20 Jan, 2020 00:00
3844
„Era un posedat - scrie Arşavir Acterian - de culori, de linii, de forme. Trăia dăruindu-se total pasiunii pentru artă si nu numai pentru artele plastice. Începuse cu muzica si fusese ani întregi un înflăcărat violonist. Medicii îl sfătuiseră să fie mai reţinut în dăruirea sa fată de muzică, de tânăr vădind tendinţe de nervozitate, care creştea pe undele armoniei. Muza Polymina poate fi o rea sfătuitoare pentru fiinţele prea nervoase.
Descurajat în primele sale elanuri artistice, K. H. Zambaccian a devenit pasionat de pictură. Moştenind o avere bunicică, care s-a tot rotunjit, fără trudă mare şi aproape în virtutea inerţiei, părinţii fiind textilişti, cu o fabrică la Găvana, a investit câştigul - mai bine zis prisosul lui – în tablouri, mai puţin în sculptură. Frecventând în tară şi străinătate expoziţii şi muzee, citind în această materie multă literatură de specialitate, Krikor sau Kirkor sau Gregoire a ajuns un bun, chiar foarte bun cunoscător în domeniul plasticii. În generaţia lui - se poate afirma rară greş – devenise un adevărat expert, călăuzit de intuiţiile lui sigure, chiar mai mult decât de ştiinţă sau erudiţie. Nu era nimic surprinzător în asta dacă amintim că, în acea vreme, profesor de istoria artelor fusese T. T. Tzigara-Samurcas (destul de neavizat în cunoştinţe din domeniul artelor) si, după el, Gheorghe Oprescu, care avusese privilegiul, prin protecţia lui Titulescu, să fie prieten cu Henri Focillon, Paul Valery etc.
Singurii cunoscători în materie de plastică în acea vreme au fost criticul Alexandru Busuioceanu, pictorul Steriadi, Oprescu si K. H. Zambaccian. Zambacu - cum era denumit mai familiar - şi-a înfiripat repede o colecţie frumoasă de tablouri româneşti şi străine. Fiecare vacanţă şi-o petrecea prin marile muzee europene, unde şi-a rafinat simţul estetic şi şi-a completat bagajul de cunoştinţe în această materie. După fiecare călătorie, se întorcea cu câte un tablou de Renoir. Matisse, Cezanne, Delacroix etc. Preferinţa lui mergea precumpănitor spre impresionişti.
După un timp a şi început să scrie despre aceştia: studii, adevărate imnuri
de laudă pline de toată înflăcărata pasiune de care era animat pentru pictura lui de predilectie. Fructul acestor preocupări şi entuziasme a fost o carte: «Pagini de Artă». Pe măsură ce preocupările lui se concentrau mai mult asupra picturii, Zambacu părăsea negoţul, îşi neglija afacerile, care totuşi nu încetau de a prospera datorită activităţii unui frate şi de a-i asigura fondurile necesare din care s-a constituit minunata colecţie - coherentă şi
expresie directă a unei viziuni unitare - ce a purtat o bucată de vreme numele de Muzeul Zambaccian.
A continuat să scrie din ce în ce mai pasionat, chiar febril. Au ieşit din pana lui scurte, dar explicite şi edificatoare monografii despre Nicolae Tonitza, Petraşcu , Pallady, Nicolae Grigorescu, Corneliu Baba... A scris un timp şi cronică plastică la ziarul Curentul, ba chiar si
câteva nuvele publicate în Universul literar. În ultima perioadă a vieţii a scris şi un volum de evocări şi mărturii autobiografice: «Însemnările unui colecţionar de artă».
Era uneori excesiv de vanitos. Conversaţiile cu el nu aveau alt subiect decât propria lui persoană, articolele lui sau ce a spus cutare despre el. Câte o vorbă acidă a vreunui prieten sau cunoscut îl făcea să sufere câteva zile în ţir. Se agita, spumega, se indigna, avea insomnii. Era pradă unei nervozităţi suscitate de pripeala si reacţiile lui nepotolite.
De o sobrietate exemplară în viaţa lui personală, calculat în existenţa lui cotidiană, devenea dintr-o dată - purtat până la antipodul obişnuinţelor sale de subite entuziasme - generos, chiar risipitor. Scrisorile lui Tonitza către el dovedesc dărnicia persistentă a lui Zambacu, care într-o vreme umplea casa nevoiaşă a pictorului cu tot felul de stămburi, stofe trebuincioase unei familii cu mulţi copii. Portretul pe care, însă, într-un moment de furie oarbă, l-a scris, cu venin şi culoare prea rudă, Tonitza despre amicul său, ce se arătase probabil zgârcit la multiplele solicitări, a fost în vreo împrejurare de mari greutăţi băneşti ale pictorului. Toate dărniciile amatorului si colecţionarului erau astfel uitate la un prim gest de reţinere desigur criticabilă, deşi explicabilă.
Îmi amintesc de asemenea de entuziasmul, aproape delirant, pe care l-a trăit Zambaccian, asistând la un spectacol al Teatrului Naţional, în care Emil Botta juca în rolul lui Werther. A ţinut morţiş să-i dăruia că unul din tablourile sale şi m-a întrebat care sunt pictorii ce-i plăceau actorului. Mi-am dat cu părerea că n-ar dispreţui un Luchian. Colecţionarul nu a stat
pe gânduri şi am auzit chiar de la Emil Botta că s-a trezit cu un Luchian din partea lui Zambaccian. Asta nu l-a împiedicat pe Emil Botta, care în acea vreme n-o ducea prea bine cu banii, să-l vândă imediat.
Hipersensibil şi lesne iritabil, era suficient să discuţi ceva în contradictoriu cu Zambacu, ca acesta să ia foc i să înceapă să ţipe. Dar furia îi trecea repede. Îl vizitam ades pe Zambaccian spre sfârşitul vieţii lui. Se îmbolnăvise de boala lui Parkinson. Aproape paralizat, devenise o jucărie în mâinile câtorva femei care îl îngrijeau şi de a căror asistenţă nu se putea dispensa. Nu o dată mi s-a plâns că îi e milă de halul în care a ajuns. Şi cu cuvintele lui: «Sunt o epavă. Nu-mi închipuiam că-mi voi rata viaţa în acest
fel». Singura lui bucurie era să-şi contemple tablourile. Bucurie care nu a durat nici ea mult. A trebuit să se opereze de cataractă şi operaţia n-a reuşit: a orbit. Omul acesta nu s-a străduit nicicând să-şi elucideze o viziune despre viaţă. Îşi crease totuşi o viziune tributară imaginilor de artă pe care i le încorporase şi din care degaja un fel de viaţă omului ca o operă de artă. Înţepenit de Parkinson într-un fotoliu, şi-a trăit ultimele lui zile departe de ceea ce visase să înfăptuiască. Nici spiritul, nici ochii lui nu-l mai ajutau cu nimic spre a se bucura măcar de frânturile de imagini devenite invizibile pentru el, palide amintiri în drumul spre moarte".
Ti-a placut articolul?
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: