09 Jun, 2020 00:00
2886
„S-a apropiat de teatru încă din anii adolescenței, după absolvirea liceului comercial din Constanța, ca actor amator în spectacolele Ligii Culturale din Constanța şi Ateneului Popular Central (Patima roşie, Muşcata din fereastră, Inspectorul de poliție ş.a.). «Bolnav» de teatru, a renunțat la o posibilă carieră în comerț / finanțe pentru a se alătura, în 1951, membrilor fondatori ai Teatrului de Stat, din care a lipsit doar patru ani (1969-1973), când a fost obligat să preia conducerea unei instituții nou-înființate (Agenția artistică a litoralului, ulterior ARIA, filiala Constanța).
Jean Ionescu a fost directorul Teatrului de Stat (1957-1969), pe când acesta era un mare complex artistic, cu patru secții (în realitate, tot atâtea teatre, lipsite doar de identitate juridică): dramă/comedie, operă/operetă, estradă, păpuși... cu mențiunea că o perioadă, în această «uzină» de spectacole şi concerte, a funcționat şi orchestra populară «Brâulețul». Jean Ionescu a condus sute de artiști, tehnicieni, muncitori şi funcționari într-o vreme când nu apăruse încă termenul «manager», dar el stăpânea secretul acestei dificile funcții: avea calmul olimpian, simțul măsurii şi al dreptății şi, mai cu seamă, diplomația relațiilor cu forurile politice şi administrative locale, care își permiteau ingerințe puternice în viața instituțiilor de cultură, pentru a le transforma în instrumente de propagandă docile şi eficiente. Nimeni nu se putea opune, în acele timpuri, indicațiilor repertoriale venite de la centru şi ar fi absurd să-i imputăm postum lui Jean Ionescu aducerea în scenă a maculaturii teatrale cu parfum sovietic sau realist-socialist românesc (gen Sfârșitul escadrei, Zări necuprinse, Anii negrii, Marele fluviu ... , Oameni care tac etc.).
Dar să reușești să «strecori» în repertoriul aflat sub un control atât de infernal spectacole precum Profesiunea doamnei Warren, Papa se lustruiește, Doi pe un balansoar, Sexul şi neantul, Diavolul la Boston era nu doar un act de curaj, ci şi unul de cultură.
În raporturile cu șefii de secție, Jean Ionescu a adoptat, cu înțelepciune, politica de încurajare a inițiativelor acestora, facilitând actul de „secesiune" din aprilie 1969, cu riscul sacrificării propriei funcții.
Al doilea directorat (1973-1984) venea în alte vremuri grele pentru teatrul românesc, după o vestită plenară de la Mangalia, din vara anului 1971. Pe atunci se cenzura, cu ipocrizia mascată a ideologiei comuniste, orice proiect cultural. Cum a reușit Jean Ionescu să aducă în scenă pe regele Carol, pe Brătianu, C.A. Rosetti, Maiorescu şi Carp este astăzi o poveste de taină”.
Ti-a placut articolul?
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: