Lumea poeziilor Alexandru Vlahuţă – M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine

M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine,

Copilul visător de altădată!
Mă simt plutind privirea mea-nsetată
Se pierde-n orizonturi largi, senine.

De-acum, ispititori, în van mai cată
Viclenii ochi... îi știu atât de bine!
O, nu mai tremur când mă uit la tine,
Și azi te iert, căci rana-i vindecată.

Iar visul tău ca pânza Penelopii
Se țese ziua, noaptea se distramă...
Noian de întuneric ne desparte!

Zădarnic zâmbitoare te apropii,
Și glasul tău tremurător mă cheamă
Tot mai străină-mi ești, tot mai departe...

 

 

Fiul unui proprietar de pământ, Vlahuţă a urmat şcoala şi liceul la Bârlad, susţinând examenul de bacalaureat în capitală. Din 1884 până în 1893, potrivit Wikipedia, a fost profesor în diverse instituţii de învăţământ bucureştene. În decursul vieţii, a scris proză („Din goana vieţii”, „Un an de luptă”, „Din durerile lumii”) şi poezii („Iubire”, „La gura sobei”, „Dreptate”).

 

Vlahuţă a scris versuri încă din vremea liceului, iar în 1879, i-a fost publicat articolul „Banul“ în ziarul „Dâmboviţa“. A colaborat cu numeroase publicaţii, printre acestea numărându-se „România liberă“, „Revista nouă“, „Timpul“, „Viaţa românească“. În 1886, îi apare primul volum, intitulat „Nuvele“. Au urmat altele, precum „Dan“ (1894), „Un an de luptă“ (1895), „Clipe de linişte“ (1899).

În 1894, publică romanul „Dan“, care a avut ca sursă de inspiraţie viaţa artistului. Bun prieten cu Caragiale şi cu Delavrancea, Vlahuţă şi-a semnat opera cu numeroase pseudonime, precum Alecu, L. Ascar, I. Balta. În operele sale se regăsesc atitudinea ostilă faţă de societatea burghezo-moşierească şi dragostea faţă de popor. Are înclinaţii şi către teatru, în acest sens, scrie piesa „Ţepeş Vodă“.

În anul 1900, primeşte premiul „Năsturel Herescu“ al Academiei Române, pentru volumul „Clipe de linişte“, iar în 1919, este distins cu Marele Premiu al Academiei, pentru volumul „Poezii“, publicat în 1915.