15 Jun, 2022 00:00
2962
„Când priveşti oglinda mării”, e o poezie în care nu ştim ce să admiram mai mult, evocarea subtilă a mării „amară şi pustie", sau coloritul plastic şi alert al naturii, în strofa următoare : „Când priveşti oglinda mării/Vezi în ea/Țărmuri verzi şi cerul sării,/Nori şi stea...
Marea ca noțiune de comparație e iarăşi frequent utilizată de Eminescu. Sufletul iubitei e ca „marea de mâhnire şi venin'', sau ochii ei sânt „adânci ca marea". În „Stelele’n cer", pe cât de pitoresc şi de savant e redată comparația, pe atât de nostalgic e sentimentul ce ni se sugerează: „După un semn/ Clătind catargele,/Tremură largele/Vase de lemn:// Nişte cetăți/ Plutind pe marele/Şi mişcătoarele/Pustietăți" .
Din această succintă expunere, triptica reprezentare a mării rezultă cu suficiență. Nu e în intențiunea mea de a enumera aici toate poeziile în care se aminteşte despre mare. Pentru a înlătura însă bănuiala acelora cari cred că Eminescu a recurs la această noțiune poetică numai din considerente tehnice de construire a versului, voiu afirma că peste patruzeci de poezii stau marture să le desmintă incertitudinea.
Mărturisirea de obsesiune constantă a mării o face Eminescu în „Floare albastră", în care iubita, geloasă de preocupările lui, îi spune: „În zadar râuri în soare/ Grăjmădeşte-a ta gândire/ Şi câmpiile asire/ Şi întunecata mare.// Piramidele' nvechite/ Urcă'n cer vârful lor mare:/ Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite.”
Marea eternă, marea cu rostogoliri de lumini în undele ei scânteietoare, i-a sugerat lui Eminescu un cortegiu întreg de reflecțiuni cu privire la realitatea contingentă a vieții pământeşti, deschizând un orizont larg de interpretare a zădărniciei şi absurdității ei, peste ale cărei tot una - virtuți sau păcate, se aşterne: „uitarea" [...]
Pe Eminescu nu numai l-a inspirat, dar l-a şi obsedat marea într'atât, încât în Mai am un singur dor şi-a exprimat dorința de a fi înmormântat în apropierea ei, dorință care s'a menținut în toate cele cinci variante ale acestei poezii.
Un fapt, asupra căruia curiozitatea noastră va insista, este acela dacă Eminescu a cunoscut marea românească, dacă a călătorit pe aici sau a evocat-o din proprie imaginație. Este adevărat că, în această privință, nu se află nicăeri nici o dată. Deşi se cunosc multe lucruri din viața lui, au rămas totuşi câțiva ani obscuri, asupra cărora biografii şi istoriografii nu ştiu a spune nimic.
Pentru noi problema nu are prea multă importanță: a văzut sau nu a văzut marea românească, a fost sau nu a fost pe aceste meleaguri dobrogene bătute de vânturi şi de soare, Eminescu e al nostru, al nației întregi şi nimeni nu poate să-i răpească dreptul de a poposi aici, în vecinătatea largului, de unde, în nopți învolburate şi „pline de luceferi”, va asculta simfonia valurilor, ritmul neobosit al „eternei reîntoarceri”.
Ti-a placut articolul?
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: