Irina Lucia Mihalca - Călătoria continuă

Pentru o clipă, o stea ai devenit,
 o mică stea,
 coborâtă, aici, pe pământ.
 Vezi, călătorule?! Eşti tu,
 eşti liber, sclipire de lumină!
 
 Între două tăceri aluneci,
 ai traversat, rătăcitor,
 milenii, tărâmuri, timpuri,
 lung a fost drumul, mereu te-ai căutat.
 
 În liniştea imperceptibilă,
 mai subţire ca ploaia,
 capabilă să-ţi vadă-n suflet,
 îţi asculţi lacrimile.
 Ceasurile s-au oprit,
 viitorul e spart aici.
 Priveşte totul!
 Iată, te înalţi spre alte stele,
 sus, tot mai sus,
 departe, tot mai departe!
 Le-mbrăţişezi,
 îţi bucuri inima, unindu-ţi-o,
 dansezi şi urci, tot urci.
 Laşi semne în ceruri şi în astre.
 
 Lumină, paletă de culori,
 din ce în ce mai multă strălucire,
 te cufunzi în lumină, un tot de lumină.
 Porţile Cerului sunt deschise.
 Te-ai regăsit. Lumina te primeşte.
 Ţi-e bine!
 O, da, îţi aminteşti!
 E ca atunci, cândva-demult,
 copil fiind, te cuibăreai
 în braţele calde ale mamei.
 Simţi mângâierea, simţi bucuria,
 liber te simţi
 şi mulţumit deplin.
 Iată, zâmbeşti! O, Doamne!
 Acum îl vezi; acum, îl simţi.
 E-aici, cu tine, în inimă,
 cu tine-a fost, mereu va fi!
 Doar gândurile împrăştiate-n nouri,
 cuvintele şi temerile create îl acopereau.
 Orbit ai fost. Ochii-ai deschis
 şi L-ai recunoscut.
 
 L-ai regăsit, fiind, dintotdeauna,
 întâi în tine, apoi în mine,
 în cântec de privighetoare,
 în fluturi, în floare,
 în munţi măreţi
 şi-n lacurile
 ascunse-n inima lor,
 în lava pământului,
 în ploi, în neguri,
 în adâncuri,
 în firul de iarbă,
 în susur de apă,
 în frunze, în pietre,
 în miresme,
 în umbre, în lumini,
 în soare şi în stele,
 în necuprins.
 
 Priveşti şi înţelegi, acum.
 Iertare-ţi ceri şi lacrimile,
 de pe obraz, le ştergi.
 Nu plânge! Priveşte, zâmbind,
 la tot ce-a fost, la tot ce-ai încercat!
 Hai, nu plânge,
 ştii bine, nu-l vei pierde!
 Alege următorul pas!
 Visul este destinaţia.
 
 În zori, prin ceaţa dimineţii,
 pescarii îşi aruncă năvoadele în râu,
 pe cer, o mică stea, sclipeşte...