18 Feb, 2020 00:00
86516
„Scopul vizitei noastre la Egina nu era să mergem pe urmele legendelor şi ale zeilor intraţi în mitologie, ci să căutăm un om. Dar un om - pentru noi - semi-legendar: scriitorul Nikos Kazantzakis, pe care îl preţuiam amândoi cu aceeaşi convingere şi fervoare. Cu puţini ani în urmă citisem într-o revistă pariziană romanul Toda-Raba, scris de Kazantzakis în limba franceză şi publicat numai acolo, a cărui lectură mă fascinase. Am tradus cartea în româneşte şi primul cititor al manuscrisului meu a fost Anton, care s-a arătat la fel de tulburat de conţinutul şi tensiunea naraţiunii. La rândul său, el a tradus pentru mine, din greceşte, câteva capitole dintr-o recentă carte a lui Kazantzakis despre Spania, precum şi una din creaţiile lui dramatice, tragedia Melissa. Cunoşteam deci valoarea scriitorului şi eram doi admiratori entuziaşti ai lui, cu mult înainte ca el să devină celebru pe toate continentele lumii.
Ştiam că e un scriitor complex (poet, dramaturg, romancier, eseist), un spirit ager şi complicat, un suflet ardent şi un călător pasionat, din stirpea lui Ulise, iar dorința noastră̆ cea mai mare din anii aceia era să-l căutăm şi să-i facem cunoștință̆. Despre el îl auzisem vorbind cu aceeași admirație pe Panait Istrati, cu puțin înainte de a muri: «E una dintre minţile cele mai luminate, pe care le-am întâlnit în viaţa mea», spunea Istrati şi adăugase: «Eu nu valorez pe lângă el nici cât degetul cel mic de la mâna lui. A colindat lumea, dar acum trăieşte în Egina, o insulă lângă Pireu, unde şi-a ales sălaşul ...». Bineînţeles, asemenea afirmaţii au aprins şi mai mult focul inimilor noastre de a-I cunoaşte pe Kazantzakis. (...)
Cel mai înalt dintre cei trei bărbaţi când a auzit că venim din România, a avut o tresărire bruscă şi puternică de surprindere, ca şi cum i-ar fi sosit pe neaşteptate nişte soli ce-i puteau aduce o veste extrem de importantă. Şi-a îmbrăcat numaidecât haina şi ne-a strâns mâinile cu efuziune. L-am recunoscut îndată pe Kazantzakis însuşi. El era însoţit de romancierul olandez Blester, prieten şi oaspete al lui în insulă - un blond pronunţat, cu haine albe, taciturn ce putea fi luat drept arhitect sau arheolog - şi de pictorul Kalmukas, din Atena, mic, negricios, jovial şi volubil, el singur vorbind mai mult decât ceilalţi doi la un loc. Se duceau toţi trei spre oraş.
După ce am făcut prezentările şi am aflat că locuiau în cele două căsuţe de pe ţărmul insulei (una a lui Kazantzakis, cealaltă a pictorului), unde formau, împreună cu soţiile lor, o colonie de artişti îndrăgostiţi de colţul acela liniştit şi solitar al Eginei, Kazantzakis s-a despărţit de prietenii lui, rugându-i să-l ierte că nu se mai duce cu ei (probabil pentru diverse aprovizionări) şi s-a întors din drum, împreună cu noi. Această întâlnire nevisată îi produsese o mare bucurie şi era la fel de nerăbdător să ne audă vorbind, pe cât de fericiţi eram noi că-l descoperisem atât de uşor:
Aveam în faţă un bărbat înalt, subţire, cu o figură spiritualizată, de ascet, cu nişte sprâncene mari, stufoase, de corsar.de sub care ţâşneau luminile a doi ochi pătrunzători, totuşi calzi şi prietenoşi, un om de peste 50 de ani, făcând la primul contact impresia că e un personaj desprins dintr-o pânză de El Greco.
Abia mai târziu aveam să aflăm că Nikos Kazantzakis se considera un fel de alter ego al marelui pictor, nu numai în virtutea afinităţilor spirituale şi temperamentale evidente în înfăţişarea şi în scrierile lui, dar şi datorită faptului că aveau aceeaşi obârşie, amândoi fiind născuţi în Creta. Ţinea în mână o carte de format redus, legată în piele, un «Dante» din care spunea că citeşte mereu, în momentele de răgaz, ca dintr-o mică Biblie. Era cartea lui de căpătâi, de care zicea că nu se desparte niciodată, fiind însoţitorul său cel mai fidel în călătoriile prin lumea largă.
De cum a auzit că venim din România, prima înterbare pe care ne-a pus-o a fost să-i spunem dacă l-am cunoscut pe Panait Istrati. Eram primii bucureşteni pe care-i întâlnea el după moartea lui Panait Istrati. Ne-a rugat să-i vorbim cât mai mult, să-i povestim tot ce ştiam despre «Panaitaki», marele său prieten, care decedase cu puţin mai înainte”.
Ti-a placut articolul?
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: