13 Nov, 2020 00:00
2965
„Dobrogea nu este trup din trupul țării numai pentru că a fost prima cucerire și colonizare Romană din trupul țării noastre, ci și fiindcă mult înaintea celor cincizeci de ani – pe care îi sărbătorim azi – a fost provincie ardelenească: cu mult înaintea colonizărilor de veterani, din timpuri ce nu aveau anii însemnați – păstorii coborau în fiecare toamnă să ierneze în Dobrogea și, fiecare vară o serbau în munți. Încă din epoca păstoritului, un drum mare românesc a fost unirea pe care o îndemnau și muntele și câmpia și turmele din care oamenii trăiau.
E cea mai puternică justificare de drepturi asupra unei provincii, aceia câștigată – împotriva răsboaielor chiar – de traiul păstoresc.
A urmat apoi recunoașterea oficială a alipirii provinciei, și desigur – dacă ochiul nostru ar fi destul de ager – am descoperi în ultimii cincizeci de ani multe amănunte sociale identice cu cele pe care le produc azi celelalte provincii românești de curând alipite.
Două bucăți din același fier nu se lipsesc la loc în trăinicie fără lovituri și flăcări…
Scriind aceste rânduri, nu caut să aduc obișnuite laude din cele ce se împart cu dărnicie la serbări și banchete, ci – ca unul din cei mai mici martori ai alipirii Dobrogei – voiu pomeni faptul care-și are o importanță românească.
Începutul carierii de magistrat l’am făcut în Dobrogea într’un orășel mic bătut de vremi și distrus de urgia răsboiului, în care unul din predecesorii mei a fost însuși Duiliu Zamfirescu. Plecând în Hârșova – așa se numea orașul – Ministrul mi-a spus: «te trimit într’un loc de cinste, în Dobrogea».
Orașul avea toată lipsa de confort a sărăciei, dar era loc de cinste. Loc de cinste a fost Dobrogea, nu numai pentru veteranii dela 1877, ci pentru orice funcționar «regățean» cinstit. Și dacă amintim aceste amănunte, azi când atâta lume cinstită se plânge de greutățile soartei, o facem spre a limpezi fiecărui bun român datoria de a cunoaște țara lui în toate provinciile care o constituesc – lăsând cu munca lui o amintire frumoasă. Aceia e adevărata unificare și în măsura jertfelor și a hărniciei ne putem simți înfrățiți.
Sărbătorirea însă nu poate rămâne o zi trecătoare după o jumătate de veac. Nu vrem să vedem nici în roz, dar nici în negru, ci în lumina soarelui adevărat această provincie care se deșteaptă. Bogățiile ei pământești zac neexploatate, bălți, mare, ogoare și orașe așteaptă o viață înzecită pe care o putem chema nu prin discursuri și banchete, ci prin realizări.
Dar, chiar până atunci, cred că cea mai impresionantă stare sufletească e aceia a românului, care venind azi de peste Carpați la serbări – spre a-și cunoaște țara – se va întâlni cu neamurile lui chiabure din Dobrogea. De bună seamă convorbirea lor ar prea slăvi unirea, desvăluind atâtea gânduri mari, cât slova noastră nu poate să cuprindă.”
Ti-a placut articolul?
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: