică).
Pentru că d-nul Hrandt Avakian este înzestrat (acest lucru este neîndoios) trebuie să cuprindă în vechile tipare focul viu al emoţiei».
Dar nu numai Eugen Ionescu îl socoteşte pe Hrandt Avakian o personalitate de netăgăduit. Al. Paleologu scrie mai târziu în „Universul literar" nr. 3 din 5 martie 1938: «Dl. Hrandt Avakian expune peisaje, naturi moarte şi un portret. Insistăm asupra peisajelor dintre care relevăm o vedere de iarnă, în care tonalităţile de alb au o luminozitate spulberată de un efect plastic impresionant într-o notă foarte justă. Naturile moarte sunt armonizare coloristică cu mult simţ de muzicalitate».
Iar mai târziu, reputatul critic Ion Frunzetti, vorbind despre arta lui Hrandt Avakian notează: «El sintetizează pe un petec de hârtie un întreg univers poetic, compus nu doar dintr-o barcă, o salcie şi un năvod, ci din toată zarea ce împrejmuieşte munca pescarului». (...)
În afară de pictură, Hrandt Avakian, împreună cu sora sa Beatrice Avakian, a iniţiat şi dăruit Statului Român un Muzeu de artă orientală. A publicat în Editura «Albatros» (colecţia «Cogito»), o parte din cugetările sale: «Artistul modest este ca o lumânare de ceară, arzând se topeşte de propria-i căldură» . «Frământ vopseaua pe paletă cu un descântec tăcut, ca pe pânză, ea să devină duh». După moartea fratelui, Beatrice Avakian a creat o bursă anuală, care să fie acordată celor mai buni studenţi de la Academia de Arte Frumoase din Capitală”.
Ti-a placut articolul?
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: