#DobrogeaDigitală: Portretul lui Victor Eftimiu - „Știe să fie îndrăzneţ cu o rară aparenţă de modestie“

 

 
Lucrarea „50 de figuri contimporane“ prezintă o colecție de portrete realizate de pictorul și graficianul Iosif Iser, pe marginea cărora adnotează Petre Locusteanu, jurnalist, dramaturg, umorist și fost actor la teatrul din Craiova.
 
Volumul, publicat în 1913, schițează chipul fizic și moral al celor mai impregnante figuri de la început de secol XX. Îi regăsim descriși, atât din condei cât și din pensulă, pe Regele Carol I, Carmen Sylva, Al. Davila, Galaction, Ovid Densușianu, Nottara, Coșbuc, I. G. Duca, Vlahuță, Take Ionescu, Macedonsky, Delavrancea, Victor Eftimiu, Sadoveanu, Minulescu sau Caragiale, și mulți alții.
 


Așa cum era și firesc, cartea începe cu portretul Regelui Carol I descris astfel „cu ochii săi autoritari, majestoşi, liniştiţ […]  părul nins, despărţit în două, cu cochetărie de strămoş care vrea să placă posterităţii…“. Urmează descrierea Reginei Elisabeta a României, „mama răniţilor şi totdeodată cea mai rănită mamă...“.
 
Seria de portrete continua cu Ion I. C. Brătianu ( n. 1864 - d. 1927), cel care a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică din România modernă.
 
La galeria de portrete se adaugă Victor Eftimiu, reputat scriitor român de origine macedoromână. Dramaturg, eseist, povestitor, scriitor și traducător, Eftimiu s-a născut pe 24 ianuarie 1889 în Boboștița, Albania și s-a stins din viață pe 27 noiembrie 1972 în București.

A fost director al teatrelor Comedia în anul 1913 și Național în 1920, 1930 și 1944-1945, director general al teatrelor în anul 1920, al Teatrului Național și al Operei din Cluj  între 1 august și  31 decembrie 1927. A colaborat la ziarele și revistele vremii, între care: Luceafărul (la care a și debutat în 1904), Viața literară (1906), Țara noastră. În 1932 primește Premiul Național pentru Literatură, iar la 31 mai 1948 este ales membru titular al Academiei Române.
 
Din anul 1912 publică povestiri, teatru, eseu, interviuri în presa franceză (cotidiene, reviste teatrale etc.). Piesele de teatru îi sunt jucate atât în România, cât și în Franța, Albania etc.
 
Membru al Academiei Române și francmason român din perioada interbelică, Victor Eftimiu a fost autorul pieselor de teatru în versuri „Înșir'te mărgărite“, „Omul care a văzut moartea“, „Cocoșul negru“, „Prometeu“. El este cel care a introdus teatrul poetic în România după modelul lui Federico Garcia Lorca în literatura spaniolă.
 
Textul de factură profundă, impresionează prin cumulul de detalii, reușind să creeze o imagine clară a personalității descrise. Redăm mai jos rândurile scrise despre Victor Eftimiu la care se adaugă pictura pe care o găsiți în galeria foto.
 
„Mă silesc să descoper ce este caracteristic în expresia d-lui Victor Eftimiu, şi nu pot prinde decât contururi neprecise, schiţe de trăsături, idei cari încep să se desineze, dar cari rămân nesfârşite. Autorul Cocoşului Negru îmi face impresia unei încercări de pictură, care a ajuns celebră înainte de a fi isprăvită şi care şi-a făcut din celebritate motorul vieţei.
 
Nimic nu este hotărât în figura acestui tânăr poet. Peste nasul său grecesc, înfipt ca un corn de furie şi răsvrătire în largul unei frunţi veşnic senine, ochii revarsă lumini de nesecată candoare şi modestie. Părul aspru, aruncat într-o parte, ca o creastă neagră culcată de furtună, contrastează în mod umoristic cu liniştea enervantă ce se desprinde din toată făptura sa neproporţionată. In jurul buzelor cărnoase, ţuguiate, ca o gură de trompetă, flutură veşnic un zâmbet de uşurinţă femeiască şi de neîncredere.
 
D-l Eftimiu trece prin viaţă ca un fel de somnambul care pare menit să nu se deştepte niciodată. Mişcările sale timide, stânjeneala pe care o arată în lume, privirele oarecum fixe, vorba înceată, faţa palidă, au ceva de somnambul care stă cu mult mai sus decât semenii săi fiindcă umblă totdeauna numai pe muche de acoperişuri şi numai când luna îşi revarsă în aer tot argintul flăcării ei reci.
 
De aceea, cine nu-l cunoaşte rămâne surprins când aude pe d-l Eftimiu spunând, cu o rară modestie, în lumina caldă a soarelui care topeşte toţi ţurţurii închipuirei, închegaţi la raza rece a lunei:
 
Dela Cyrano de Bergerac nu s’a mai scris o piesă de valoarea Cocoşului Negru. 
Pe mine însă, care cunosc visul de artă ce-i nelinişteşte aparentul său somn ipnotic, nu mă miră de loc un astfel de viers. Poetul visează. Nu e vina lui că nu putem visa şi noi. Dacă mă surprinde ceva este... timiditatea cu care buzele lui rostesc cuvinte atât de îndrăzneţe.
 
Şi aceasta este poate caracteristica cea mai originală a d-lui Victor Eftimiu: ştie să fie îndrăzneţ cu o rară aparenţă de modestie şi lasă în urma lui impresia că pasul său şovăelnic, neînsemnat, banal, ori încotro s’ar îndrepta fie spre birt, fie spre casă, fie în altă parte,  calcă numai spre nemurire.“