#DobrogeaDigitală - revista „Teatrul”: „Prea mult talent pentru o singură viaţă”

S-au împlinit luna aceasta 12 ani de la moartea lui Ștefan Iordache, o prezență și o voce inconfundabilă a scenei și filmului românesc.

Răsfoind revista „Teatrul”, (aflată în Biblioteca virtuală ZIUA de Constanța, prin bunăvoința secretarului literar artistic Anaid Tavitian), am descoperit, în numărul 9 din septembrie 1986, un articol dedicat marelui actor, ale cărui expresivitate și magnetism sunt analizate de cronicarul dramatic, Dan Micolescu.

Redăm mai jos un fragment din articolul care analizează personalitatea seducătoare a „Prințului negru”, așa cum era supranumit artistul - un text relevant, care și-a păstrat actualitatea, chiar și după mai bine de trei decenii de la apariție.
 

„Glasul lui Ștefan Iordache a făcut o adevărată şcoală în mai mult de o generaţie de actori care, de la imitaţia cvasitotală la inspiraţia ocazională, se referă cu o anume constanţă la una sau alta dintre particularităţile de marcă ale expresiei sale vocale. Cu toate acestea, nu binecunoscutele nazalizări cochete sau ezitări interogative şi suspensive îl scot din rînduri. Actorul este definit şi singularizat fără echivoc de expresivitatea, de magnetismul prezenţei sale fizice - aceasta, inimitabilă. Prezenţă fizică de o forţă şi de o coerenţă care se păstrează şi pe peliculă, intactă ca factură, ca aptitudini de sugestie şi impact. Prezenţă fizică ce nu ţine în mod expres de mimică sau mişcare, cu care nu poate fi direct. simplu relaţionată. Prezenţă fizică ce ţine încă mai puţin de costum sau accesorii. Dar care se manifestă, se transmite prin ele, contaminează şi animă, supune şi preface mişcare, mimică, costum şi decor, devenite, într-o orchestrare insesizabilă, instrumente ale unui act de magie. Acest paroxism al participării fizice se poate numi histrionism în teatrul european, dar el are alte nume şi feţe în teatrul oriental, care rămîne exemplar pentru capacitățile de abstractizare și universalizare ale spectacolului și în care performanța fizică a actorului este inseparabilă de arta sa […]

Dar dacă, în teatru sau film, desăvîrşindu-se în rolurile mari şi irosindu-se în cele modeste sau de serviciu, personalitatea actorului şi-a compus în timp un autoportret seducător, marele său teren de vînătoare rămîne dramaturgia lui Shakespeare. A lui în primul rînd, dar şi a tuturor celor care au scris şi scriu pentru actor, fie că-i cheamă Euripide sau Beckett, Brecht sau Pinter. A celor care ştiu că foaia de hîrtie trebuie să devină carne şi oase, că vorba scrisă trebuie rostită şi că a avea tu ultimul cuvînt nu e întotdeauna izbînda cea mai glorioasă, pentru că în teatru ultimul cuvînt îl are scena şi trebuie ca ea să vrea şi să poată să şi-l spună, întru gloria celui care l-a scris. Luîndu-şi partea de glorie eternă, scrisul care rămîne datorează vorbei care zboară libertatea de a-şi lua o bucată cît mai mare din gloria sa efemeră.

Între Hamlet şi Richard a trecut foarte mult timp din viaţa de om a lui Ştefan Iordache. Un mare actor merită un loc important între principiile care stabilesc un repertoriu. Pentru că un mare actor este la fel de irepetabil ca un muritor de rînd, doar că el are de oferit semenilor prea mult talent pentru o singură viaţă.”

 
Sursa foto: ilustrație din revista „Teatrul” nr.9/1986
 

Citește și:

#DobrogeaDigitală - revista „Teatrul”: Viața de noapte a litoralului românesc, de-acum patru decenii

Era supranumit şi „Prinţul negru“ Se împlinesc 12 ani de la moartea unui mare actor român (video)