Suferinţele Bisericii şi uitarea învierii

Pr. Sever Negrescu: Suferinţele Bisericii

Biserica suferă în această lume, simplu, pentru că nu este din această lume. Biserica nu este o instituţie. Instituţiile pot fi definite, adică pot fi cuprinse între nişte hotare, între limitele unei definţii. Biserica nu are hotar, nu poate fi limitată. Ea are veşnicie în timp şi-n spaţiu, dincolo de timp şi dincolo de spaţiu. De aceea, Biserica a suferit, suferă şi va suferi aici. În afara Învierii totul este suferinţă în Biserică. Suferinţă care duce, însă, la Înviere. Biserica şi Învierea sunt sinonimele care se conjugă (a fi bisericos şi a învia) nu la trecut, nu la prezent, nu la viitor, ci la timpul veşnic. Omul realizează veşnicia prin Biserică, iar Învierea nu este posibilă în afara Bisericii, ca şi Mântuirea. Şi totuşi... există o suferinţă a Bisericii ante şi post Învierii.

Întotdeauna suferinţa mea este şi suferinţa Bisericii, rareori însă suferinţa Bisericii este şi suferinţa mea. Nu există un inm închinat suferinţei mai frumos decât Cartea lui Iov:

că suferinţa-n sine nu iese din pământ

aşa cum nici durerea nu-i odrăslită-n munţi

ci omul e acela ce naşte suferinţa

precum vulturii tineri se-avântă spre-nălţimi (Iov 5, 6-7)

Suferinţa este o putere care-l înalţă pe om precum pe vultur îl înalţă vântul. În Cazanele Dunării mai trăieşte o specie de vulturi numită vânturar. Simte vântul şi vânează potrivit şoaptelor acestuia. Omul nu poate vâna Învierea decât prin suferinţele Crucii, adică ale Bisericii.

 http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2012/05/13/suferintele-bisericii-si-uitarea-invierii-pr-dumitru-staniloae-numai-ce-iese-din-inima-merge-in-inima/