Președintele Academiei Române - 65 de ani: Istoricul Ioan-Aurel Pop - preţuire şi urări de sănătate, la ceas aniversar, din partea slujitorilor tomitani ai lui Clio

Profesorul Ioan-Aurel Pop, membru al Academiei Române, şi fundamentele Marii Uniri, „cel mai important gest al naţiunii române din întreaga sa istorie”


1. „Starea noastră de veghe: Transilvania”
Sunt cunoscute în lumea academică şi în rândurile publicului larg sutele de studii şi numeroasele cărţi, zecile de luări de atitudine ale unuia dintre cei mai emblematici istorici şi cărturari contemporani, profesorul Ioan-Aurel Pop – membru al Academiei Române şi rector al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca –, în relevarea fundamentelor istoriei românilor – medievale şi moderne, mai ales –, a apărării acesteia faţă de unele încercări de maculare a ei.





Şi, deopotrivă, a apărării breslei slujitorilor lui Clio într-o lume dispusă tot mai mult la relativizare a autenticilor valori şi tradiţii: „Din păcate, trendul contemporan este de ignorare a trecutului omenirii, a experienţei de viaţă a comunităţilor, mai ales a celor naţionale. Motivele sunt multe, de la graba planetei de a se autodistruge prin poluare, dezechilibre, catastrofe naturale etc. până globalizarea prost înţeleasă şi de la ideea că memoria este inutilă până la superficialitate, ignoranţă, trivialitate, violenţă, toate cultivate de forţe mult mai puternice decât ne putem noi închipui. Astăzi – spunea profesorul clujean în deschiderea primului Congres Naţional al Istoricilor Români, la 25 august 2016 – se tinde înlocuirea din sistemul de educaţie primară şi secundară a disciplinelor şcolare consacrate şi care şi-au dat măsura valorii lor în societate (istorie, geografie, botanică, zoologie, anatomie, limbi clasice etc.) prin conţinuturi (necesare, fără îndoială) botezate «discipline şcolare» («educaţie pentru drepturile copilului», «educaţie antreprenorială», «educaţie sexuală», «educaţie rutieră», «educaţie juridică» etc.)”. Şi tot dânsul releva că „Rezultatul acestor demersuri insistente din ultima vreme este crearea de mecanisme umane, de roboţi, de marionete uşor de manipulat, prin vot ori prin alte mijloace. Oamenii lipsiţi de cultură generală şi de orizont artistic, oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea să compare şi să ia decizii în cunoştinţă de cauză alcătuiesc generaţia «Google», generaţia «Facebook», generaţia «SMS» sau toate la un loc!”


În perspectiva Centenarului Marii Uniri, a relevării fundamentelor acesteia, studiile şi volumele învăţatului clujean se constituie pentru generaţiile de astăzi – tocmai pentru a fi cât mai greu manevrabile –, în preţioase surse nu doar de informaţii, cât, mai ales, de repere autentic intelectuale şi de atitudine onestă şi profesionistă în cercetarea şi redarea evenimentelor istorice: „Îi reproşez (profesorului bucureştean Lucian Boia, care în una din numeroasele eseuri ale sale, apărut în 2014, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, relativizează şi pune sub semnul întrebării legitima aspiraţie pentru unire a românilor transilvăneni – n.n.) faptul că din dorinţa de câştig facil, de simpatie din partea unui public neavizat, el falsifică istoria, datele istorice. Pleacă de la nişte argumente care sunt în inferioritate, ca număr, nu pot demonstra voinţa majorităţii, cu alte cuvinte, culege argumente pro domo. Iar în istorie poţi să găseşti argumente pentru orice idee, însă dacă generalizezi falsifici prin metodă proastă. Metodele istoricului sunt verificate, ele trebuie aplicate – releva răspicat, într-un interviu din 2015, academicianul clujean. El a şi declarat că nu aplică metodele istorice pentru că ar fi depăşite”.


Istoria Transilvaniei. În urmă cu câţiva ani (2013) sub semnătura sa şi a profesorului Ioan Bolovan (specialist al perioadei moderne) a apărut, sub egida Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, o nouă sinteză a istoriei Transilvaniei (380 pp.), ce fructifică, la un nivel ştiinţific superior, rezultatele cercetării istorice române şi, deopotrivă, străine; se resimţea nevoia unei abordări, în spiritul tradiţiei ştiinţifice şi naţionale româneşti într-o epocă în care diletantismul şi partizanatul maculează, deseori, adevărul istoric.


„În anumite cercuri politice, se ştie vag că Transilvania a fost mult timp un obiect de dispută între Ungaria şi România, că minorităţile maghiară şi germană au suferit mult sub comunism (1945-1989), mai ales în ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Fireşte, se mai aud şi astăzi anumite voci iredentiste ungare – arată cei doi autori în Consideraţii generale –, dar justificările lor rămân învăluite în incertitudini şi nostalgii, iar finalitatea lor este destul de neclară” (p. 5).


Este vorba despre acea parte a spaţiului etnopolitic şi teritorial românesc care este, „într-un anumit sens”, cum arată autorii, „o Europă în miniatură, cuprinzând deopotrivă grupurile etnice şi lingvistice de bază (romanic, germanic şi slav, plus cel fino-ugric) şi principalele religii şi confesiuni (ortodoxă, catolică, iudaică, culte protestante şi neoprotestante etc.) care dau personalitate continentului însuşi. În această lume transilvană s-au împletit în Evul Mediu modele spirituale de viaţă răsăriteană (ortodoxă) şi apuseană (catolică), pentru ca timpurile moderne să aducă, alături de ele, o importantă componentă protestantă, una iudaică, alta neoprotestantă etc.


Toate aceste modele au fost, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, în pericol, s-au aflat în rivalitate şi în dispută, şi-au periclitat reciproc existenţa, dar au funcţionat până la urmă concomitent şi s-au influenţat reciproc, conferind unicitate lumii transilvane, cunoscute, de aceea, în anumite cercuri, drept o lume a toleranţei. „Toleranţa” transilvană a însemnat, în funcţie de realitate, dar şi de interpretarea fiecăruia, acceptare şi respingere în acelaşi timp, primire şi excludere, egalizare şi segregare, dând societăţii o formă şi o funcţionare sui-generis. Cartea aceasta îşi propune să arate cum s-a putut produce acest lucru de-a lungul timpului, care au fost priorităţile şi cum au evoluat lucrurile deopotrivă în context local, regional, naţional şi european” (p. 7).


Volumul este compartimentat în 19 capitole tematice, cele mai multe fiind subsegmentate – I.Lumea antică traco-dacică (pp. 9-25); II.Sigilul Romei (pp. 27-40): „Poporul român s-a format, prin urmare, ca orice popor romanic, din două elemente etnice fundamentale, anume elementul băştinaş (traco-daco-geţii) şi elementul cuceritor (romanii) din sinteza cărora esenţa latină sau romanitatea a ieşit învingătoare. S-a mai adăugat un al treilea element etnic, cel migrator (slavii), care nu a putut modifica aspectul romanic al românilor. Este imposibil de spus astăzi care a fost, din punct de vedere biologic, proporţia fiecărui element în alcătuirea românilor ca popor (şi nici nu este important acest lucru), dar ceea ce este sigur este faptul că, în plan spiritual şi lingvistic, romanitatea a ieşit învingătoare” (p. 39); III.Lumea Evului Mediu (pp. 41-90); IV.Domnia lui Mihai Viteazul în Transilvania (1599-1601) (pp. 91-97): „Unirea nu a durat, fiindcă nu numai nobilii maghiari, dar şi polonii, Habsburgii şi otomanii erau împotriva lui Mihai şi fiindcă refacerea Daciei în spirit modern şi în frunte cu un prinţ român nu beneficia deocamdată de instituţiile şi de condiţiile necesare. De aceea, domnul unificator a fost asasinat pe la spate, la ordinul generalului imperial Gheorghe Basta, cu concursul nobilimii, lângă Turda, la 19 august 1601. Mihai Viteazul nu a acţionat în spirit naţional modern când a unit cele trei ţări şi nu a urmărit să creeze România, dar a făurit o bază solidă pentru România de mai târziu. În Transilvania, el a luat măsuri favorabile românilor, măsuri care urmau să asigure egalitatea acestora cu celelalte naţiuni, şi a înfiinţat anumite instituţii comune celor trei ţări” (pp. 94-95); V.Secolul al XVII-lea: Aspecte generale (pp. 99-101); VI.Spiritualitatea modernă timpurie a stărilor (secolele ale XVI-lea şi al XVII-lea) (pp. 103-110); VII.Cultura şi educaţia românilor la cumpăna dintre medieval şi modern – între orizonturile bizantin, latin şi protestant (pp. 111-120); VIII.Cultura modernă a secolului al XVII-lea (pp. 121-124); IX.Noi orizonturi politice: Regimul habsburgic (pp. 125-167); X.Transilvania în jurul anului 1800: La cumpăna dintre secole, la cumpăna dintre lumi (pp. 169-178); XI.Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania (pp. 179-193); XII.Structuri administrative şi realităţi socioeconomice în Transilvania între 1849 şi 1914 (pp. 195-230); XIII.Regimul neoabsolutist (pp. 231-245); XIV.Epoca liberală (pp. 247-264); XV.Dualismul austro-ungar (1867-1914) (pp. 265-286); XVI.Cultura transilvăneană între Revoluţia paşoptistă şi Unirea din 1918 (pp. 287-309); XVII.Transilvania în anii Primului Război Mondial (pp. 311-326); XVIII.Unirea Transilvaniei cu România (pp. 327-338); XIX.Transilvania după 1920 (pp. 339-348):


„Unirea Transilvaniei cu România în 1918 – după ce anterior, în acelaşi an, se uniseră Basarabia şi Bucovina – este parte a unui proces european de transformare a vechiului continent, petrecut la finele Primului Război Mondial. Prin acest proces, harta politică a Europei Centrale şi Răsăritene s-a modificat substanţial, în funcţie de mai mulţi factori. Unul dintre aceştia a fost voinţa unor popoare de a-şi făuri, după exemplul aplicat de mai multe secole în Europa Occidentală, state naţionale, iar altul a fost interesul marilor puteri învingătoare la finele conflagraţiei mondiale. Între aceştia şi pe lângă aceştia, se mai pot detecta o varietate de motive şi împrejurări care au contribuit la noua configuraţie a zonei. S-au format astfel state noi, s-au mărit substanţial altele, iar unele s-au redus sub aspect teritorial şi demografic, de obicei la limitele etnice ale unei singure naţiuni” (pp. 339-340).


„Evoluţia distinctă a Transilvaniei istorice, cu propria sa autonomie teritorială, cu un regim bazat pe puterea politică a elitelor maghiare, săseşti şi secuieşti, a intrat în declin încă din prima parte a secolului al XIX-lea şi a fost complet desfiinţat prin pactul dualist austro-ungar din 1867. Până în 1918, puterea în provincie au deţinut-o vechii stăpâni moşteniţi din Evul Mediu, în ciuda faptului că românii reprezentau circa două treimi din populaţie.
Aplicarea principiului autodeterminării popoarelor şi urmările Primului Război Mondial au condus la intrarea Transilvaniei între fruntariile Regatului României.


De-atunci, adică de aproape un secol – cu o parţială întrerupere în anii celui de-al Doilea Război Mondial (1940-1944), când în urma Dictatului germano-italian de la Viena, România a cedat Ungariei 43.492 km pătraţi, cu 2.667.008 locuitori, dintre care mai mult de jumătate erau români, şi cu câteva luni (noiembrie 1944-martie 1945) de administraţie militară sovietică –, Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul fac parte din România. Nu credem că trebuie să ne mai întrebăm astăzi dacă acest lucru este bun sau rău, ci trebuie să-l luăm ca pe un dat istoric, ca pe o realitate, consfinţită juridic şi de Tratatul de pace din 1947” (pp. 342-343).


Este o carte ştiinţifică ce se adresează deopotrivă specialiştilor şi publicului larg – cu pagini aerisit tehnoredactate, bogat ilustrată, cu extrase din surse istorice şi documente din cele mai credibile, cu o naraţie simplă, ce captivează cititorul, cu îndrumări metodologice şi exprimarea unor tranşante şi ferme convingeri naţional-istorice, în cadrele adevărului ştiinţific. În perspectiva marcării Centenarului Marii Uniri – prezentul volum este de referinţă în cunoaşterea, mai ales de către tinerele generaţii, a istoriei noastre naţionale. O relevantă Bibliografie selectivă (pp. 349-360) şi atât de utilii Indici (pp. 361-376) întregesc o lucrare monografică de primă referinţă, în problematica dată, a Istoriografiei noastre de azi.


Transilvania, starea noastră de veghe. O tânără editură transilvăneană, Şcoala Ardeleană (este de sine stătătoare din 2014) a inaugurat anul trecut o promiţătoare Serie de autor, respectiv dedicată omului de ştiinţă Ioan-Aurel Pop. Este vorba despre o suită de articole şi eseuri, publicate în ultimii ani, adunate sugestiv – „acum când se apropie centenarul celui mai important gest al naţiunii române (subl.n.) din întreaga sa istorie” (p. 16) – sub titulatura emblematică de Transilvania, starea noastră de veghe (298 pp.). Aşa cum arată prefaţatorul, eseistul şi istoricul literar Mircea Muthu în Cuvânt înainte, „Prezentând mărturiile scrise, unele notate stângaci pe margini de hrisoave, «ca să se ştie», cum menţiona un diac necunoscut din Ardeal, Ioan-Aurel Pop restituie la modul ştiinţific, dar şi afectiv, o forma mentis autohtonă, continuând astfel linia de referinţă a istoricilor şi universitarilor transilvăneni” (p. 9).


În adevăr, polivalentul istoric transilvănean îşi seduce cititorii prin formulări memorabile, apelând, aşa cum se relevă în paginile de faţă, la descrieri narative accesibile oricărui iubitor de Istorie, pe baza documentelor şi a mărturiilor de epocă; în acelaşi timp, suntem în faţa unor luări de atitudine explicite, ferme şi constante pro Transilvania, în contextul mai general al evoluţiei sale istorice: „Este în această generoasă Transilvanie loc pentru sporirea varietăţii şi a diversităţii, dar cu o condiţie: garantarea perpetuării personalităţii regiunii, a zestrei sale istorice, a valorilor tradiţionale care au consacrat-o şi care i-au creat specificul”; dânsul propune cititorilor ca „prin această carte, să ne gândim împreună la Transilvania, cu mintea şi cu spiritul, sporind şi preamărind «a lumii taină», acum când se apropie centenarul celui mai important gest al naţiunii române din întreaga sa istorie” (p. 26).


Cele 21 de materiale se referă, cele mai multe, fireşte, la Transilvania; dar nu numai. Astfel, sunt – Argument pentru Transilvania sufletului meu (pp. 11-16), Ce este Transilvania (pp. 17-33), Şcoala Ardeleană şi naţiunea română din Transilvania în Secolul Luminilor (pp. 34-42), Românii şi România în Europa: între Occidentul latin şi Orientul bizantin (pp. 59-84), Dimitrie Cantemir şi Transilvania. Câteva consideraţi (pp. 43-58), Marea Unire şi Sărbătoarea Naţională (pp. 85-96), Contribuţia transilvănenilor la fondarea Academiei Române (pp. 117-122): este un prilej de slăvire a limbii noastre „romanice”, limba română sau „latina dunăreană” nefiind „altceva decât limba latină aşa cum evoluase ea pe parcursul a două milenii. Cât mici şi excentrici sunt, pe lângă aceşti titani care ne-au asigurat existenţa culturală, cei care ponegresc şi pocesc limba, destinând-o doar sudălmilor! Lor, generaţiilor de erudiţi fondatori şi continuatori ai Academiei Române, care au crezut în limba eternă, în valoarea ei de liant şi de promotor al valorilor, le datorăm viaţa noastră spirituală demnă. Vreme de circa un secol, Academia şi-a continuat cu succes opera normatoare şi creatoare, extinzându-şi preocupările la toate domeniile culturii şi primind membri din toată românitatea” (p. 122); Istorici transilvăneni la Accademia di Romania din Roma în perioada interbelică (pp. 123-142), „Maramureşul... intrând pe furiş la moldoveni”. Reflecţii pe marginea unei idei de unire românească din secolul al XIV-lea (pp. 97-116), Contribuţia transilvănenilor la fondarea Academiei Române (pp. 117-122), Câteva evocări (pp. 123-142), Câte ceva despre români şi maghiari în trecut (pp. 143-150), Influenţa modelelor germane şi germanofone asupra românilor. Câteva consideraţii (pp. 151-159); precum şi – Să ne amintim de marii istorici: Hadrian Daicoviciu (1932-1984) (pp. 207-215): Haşul „a fost acel erudit rar, dăruit cu harul de a reface şi explica trecutul ca şi cum ar fi fost prezent, trecut inteligibil şi pentru cel mai rafinat savant, ca şi pentru omul de pe stradă, curios să ştie” (p. 211); Pompiliu Teodor. O evocare prin vorbe şi fapte antologice (pp. 214-226): „a modernizat, ca nimeni altul din generaţia sa, câmpul cercetării istorice, introducând modalităţi noi de abordare a trecutului, discipline noi, accente venite din câmpul inovaţiilor occidentale etc.” (p. 219); Ştefan Pascu. O evocare (pp. 227-226): „Aş vrea să spun însă tinerei generaţii să nu se lase amăgită de aparenţe. Nu trebuie să credem că regimul comunist, în sine, i-a putut face pe oameni buni sau răi. Au fost şi atunci, ca şi acum, oameni excepţionali şi oameni josnici, cei mai mulţi fiind fiinţe obişnuite, într-o societate ternă, fără culoare şi contur. Profesorul Ştefan Pascu a fost o personalitate de-a lungul întregii sale vieţi şi nu a fost creat nici ca savant şi nici ca dascăl de partidul conducător” (pp. 233-234).


Dar, sunt şi altele – nu mai puţin relevante prin formularea titlurilor respective, ce ilustrează fertila implicare a profesorului român născut din Transilvania în dezbateri social-culturale contemporane, cu răspicate poziţionări, în suita patriotismului predecesorilor săi – familia şi oamenii de ştiinţă deopotrivă – şi în cadrele adevărului istoric: Miturile naţionale şi educaţia românilor prin istorie (pp.160-172): „Sunt mulţi care cred că această Europă nu reuşeşte fiindcă e prea variată, fiindcă păstrează prea multe valori vechi, perimate, fiindcă se mai cramponează de identităţi naţionale. Ca soluţie, se caută formule de educaţie globalizată, de creare a «conştiinţei europene», omogenizate, lipsite de nuanţe, obediente. Forţarea notei în acest sens a generat reacţii disproporţionate, fie de respingere de plano a integrării, fie de revigorare a unor formule naţionaliste înguste şi egoiste, scoase uneori din aresenalul extremei drepte de odinioară” (p. 238); Poezia lui Eminescu şi Evul Mediu românesc (pp. 173-195); Eminescu şi străinii. O reconsiderare (pp. 196-206); Despre educaţie prin limbă şi istorie (pp. 237-249): „discursul identitar este orientat în direcţii preconcepute, ori foarte generale, iar dimensiunea istorică este aproape complet ignorată sau deviată” (p. 240).


„Ce să înţeleagă elevii şi chiar profesorii din acest amestec întâmplător de lecţii şi teme? Profesorii, care au învăţat la facultate că istoria înseamnă studierea trecutului omenirii din cele mai vechi timpuri până astăzi, în conformitate cu specificul unor spaţii geografice şi comunităţi, văd că spaţiul şi timpul nu mai au nici un rol în aceste «abordări moderne». Iar ideea fertilă că faptele, evenimentele, procesele istorice ar avea anumite conexiuni între ele (de exemplu, că nu putem înţelege Renaşterea fără Evul Mediu şi nici Revoluţia de la 1848 fără Revoluţia Franceză), că ele decurg adesea unele din altele este socotită de-a dreptul subversivă (subl.n.), ca şi cum toţi aceia care, de la Polibyos până la Giovanni Battista Vico şi de la Xenopol până la Toynbee, au căutat anumite constante în derularea trecutului ar fi fost impostori!” (pp. 245-246); Povestea unui manual unic de educaţie europeană (pp. 150-264); Atentatul împotriva educaţiei naţionale şi consecinţele acestuia (pp. 265-282).


Istoric al Evului Mediu, în primul rând, profesorul Ioan-Aurel Pop nu se cantonează însă – o stau mărturie nu doar studiile şi sintezele elaborate, ci, iată, şi paginile tomului de faţă developează laturile creative ale unei personalităţi polivalente – doar la studiul acestor timpuri îndepărtate, fibra intelectuală a unui veritabil om al Cetăţii şi al neamului său regăsindu-se în constante şi fără de echivoc convingeri: „Suntem, prin urmare, produsul occidentului şi al orientului european deopotrivă. Dar nu avem voie să uităm că din occident ne-au venit fiinţa – Vocaţia occidentală a românilor (pp. 283-298) –, numele şi limba, că ne-am construit cu suport occidental destinul cel bun şi că, din câte se pare, tot pe calea magistrală a occidentului ne pregătim viitorul. Până la urmă, cercul se va închide: dinspre apus ne-a venit numele, originea şi limba şi, în ciuda tuturor rătăcirilor, în lumea apuseană (cât va mai dura ea) trebuie să ne găsim şi regăsim locul” (p. 298).


Material apărut în „Ex Ponto” [Constanţa], XV, nr. 3-4 (55-56), iulie-septembrie, octombrie-decembrie 2017, pp. 182-187.
___________



Recenzii. Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan (coord.), Marea istorie ilustrată a României şi Republicii Moldova. Ediţie revizuită şi actualizată, Litera, Bucureşti–Chişinău–Cluj-Napoca–Iaşi, 2018 (816 pp.; il., facs., h.).


Aspiraţia generaţiilor de astăzi întru cunoaştere se crede – în unele cercuri, şi de către unii „intelectuali” – a fi împlinită, informaţional, prin apelul la multele surse, mai mult sau mai puţin asumate, găsibile pe Internet. Este o lejeritate ce împinge, din păcate, spre comoditate şi falsitate, spre o distorsionare în percepţia adevăratelor „învăţături” privind aventura existenţei umane. Or, cunoaşterea traiectului acesteia nu poate veni decât prin adăparea şi apelul la izvorul ştiinţific, academic al cunoaşterii – apelul la cărţi ale căror autori sunt profesionişti dintre cei mai recunoscuţi şi autorizaţi – prin opera lor – în cercetarea şi reconstituirea trecutului. A unui trecut care se regăseşte nu doar în stricte studii documentare, docte şi de nişă tematică – care se adresează, în primul rând, confraţilor întru slujirea lui Clio –, ci şi tomuri cu adresabilitate către marele public/generaţiilor tinere a cărui formare intelectuală, naţional-culturală să nu depindă de (des)informaţiile postate de te miri cine în pasagerul hău internautic.


Un astfel de tom îl constituie opul la care facem referinţă în conotaţiile de faţă – reprezentativă realizare a Istoriografiei române de la începutul mileniului trei –, din seria celor realizate/coordonate de doi cunoscuţi oameni de ştiinţă clujeni. De astă dată, domniile lor coordonează – într-o „ediţie revizuită şi actualizată” (precedenta ediţie, din 2009, nu cuprindea în titlu/tematică „şi Republicii Moldova”) – o amplă şi pertinentă sinteză a istoriei noastre, întreprindere intelectual-ştiinţifică atât de necesară în lumea de azi a românilor – din Ţară, de dincolo de Prut, din străinătate (termenul de diasporă, azi, vehiculat în diverse medii, nu este nici pe departe îndreptăţit, istoriceşte, a fi folosit).


Volumul este structurat în acord cu normele ştiinţifice uzuale, pe baza tradiţiilor şi a realizărilor cercetărilor istoricilor români – Preistoria: pp. 9-27 (Mihai Rotea), Dacia înainte de romani: pp. 28-55 (Aurel Rustoiu), Regiunile nord-dunărene de la provincia Dacia la apariţia limbii române (secolele II-VIII): pp. 56-121 (Coriolan Horaţiu Opreanu), Societatea românească la începuturile Evului Mediu (secolele IX-XIV): pp. 122-183 (Tudor Sălăgean), Românii în secolele XIV-XVI: de la „Republica Creştină” la „Restaurarea Daciei”: pp. 184-270 (Ioan-Aurel Pop), Ţările Române în secolul XVII: pp. 271-345 (Susana Adea), Ţările Române în secolul XVIII: pp. 346-406 (Ionuţ Costea), Românii în perioada reformelor şi revoluţiilor democratice (1820-1859): pp. 407-451 (Ioan Bolovan), Românii în perioada edificării statelor naţionale (1859-1918): pp. 452-512 (Gheorghe Iacob), Românii din afara graniţelor: pp. 513-524 (Ioan Bolovan), Basarabia de la dominaţia ţaristă la Unirea cu România: pp. 525-547 (Octavian Ţâcu), România între 1919 şi 1947: pp. 548-579 (Marcela Sălăgean), Aspecte din viaţa cotidiană. Cum trăiau românii în perioada interbelică: pp. 580-586 (Gheorghe Iacob), Basarabia în cadrul României Întregite (1918-1940): pp. 587-605 (Octavian Ţâcu), Regimul comunist din România 1948-1989: pp. 606-674 (Cosmin Popa), Basarabia în cadrul Uniunii Sovietice: pp. 675-691 (Octavian Ţâcu), Republica Moldova de la comunism la integrarea europeană (1991-2017): pp. 692-711 (Octavian Ţâcu), România între 1990 şi 2017 sau tranziţia cu specific naţional: pp. 712-742 (Cosmin Popa), Cuvânt de încheiere: pp. 743-745 (Ioan-Aurel Pop). De asemenea, el este întregit prin – Cronologie istorică: pp. 746-762 (Tudor Sălăgean), Suverani şi şefi de stat: pp. 763-767, Listă de abrevieri: p. 768, Bibliografie: pp. 769-798, Indice de nume proprii: pp. 799-815, Mulţumiri: p. 816.


Aşa cum cei familiarizaţi cu scrisul istoric de azi pot observa, pe lângă seniori ai Musei Clio (precum Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, ieşeanul Gheorghe Iacob) sunt prezenţi şi slujitori clujeni mai tineri (Tudor Sălăgean, Marcela Sălăgean) sau tineri ai aceleaşi muse (Mihai Rotea, Aurel Rustoiu, Coriolan Horaţiu Opreanu, Ionuţ Costea, bucureşteanul Cosmin Popa ori transpruteanul Octavian Ţâcu) – însemn de mare încredere, şi al continuităţii ideatice şi metodologice, acordat de către coordonatori (membri ai Academiei Române) exponenţilor tinerelor generaţii de truditori în slujba cercetării şi redării istoriei naţionale.


De altfel, în Cuvânt către cititori (pp. 6-7), profesorul Ioan-Aurel Pop, este cât se poate de explicit. După ce arată că „Prezenta lucrare, elaborată după circa 28 de ani de la căderea comunismului în România, este rezultatul sintetizării unor cercetări recente, care aduc noi interpretări în legătură cu multe din episoadele trecutului românilor. Nu este o lucrare «revoluţionară» şi nici «demitizatoare» cu orice preţ, ci una care urmăreşte reconstituirea istoriei în acord cu criteriul adevărului, atât cât îi este dat omului să-l cunoască. Eliberaţi de unele canoane ideologice şi chiar metodologice, autorii au putut cerceta şi reflecta liber, dând la iveală ceea ce au considerat că reprezintă esenţa istoriei românilor”, scrupulosul cercetător medievist şi talentat şi laborios alcătuitor de sinteze destinate diseminării istoriei noastre în cercuri cât mai largi ale concetăţenilor – numai anul trecut a făcut să apară Istoria ilustrată a românilor pentru tineri, 240 pp.; şi, recent, Scurtă istorie a românilor, 528 pp. –, aduce lămuritoare preciziuni, atunci când relevă: „Cum fiecare istoric are o viziune proprie asupra trecutului, am considerat că sunt îndreptăţiţi să încerce să reconstituie istoria României şi exponenţii mai tinerei generaţii. Autorii sunt, în cea mai mare parte, profesori universitari sau cercetători ştiinţifici la prestigioase universităţi şi institute de cercetare din Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Chişinău, cu ample şi numeroase lucrări de specialitate publicate în ţară şi străinătate. Fireşte, acest lucru în sine nu garantează valoarea, dar vorbeşte măcar de efortul depus de autori în speranţa asigurării unui rezultat cât mai bun. Nu este vorba aici despre o sinteză propriu-zisă exhaustivă, ci mai degrabă despre o lucrare unitară asupra istoriei românilor, cu capitole relativ bine armonizate. Autorii nu s-au încumetat la o sinteză, fiindcă asemenea alcătuire este excesiv de pretenţioasă, necesită timp îndelungat şi o sincronizare perfectă. Cu cât cunoşti mai bine trecutul unei naţiuni, cu atât realizezi mai clar dificultatea sintezei. Pe de altă parte, o astfel de carte era necesară, deoarece memoria colectivă trebuie cultivată cu grijă şi asumată (subl.n.)”.


Din prezentarea, mai sus, a sumarului tematic, lectorul rândurilor de faţă a luat cunoştinţă de substanţa acestei exemplare sinteze (cu unele posibile nuanţări, din parte-mi, mai ales în partea dedicată evoluţiei României postbelice – inclusiv în formularea subtitlurilor tematice), astfel încât exemplificări suplimentare ar fi – în economia rândurilor de faţă – de prisos; să arătăm, totuşi, că în Cuvânt de închidere, profesorul Pop reaminteşte, pe bună dreptate: „Istoria românilor nu se confundă cu istoria României, fiindcă România de pe hartă este o creaţie relativ recentă, înfăptuită după secole de «lucrare a poporului asupra lui însuşi». Românii – aproape toţi – au fost cuprinşi într-o ţară numită România abia în perioada interbelică, adică doar pentru o clipă în raport cu lunga curgere a timpului. Dacă însă România a apărut ca stat unitar destul de curând – cam atunci când s-au format şi Germania şi Italia – Româniile sau Ţările Româneşti sunt cu mult mai vechi, ele existând încă din mileniul I al erei creştine (subl.n.), când erau remarcate «Romaniile» («Romaniile populare»)” (p. 743).


Simptomatic pentru scrisul istoric – şi nu numai – românesc de astăzi este, însă, faptul că cei doi coordonatori au extins titulatura (respectiv, şi tematica) preţioasei lor întreprinderi naţional-culturale – înglobând în ansamblul istoriei noastre naţionale (aşa cum, de altfel, legica evoluţiei istorice o cere/impune) şi spaţiul etno/naţional-teritorial transprutean. Este un demers nu tocmai lesnicios (o poate revela acest lucru dimensiunea /redusă, după, părerea mea/, a consemnărilor scrisului istoric „moldav” în spaţiul cultural „românesc”), şi clare – tocmai de aceea, se cuvine a fi consemnate şi a atrage atenţia cititorului. Autorul „istoriilor” româneşti din partea de Est a Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, şi a lui Cantemir, este un tânăr (n. 1972) şi prob istoric (şi om politic) „moldav” – iar „istoriile” în cauză (deosebit de echilibrat şi istoriceşte redate, fără patimă şi prejudecăţi, în contextele timpului – autentic profesionist) sunt – Basarabia de la dominaţia ţaristă la Unirea cu România (pp. 525-547), capitol compartimentat în două mari părţi: Basarabia în secolul de dominaţie ţaristă (1812-1917), subfragmentat, la rându-i, în Războiul ruso-turc din 1806-1812 şi problema Basarabiei în secolul XIX, Basarabia sub administraţia rusă, Colonizări imperiale şi noi realităţi demografice, Rusificare şi deznaţionalizare, Impactul modernizării şi al urbanizării, Rezistenţă şi continuitate românească (despre Elitele basarabene, Biserica, Limba română, Cultura românească, Tradiţia populară, Dreptul românesc), Pogromul evreiesc din 1903 şi antisemitismul ţarist în Basarabia, Revoluţia Rusă şi începuturile mişcării de unitate naţională în Basarabia, respectiv partea Unirea Basarabiei cu România, Pregătirea Unirii: autonomia şi independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti, Realizarea Unirii Basarabiei cu România; capitolul Basarabia în cadrul României Întregite (1918-1940) (pp. 587-605), cu Acţiunea subversivă sovietică şi subminarea autorităţii româneşti în Basarabia, Tradiţionalism şi modernitate în Basarabia interbelică, Transformări administrative, Reforma electorală şi democratizarea Basarabiei, Dezvoltarea economică, Românizarea şi „ofensiva culturală” în Basarabia, Basarabia în bătălia diplomatică româno-sovietică, Importanţa segmentului istoric interbelic; capitolul Basarabia în cadrul Uniunii Sovietice (pp. 675-691), cu Constituirea RASSM şi RSSM, „Moldovenismul” sovietic (cu: ”Moldovenismul” transnistrean, Implementarea „moldovenismului” în Basarabia, Politicile lingvistice, „Modelarea” elitelor, Practici culturale. Instituţionalizarea „moldovenismului”), Teroare şi represiuni în RASSM şi RSSM, Antiromânismul, „Modernizare sovietică”. Rusificare şi sovietizare, Rezistenţa antisovietică; ultimul capitol, nu mai puţin interesant: Republica Moldova de la comunism la integrarea europeană (1991-2017) (pp. 692-711), cu subcapitolele Mişcarea de renaştere naţională şi ieşirea din URSS, Independenţa Republicii Moldova şi perspectivele unirii, Războiul de la Nistru şi „transnistrizarea” Republicii Moldova, Reacţiunea neocomunistă şi „moldovenismul” statalist (1993-2009), Vectorul european: alianţele pentru democraţie şi reformă (1998-2001) şi integrarea europeană (2009-2017), Simptomele statului eşuat, Republica Moldova după un sfert de secol; finalul acestui ultim subcapitol confirmă (din păcate) evoluţia istorică, din zilele de astăzi (după doar cinci luni de guvernare, guvernul „pro-european” condus de Maia Sandu este demis, ca urmare a unei moţiuni de cenzură, la 12 noiembrie a.c.), al spaţiului „statal” moldovenesc pruto-nistrean: „În acelaşi timp, loialitatea românilor basarabeni faţă de Republica Moldova este scăzută şi din cauza respingerii identităţii româneşti de către elita postcomunistă aflată la guvernare după 1991 şi a nerecunoaşterii acesteia ca element formativ al statului. Declararea fără echivoc a faptului că Republica Moldova este al doilea stat românesc, că majoritatea populaţiei este românească şi că vorbeşte limba română ar spori sensibil adeziunea românilor basarabeni la edificarea proiectului statalist moldovenesc şi ar spori acel element central, din punct de vedere etnic, în modelarea statului-naţiune. În plus, acest fapt ar da legitimitate statului Republica Moldova şi i-ar oferi un suport cultural prin raportarea la spaţiul de civilizaţie românească” (p. 711).


Op-emblemă al Culturii române de astăzi, Marea istorie ilustrată se constituie într-un reper constitutiv al Istoriografiei noastre – a cărei împlinire, însă, nu se poate socoti ca atare decât prin o cât mai largă difuziune; stă în putinţa, şi voinţa instituţiilor abilitate ale Statului, ca în fiece şcoală, în fiecare bibliotecă publică şi primărie, la sediul fiecărui ONG şi agent comercial mai reprezentativ, a fiecărei instituţiuni din arealul Republicii, în fiecare reprezentanţă diplomatică a acesteia – să se regăsească o asemenea carte de căpătâi, de „învăţătură” a naţiunii; cu necesare, în opinia mea, reeditări şi adăugiri (la mai fiece capitol, dar mai vârtos incluzându-se referiri la, de pildă, românii balcanici, la cei din – în zilele noastre – străinătate, la situaţia Ţării în al Doilea Război Mondial – inclusiv faţă de dimensiunea, în spaţiul românesc, al Holocaustului –, la evoluţia economico-socială şi culturală postbelică ş.a.). Şi, nu mai puţin, se reclamă o traducere (nota bene – unul dintre coordonatori, profesorul Ioan-Aurel Pop, este deja autorul unui A Short Illustrated History of the Romanians, 2017: 240 pp.) a acestei cărţi de căpătâi a românilor, în lingua franca de astăzi...

Material apărut în „Destin românesc” [Chişinău]. Romanian Destiny. Revistă de istorie şi cultură. Serie nouă, XIV (XXV), nr. 3-4 (109-110), 2019, pp. 128-132.


Despre Stoica Lascu


Stoica Lascu (n. 18 iunie 1951) – fost muzeograf (la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa) şi profesor de Istorie (la Universitatea „Ovidius”), membru asociat al Academiei Oamenilor de Ştiinţă. Autor de cărţi şi studii referitoare la istoria modernă şi contemporană a României (cu privire specială asupra Dobrogei), la istoria Romanităţii Balcanice/românilor balcanici (aromânii&meglenoromânii) şi a spaţiului balcanic (cu privire specială asupra Albaniei), la aspecte ale Istoriografiei române de azi. Autor de publicistică istorică şi social-culturală.

Citeşte şi:
 

#DobrogeaAcademica Preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, a aniversat 65 de ani Mesajul Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române - „Un profesor european erudit şi un istoric român patriot”
 

Proiectul #DobrogeaAcademică, iniţiat de ZIUA de Constanţa: Moment-reper al conectării comunităţii dobrogene la cel mai înalt for al intelectualităţii româneşti