05 Sep, 2020 00:00
1689
„O figură simpatică, de statură mai mult scundă. Pe faţa lui palidă se întipărise urmele unei melancolii precoce pentru vârsta lui, între 23-24 ani. Nişte ochi negri, umbriţi de sprâncene frumos arcuite. Ochii aceia, care cu privirea lor căutau să-ţi sfredelească până şi cele mai tainice adâncuri ale sufletului, ochii aceia nu-i voiu uita niciodată.
Purta o îmbrăcăminte modestă, corectă, curată. Mi-aduc aminte de pălăria lui moale de pâslă, turtită puţin în faţă. Cu felul acesta de pălărie l-am văzut tot timpul încoace; iată pentru ce mi-a rămas întipărită în minte pălărja lui de acum 38 de ani. Era un pribeag care, ca mulţi alţii, venise să-şi caute norocul prin Bucureştii anului 1883.”
În „chilioara” lui Vlahuţă, tânărul Dobrogianu are privilegiul de a descoperi poezia românească de valoare şi de a asculta, în premieră, pagini pline de sensibilitate, „crâmpeie din vederile lui despre lumea în care pribegea şi în care îl aruncase împrejurările vieţii, bucăţi rupte din sufletul lui”.
Iată mai jos un fragment melancolic, plin de poezie, despre suflet, iubire şi visare:
„De-ar fi cât de putred sufletul cuiva şi cât de împietrită i-ar fi inima de dezgustul acestei vieţi, e cu neputinţă ca degetul nopţii să nu nemerească într'ânsul o clapă, de sub care să tresalte eterna muzică a iubirii - şi iubirea e poezie, şi iubirea e tinereţe , şi iubirea e vis -şi iată-te stârnit şi abătut din gravitatea ta de bronz.
E atâta mister în lumina rece a lumii şi-atâta suflet între câmpul cu umbre şi bolta cu policandri, şi-atâta farmec pluteşte în tot ce eşti în stare să cuprinzi cu ochiul şi cu mintea, încât din toate ţi se pare că purcede un graiu, un cântec dulce, atât de dulce, că toate gândurile tale încremenesc pe loc - şi atunci unica ta viaţa se amestecă cu marea viaţă a totului, sufletul tău se pierde în sufletul imens al nopţii. Se face în tine ca o eclipsă - se şterge eul de pe retina conştiinţii tale.
Fiinţa ta devine un abur, o esenţă uşoară, care pluteşte în împărăţia limpede a stelelor. Totul e un caleidoscop. Ai crede că natura arde. Atunci eşti mare, eşti bun, eşti sfânt.
Atunci iubeşti, visezi, te mistue un dor adânc, un dor nebun, şi eşti în culmea fericirii, fiind în puterea flacării. Uiţi c 'ai suferit, uiţi că trebue să mai suferi. Este cea mai puternică condensare a fiinţii tale sufleteşti 'în timp şi cea mai mare dilatare în spaţiu. Eşti clipă, dar eşti univers.Şi la urmă cazi, ca un meteor, din stele pe pământ".
Marin Ionescu Dobrogianu avea să-l întâlnească şi mai târziu, peste ani, pe Alexandru Vlahuţă. În chiar miezul revoltelor ţărăneşti din 1907, când drumurile celor doi se întretaie din nou, Vlahuţă, cărora răzvrătiţii îi distruseseră casa şi cărţile, găseşte justificări furiei ţăranilor care, asemeni unui crater de vulcan, deschisese supapa suferinţelor, a patimilor şi a urii clocotind de ani la adresa clasei stăpânitoare.
„Arareori am trăit în viaţa mea momente mai înălţătoare, ca cele din timpul şederii mele cu Vlahuţă în conacul vilei lui dela Dragosloveni. Nici un cuvânt rău - cum ar fi fost firesc - împotriva acelora, care-i devastaseră avutul. Duiosul poet atribuia altor cauze, mai îndepărtate, starea aceasta de lucruri, care a provocat genunea din 1907”.
Impresionat rămâne Dobrogianu, până la sfârşit, de bunăvoinţa şi nobleţea absolută a lui Vlahuţă:
„Toată fiinţa omului acestuia, de o bunătate duhovnicească, îmi inspira mai mult decât respect. Vocea lui blajină avea ceva din cuvintele unui bătrân sfătos; iată pentru ce respectul meu pentru el lua proporţiile unei veneraţii”.
Ti-a placut articolul?
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: