Deieri-deazi.blogspot.roPoveștile Balcicului

Vă invit să ne continuăm călătoria - începută mai demult pe paginile blogului - prin locurile pline de farmec şi înţesate de poveşti ale “Coastei de Argint" – parte a României Mari de altădată. Vom fi însoțiți și acum de un reporter din perioada interbelică - mai vechiul nostru prieten Ion Tic - și de Demir, pescarul lipovean din Comorova. Să citim așadar câteva dintre poveștile pline de farmec ale Balcicului de odinioară – așa cum au fost ele consemnate în reportajul “Orașul pictorilor: Balcic”, semnat Ion Tic și publicat în numărul din 2 septembrie 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română”:

Țestoasele călătoare din Comorovo

“Reportajul meu începe cu povestea unei broaște țestoase. Da. O broască țestoasă de o mărime neobișnuită, care a avut reaua inspirație să străbată șoseaua Mangalia-Balcic tocmai în momentul în care un automobil hodorogit, mai mult o intenție de vehicul, ne ducea spre “Cetatea pictorilor”. Însoțitorul nostru, Danieliuc, pescar din Comorova, s'a crezut dator să oprească mașina, să prindă broasca care încerca să se ascundă în șanțul din marginea drumului și să ne povestească o sumă de năzbâtii din viața acestei blajine târâtoare. Între altele, Daniel ne povesti întâmplarea unei asemenea broaște care se culbărise în preajma “punctului pescăresc" Comorovo și care isbutise să facă o “adevărată piraterie", furând și mâncând peștele proaspăt. Cine ar fi putut bănui că o broască țestoasă“de uscat" are asemenea “apetituri"și că, mai ales, că știe să fure cu atâta îndemânare încât să n'o simtă nimeni?

Geamia din Balcic la ceas de rugăcine

- Când am descoperit cuibul hoțoaicei – adăugă lipovanul - i-am găsit și complicii: o colonie întreagă de broaște ascunse în scorburile de sub mal. Ar fi meritat să le ucid ca pe puii de scorpie. Dar mi s'a făcut milă și într’o bună zi le-am “dăruit" unui căruțas care mergea spre Balcic. După căteva luni, spre uimirea mea, am găsit aceiași colonie, în același loc. Am crezut că sunt alte broaște. Cum un tovarăș pescar mi-a spus că broasca țestoasă “cunoaște locul" și că, chiar atunci când se îndepărtează, ea se întoarce “la cuib", am încercat și eu să mă conving: am găurit carapacea tuturor “hoțoaicelor" pe care le-am aruncat la depărtare de câțiva kilometri de Comorovo...  Au trecut, ce e drept, aproape șase luni, fără ca “musafirii” să apară. Până într’o zi când, spre uimirea mea, am constatat că vreo 4-5 se instalaseră în același cuib. Erau aceleași broaște țestoase cu carapacea găurită...”

Balcic – locul în care Orientul își picură la nesfârșit capriciile

“Când am ajuns în Balcic - orășelul multicolor de veche și ciudată așezare - strălucea în bătaia soarelui arzător. Oameni și animale, tolăniți în porțile căscioarelor orientale, dormitau cu ochii întredeschiși, senini și fericiți. Doar un grup de copii jucăuși, la o răspântie, cât mai turburau superba liniște a acestor fericiți locuitori, cărora natura le-a hărăzit un pitoresc fără asemănare. Am admirat îndelung frumusețea acestui binecuvântat și liniștit colț în care Orientul își picură la nesfârșit capriciile, în care o bizară împerechere de case, străzi și stradele înfipte într'un piept de deal, în “etaje”, alcătuiește o pitorească panoramă. Un colorit vioi, în contrast isbitor cu ritmul somnolent al vieții de toate zilele, împrumută decorului acel unic pitoresc care a ispitit și inspirat atâția pictori...”
Imagini din "Cartierul tătărăsc"

Ghirahi – femeia sirenă

„În tovărășia lui Daniel am colindat câtva timp Balcicul și împrejurimile. M'a impresionat îndeosebi “cartierul tătărăsc", o minusculă și arhaică așezare în care n’a pășit niciodată picior de “străin”. Pescarul din Comorovo mi-a arătat în treacăt casa în care s'a născut Ghirahi – tătăroaica “jumătate femeie - jumătate pește"; o dansatoare despre care legenda povestește atât de multe încât un scriitor ar putea ticlui un roman.
- O sirenă?
- Poate că da. Lucru sigur că Ghirahi a jucat pe vremuri un rol de seamă în viața băștinașilor. Bătrânii spun că fata se născuse din “blestemata dragoste" a unui marinar pripășit prin partea locului, care a răpit, într'o zi, pe cea mai frumoasă dintre tătăroaice... Ghirahi purta în ochi focul care pironea locului pe cel care cuteza să-i privească: doi cărbuni aprinși pe care un singur om i-a înțeles... Fata cu obrajii catifelați dansa cum nimeni alta n'a dansat vreodată: un dans care vrăjea... Când tătarii, furioși, încercau s'o străpungă cu cuțitele, Ghirahi îi dezarma cu dansul ei fără asemănare...
- Dar cum putea dansa “sirena"?...
- O altă legendă spune că de dragul marinarului, Ghirahi s'a prefăcut într’o noapte în “sirenă”... Sirena Balcicului a trăit o viață ciudată.”

Demir - dansatorul

“La “cafeneaua mică”, un grup de pictori și de scriitori discuta sgomotos. Cineva l-a adus pe Demir, dansatorul, un “tip al Balcicului, eroul unui sezațional roman de dragoste. Demir povestește...
Povestea lui de dragoste este mai interesantă decât dansurile exotice pe care le exhibă și cu care fura ochii vizitatorilor...
- Hai, Demir, dansează...
Demir, automat, începe repertoriul pe care îl repetă cu un manechin îmbrăcat turcește. La sfârșit râde. Râde cu poftă. Atunci i se văd dinții de fildeș contrastând cu bronzul întunecat al feței. Un cap expresiv al Balcicului de astăzi.
Demir a pozat, în fel și chip, pictorilor. De aceea, poate, are o mare simpatie pentru acești “vilegiaturiști entuziaști” care stau cu lunile, care-l cinstesc cu  vinațuri și-i oferă mâncărică bună.”
Locuitori din Balcic: turcoaice (stânga), macedoneancă (centru), Demir-dansatorul (dreapta)

Zuhi - fata soarelui

“Sus, pe “Drumul Reginei”, spre palat, tovarășul meu de drum, pescarul din Comorovo, istorisește “povestea unei stânci”:
- Colo, în pieptul malului, stânca cu chip de om pe care o vezi ridicându-se semeț, mai înaltă decât toate celelalte, mărturisește drumeților legenda unei fecioare... Zuhi - fata soarelui - care s'a născut din spuma mării... Pe vremea aceea Balcicul avea o singură colibă pe care o stăpânea un frumos pescar. Zuhi stăpânea țărmul și marea. Cânta mai frumos decât privighetoarea. Zuhi -fata soarelui și a mării – crescu în castelul ei făurit din sideful scoicilor, pe care singură le adunase, ani de-a rândul. Când pescarul cobora la mal, pe înserate, Zuhi, ascunsă în castelul de scoici, cânta. Legenda spune că Zuhi aduna cu cântecele ei atâta vânat în plasele și năvoadele pescarului încât nu-l putea duce.
Pescarul, îndrăgostit de cântecele misterioase care porneau din adâncul malului, își strămută coliba pe țărm. Când văzu, în cele din urmă, chipul de fată care purta ceva din frumusețea valurilor și din mândria soarelui, se îndrăgosti la nebunie...
La apariția primului om pe care-l vedeau ochii ei arzători, Zuhi sălbateca fugi... Mai apoi, se îndrăgosti și ea de pescarul voinic și frumos ca un Făt din poveste. Dar, în clipa în care îndrăgostiții își sorbeau o primă și nevinovată sărutare, apa mării se tulbură din adâncuri, soarele se întunecă și de sub un nor de cerneală, un fulger străpunse inima fetei. Zuhi se prefăcuse în stâncă...
Multa vreme pescarul a scăldat cu lacrimi stânca morții care-i înghițise într'o clipită toată fericirea vieții.

Sacagiu (stânga); O baie în mare (dreapta)

Pe înserate Balcicul este și mai frumos. Luminile panoramei par licurici care semnalizează mării misterele poveștilor de dragoste… Oamenii, casele, străzile au căpătat altă culoare, asemenea decorurilor de teatru în lumina schimbătoare a reflectoarelor. Undeva, departe, un glas cristalin pe care-l îngână mandolina, cântă un cântec de demult... Cântă, poate, Zuhi, din adâncuri, cântecul durerii…”

Sursă: De Ieri și de Azi