102 ani de la actul Unirii de la Chișinău (27 martie/9 aprilie 1918): Unirea Basarabiei cu „mama sa”, România, în lumina unor lucrări ale istoricilor transpruteni


Întru reamintirea faptelor și oamenilor care au fost la originea istoricului eveniment, o adevărată „oră astrală” a românilor basarabeni, apelăm la extrase dintr-un studiu documentar al profesorului Stoica Lascu, apărut anul trecut într-un volum colectiv – Repere istoriografice contemporane ale spațiului românesc dintre Prut și Nistru – Basarabia (1812-1940), în Ion Giurcă, un „general” pe frontul istoriografiei militare. Volum îngrijit și Prefață de Vasile Stancu și Ioan Lăcătușu (Centrul European de Studii Covasna – Harghita. Colecția Centenarul Marii Uniri (1918-2018) – 45. [Seria] Profesioniștii noștri 25), Editura Eurocarpatica, Sfântu-Gheorghe, 2019, pp. 233-276.

Aspirațiilor românilor dintre Prut și Nistru – de la afirmarea identității de neam și limbă, la voința de unire cu Țara-Mamă
După 1812, viața social-economică a noii „achiziții” imperiale a Sankt-Petersburgului se va dezvolta, așadar, în cadrul Imperiului Rus, așa cum arată cunoscutul istoric transprutean Valentin Tomuleț (Basarabia în sistemul economic și politic al Imperiului Rus (1812-1868). Studii. Ediția a 3-a, revăzută și adăugită, Tipo Moldova (Seria Opera Omnia), Iași, 2014 /620 pp./, pp. 10-11): „Anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru s-a produs în momentul când în Imperiul Rus avea loc un proces rapid, deși anevoios, de modernizare și europenizare. La începutul sec. al XIX-lea în viața politică a Imperiului Rus se maturizează două tendințe de bază care își au rădăcinile încă în sec. al XVIII-lea. Reformele realizate în timpul domniei lui Petru I, «absolutismul luminat» al Ecaterinei a II-a au demonstrat că autocrația se pronunța ca adept activ al procesului de emancipare a Rusiei. Procesele de ordin obiectiv, din cadrul vieții economice, legate de geneza și evoluția relațiilor noi capitaliste, au ridicat pe arena politică, la începutul secolului, largi forțe sociale cointeresate în modernizarea țării (Dinu Poștarencu, Dinamica populației urbane a Basarabiei (1850 – începutul secolului al XX-lea), în „Revista de istorie a Moldovei”, nr. 1 (81), 2010, pp. 83-101). Ca rezultat, procesele care aveau loc în guberniile interne ruse s-au reflectat cu o anumită intensitate, în mod obiectiv, și la periferiile naționale, inclusiv în Basarabia. Dar, aceste procese de modernizare și europenizare au luat în Basarabia forme coloniale, fapt ce a influențat direct asupra specificului dezvoltării provinciei în sec. al XIX-lea. Deci, e și firesc interesul nostru pentru studierea schimbărilor care au avut loc în viața economică, socială, politică și spirituală a Basarabiei pe parcursul sec. al XIX-lea-începutul sec. al XX-lea, ceea ce ne va permite a elucida, cu lux de amănunte, aceste forme coloniale de modernizare.
Drept exemplu elocvent de asemenea forme coloniale de modernizare servește atitudinea vădit discriminatorie pe care o avea țarismul față de dezvoltarea diferitelor ramuri economice din Basarabia. Promovând o politică protecționistă și temându-se de orice concurență ce putea parveni din Basarabia (probabil, mai mult din lipsă de informații despre situația economică din provincie, despre care E.F. Kankrin, ministrul de Finanțe al Rusiei, a scris nu o singură dată), țarismul nu susține din start acele puține ramuri industriale ce deja existau sau care se aflau în proces de constituire în Basarabia. Ca rezultat, Basarabia se transformă într-o colonie: piață sigură de desfacere a mărfurilor industriale și de manufactură ruse și o bază de materii prime ieftene pentru tânăra industrie rusă. Aceasta, la rândul său, a influențat direct procesul de formare a burgheziei naționale”. Același autor subliniază cu alt prilej: „Țarismul a început să traducă în viață în această provincie politica sa colonială (...), să întărească prin intermediul aparatului administrativ de stat orânduirea existentă, să-și consolideze sprijinul social pe baza boierilor și a coloniștilor din regiune”, din rândul băștinașilor și a noilor veniți formându-se „elitele” (Cristina Gherasim, Politica administrației imperiale ruse privind acordarea titlurilor nobiliare în Basarabia în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în „Analele Universității «Dunărea de Jos» [Galați]. Seria 19, Istorie”, XVI, 2017, pp. 5-34; Eadem, Identitatea socială în mediul nobilimii din Basarabia în secolul al XIX-lea, în „Tyragetia”. Revista Muzeului Național de Istorie a Moldovei. Serie Nouă. Istorie. Muzeologie, XI (XXVI), nr. 2, 2017, pp. 9-18) social-politice și economice ale guberniei Basarabiei; într-adevăr, el va încuraja, între altele (precum acordarea unor întinse suprafețe de pământ ofițerilor și funcționarilor ruși, dar și unor boieri autohtoni), și stabilirea de coloniști – de diverse confesiuni – mai ales bulgari (Ivan Duminică, Coloniile bulgarilor în Basarabia (1774-1856) (Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Științe a Moldovei. Societatea Științifică a Bulgariștilor din Republica Moldova), f.e., Chișinău, 2017 /380 pp. + 2 pl. color/) și germani (Ute Schmidt, Basarabia. Coloniștii germani de la Marea Neagră. Traducere din limba germană de Christian Grossu-Chiriac, Cartier, Chișinău 2014 /420 pp./), care au avut – alături de evrei, armeni, lipoveni și greci (sub acest etnonim se „ascundeau”, în fapt, și familii de vlahi/aromâni veniți din Balcani) – reale aptitudini lucrative, contribuind și ei, la modernizarea regiunii, pe diverse planuri (a se vedea, de pildă – xxx Dicționarul scriitorilor români din Basarabia 1812-2006 [Prefață: Mihai Cimpoi] (Muzeul Literaturii Române „M. Kogălniceanu”), Prut Internațional, Chișinău, 2007 /504 pp./; Tatiana Chicaroș, Evoluția învățământului liceal din Basarabia sub dominația țaristă (1833-1917), în „Tyragetia”. Tyrageția”. Revista Muzeului Național de Istorie a Moldovei. Serie Nouă. Istorie. Muzeologie, II (XVII), nr. 2, 2008, pp. 273-284; Liliana Condraticov,, Arta metalelor din Basarabia (secolul al XIX-lea – prima jumătate a sec. XX), Grafema Libris, Chișinău, 2017 /384 pp./; Tudor Stăvilă, Arta plastică modernă din Basarabia (1887-1940), Știința, Chișinău, 2000 /160 pp./), inclusiv în plan urbanistic, aici desfășurându-și activitatea arhitecți renumiți în epocă, precum Giorgio Toricelli (1796–1843), Mihail Ozmidov (1782–1826), Bogdan Eitner (1798–1872), Alexandru Bernardazzi (1831-1907 (mai ales prin edificarea Chișinăului în vremea celui considerat a fi „cel mai ilustru primar al orașul” – Carol Schmidt /1846-1928; primar în perioada 1877-1903/) (Ion Varta, Tatiana Varta, Primarul Carol Schmidt: opera de modernizare a orașului Chișinău. Studiu introductiv. Documente, Cartier (Colecția Cartier istoric), Chișinău, 2014 /304 pp./).


În ciuda practicării unei politici de rusificare (Valentin Tomuleț, Rusificarea Basarabiei. O sută de ani de dominație țaristă, în „Historia. Special”, VII, nr. 22, martie 2018, pp. 6-13), inclusiv prin încurajarea minorităților etnice și confesionale (Rodica Svetlicinâi, Minoritățile naționale din Basarabia la sfârșitul secolului XIX-lea – începutul secolului XX (considerații privind ponderea numerică, situația economică, politică și socială), în „Revista de istorie a Moldovei”, nr. 3, 2005, pp. 43-59; Oleg Grom, Confesiune și etnicitate în Basarabia la începutul secolului al XX-lea, în „Archiva Moldaviae”, V, 2013, pp. 183-198), și deznaționalizare – atenuată în primele decenii ale veacului al XIX-lea, accentuate în a doua jumătate a secolului –, de lipsa libertăților de exprimare (Mareia Danilov, Presa și cenzura în Basarabia: Documentar, secolul al XIX-lea – începutul secolului XX (Din dosarele secrete ale arhivelor guberniale din Chișinău), Pontos (Seria Istorii și Documente Necunoscute – IDN. Monografii 5), Chișinău, 2012 /212 pp./), românii basarabeni își vor păstra cu sfințenie datinile și obiceiurile seculare, conștiința de neam și limba (Gheorghe Negru, Limba română și politica de rusificare în Basarabia, în „Destin românesc”. Revistă de istorie și cultură. Ediție specială, nr. 5- 6, 2011 /184 pp./) – deși aceasta a fost predată în învățământul laic (nu în toate școlile) doar ca materie de studiu, nu ca și limbă de instruire: „În anii 1812-1918 limba română nu s-a predat în toate școlile laice din Basarabia, ci doar: în Liceul Regional din Chișinău (din septembrie 1835 până în februarie 1866); în școala ținutală nr. 1 din Chișinău (ianuarie 1830 până în aprilie 1869); în școala ținutală nr. 2 din Chișinău (din ianuarie 1863 până în ianuarie 1867); în școala ținutală din Bălți (din august 1828 până în ianuarie 1830, apoi din octombrie 1843 până în februarie 1871); în școala ținutală din Hotin (din septembrie 1843 până în 1860); în școala ținutală din Soroca (din aprilie 1851 până în februarie 1871). În școlile elementare (lancasteriene) orășenești limba română s-a predat din 1824 până în1834, iar în cele elementare de la sate – în unele până în 1858 (când au fost trecute în subordinea Ministerului Instrucțiunii Publice); în școlile elementare pentru popor, româna nu s-a predat deloc; și doar în puține școli parohiale sătești (unde preoții și diaconii nu știau rusește) și în unele școli ale profesorilor particulari limba română a fost utilizată în predare pe tot parcursul anilor 1812-1918. În Liceul Regional din Chișinău și în școlile ținutale din Basarabia limba română s-a predat în rusește. În școala elementară utilizarea limbii române a fost permisă doar ca instrument de studiere aprofundată a limbii ruse” (Lidia Colesnic-Codreanca, Limba română în Basarabia (1812-1918). Studiu sociolingvistic pe baza materialelor de arhivă, Museum, Chișinău, 2003, p. 96 /152 pp./. [Editat cu sprijinul Fundației Soros – Moldova și al Centrului Internațional de Cultură pentru Copii și Tineret „Sergiu Grossu”.]).
Din punct de vedere numeric, românii basarabeni vor constitui permanent majoritatea absolută a populației – respectiv aproape jumătate la sfârșitul secolului al XIX-lea. În toamna fatidicului an 1940, cărturarul ieșean Petru Caraman arăta răspicat că „A demonstra că Basarabia este locuită de români și că aceștia formează marea majoritate a populației, este fără îndoială ceva cu totul de prisos, fiindcă ar însemna să ne pierdem timpul demonstrând evidențe. Nu doar în baza vreunui drept de natură etnografică s-a abătut cumplita năpastă de ieri asupra țării noastre. Și nici în baza dreptului istoric, căci nedreptatea din 1812 nu putea deveni în 1940 un drept care să poată fi invocat de conducătorii Rusiei actuale, așa cum s-a întâmplat... Noi știm – și cu noi toată lumea care păstrează obiectivitatea bunei credințe – că ceea ce a avut de pătimit poporul românesc în ultimul timp, s-a petrecut în disprețul total și cinic al oricărui principiu de drept” (Petru Caraman, Românitatea Basarabiei văzută de știința oficială sovietică, în „Însemnări ieșene”, V, vol. XVI, nr. 11, 1 noiembrie 1940, pp. 258-263; articol inclus în – xxx Basarabia. Recurs identitate. Ediție îngrijită de Costică Asăvoaie și Vasile Munteanu. Studiu introductiv Prof. univ. dr. Ion Agrigoroaiei. Rezumate în limba franceză Rocsana Buștan-Josanu. Rezumate în limba rusă Vasile Josanu, Editura Agora, Iași 2000 /XXV + 202 pp./, pp. 1-35).
Deși o parte a boierimii a beneficiat de avantaje material și sociale din parte autorităților țariste, atenuându-se astfel, spiritul național, pe măsură însă ce ideile democratice fisurau sistemul opresiv rus, și în Basarabia se vor manifesta din ce în ce mai mult acțiunile ce vor dimensiona mișcarea națională. „Nu putem, însă, vorbi de o evoluție spre viziuni naționale moderne în mediul populației rurale basarabene. Analfabetismul a dominat în acest mediu în întreaga perioadă de stăpânire țaristă. Alexandru Boldur a descris amplu tradiționalismul românesc al țărănimii basarabene, care «deși s-a adaptat la sistemul rusesc administrativ, nu s-a putut adapta la cultura rusească». Țărănimea basarabeană a rămas, până în secolul XX, la nivelul mentalităților etnoculturale care existau aici până la 1812, conservând în mediul său datinile și obiceiurile seculare, creațiile folclorice și spiritualitatea creștin-ortodoxă, comune întregului spațiu locuit de români. Pe parcursul dominației țariste, Biserica rămânea principalul centru de cultură spirituală (Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruși. Din negura trecutului: crâmpeie de amintiri, Editura Museum, Chișinău, 2000 /504 pp./. [Ediție princeps: 1931.]), națională. Mai ales în bibliotecile mănăstirești exista o atitudine specială față de cartea tipărită românească. Recent, istoricul Igor Cereteu a identificat în 28 de mănăstiri și schituri basarabene 655 de cărți românești de factură religioasă tipărite în perioada 1697-1917 în diferite centre de cultură românească, inclusiv în Basarabia (Igor Cereteu, Cartea bisericească în mănăstirile din Republica Moldova. Catalog (Academia de Științe a Moldovei, Biblioteca Științifică Centrală „Andrei Lupan” (Institut). Institutul de Istorie), f.e., Chișinău, 2016 /472 pp./).
În perioada stăpânirii țariste, țărănimea basarabeană și-a păstrat identitatea etnică în conformitate cu tradiția medievală europeană de a se identifica după țara de origine. Ei concepeau în continuare spațiul pruto-nistrean drept o parte a Țării Moldovei. Concomitent, conform tradiției seculare, ei se adresau conaționalilor lor cu apelativul «măi române!»”.

Personalități (vezi, pe larg – Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută: personalități basarabene, vol. I-X, Editurile Universitas,1993; Museum, 1997, 2000, 2002, 2004, 2005, 2007; Ulysse, 2010, 2012; Epigraf, 2015, Chișinău /315 + 286 + 300 + 302 + 347 + 364 + 360 + 312 + 322 + 344 pp./), precum Vasile Stroescu, vor acționa pentru dezvoltarea românismului și în alte provincii românești, iar alții, precum Paul Gore, Ioan Pelivan (Ion Constantin, Ion Negrei, Gheorghe Negru, Ioan Pelivan părinte al mișcării naționale din Basarabia. Cuvânt-înainte de Corneliu-Mihail Lungu. Postfață de Eugenia Danu, Notograf Prim, Chișinău, 2012 /416 pp./), Petre Cazacu, Pantelimon Halippa (Ion Constantin, Ion Negrei, Pantelimon Halippa – tribun al Basarabiei, Biblioteca Bucureștilor, București, 2009 /494 pp./), Emanoil Gavriliță, Constantin Stere (Ion Guceac, Gheorghe Cliveti, Gheorghe Cojocaru (coord.), Constantin Stere – prozator, publicist, jurist și om politic – 150 de ani de la naștere. Materialele conferinței științifice internaționale (2015. Chișinău), Editura Vasiliana ’98, Iași, 2016 /566 pp./), Zamfir Arbore, Alexis Nour (despre acesta, recent – Alexis Nour, Scrisori și amintiri din Basarabia. Volum îngrijit de Victor Durnea (Academia Română – Institutul de Arheologie, Iași. Muzeul Brăilei „Carol I”), Editura Academiei Române. Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I” ([Seria] Basarabica 11. Coordonatori: Victor Spinei, Ionel Cândea), București – Brăila, 2019 [508 pp.; h.]) ș.a. se vor număra printre acei intelectuali basarabeni (Gheorghe Negru, Intelectualii basarabeni (1906-1913), în „Destin românesc”. Revistă de istorie și cultură, IX, nr. 4, 2002, pp. 15-38), ce vor insufla simțământul național prin intermediul presei, al asociațiilor, al unor acțiuni publice.
Începând din 1905-1906, apar la Chișinău publicații în limba română – „Basarabia”, „Moldoveanul”, „Viața Basarabiei”, „Cuvânt moldovenesc” ș.a. În contextul mișcărilor din Rusia pentru democratizarea societății, din 1906 se cere, public, restaurarea autonomiei Basarabiei (era o simplă gubernie), învățământ în limba națională. „La sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX elita intelectuală boierească din Basarabia a fost completată cu un grup nou de intelectuali proveniți din familii de clerici, învățători, funcționari de la sate, rezeși și alte categorii de țărani liberi care au proliferat un naționalism, denumit de ei înșiși «revoluționar» sau «național-democrat». Cei mai de vază reprezentanți ai acestui tip de naționalism s-au dovedit a fi foștii studenți ai «pământeniei» basarabene de la Universitatea din Dorpat care, la 5 februarie 1900, în cadrul unei adunări generale, au constituit prima organizație națională ilegală din Basarabia. Ei au stabilit legături cu românii basarabeni din România, cu alte personalități de la București, au organizat manifestări culturale naționale, s-au implicat în activitatea politică ilegală. Liderul ei incontestabil – Ioan Pelivan –, împreună cu alți intelectuali din Chișinău și București, au contribuit decisiv, în 1905, la declanșarea mișcării naționale din Basarabia, au pus bazele presei românești, au desfășurat o amplă activitate de demontare a miturilor imperiale rusești și de cultivare a identității românești moderne, bazată pe ideea unității lingvistice, culturale și etnice a tuturor românilor aflați sub dominație străină și a celor din România liberă. Mișcarea din 1905 (Gheorghe Negru, Revoluția rusă din 1905-1907, România și declanșarea mișcării naționale din Basarabia, în Nicolae Enciu (coord.), In Honorem Alexandru Moșanu. Studii de istorie medievală, modernă și contemporană a românilor (Academia Română. Centrul de Studii Transilvane), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2012, pp. 337-346), a depășit cadrul naționalismului cultural al boierilor, formulând cererea autonomiei Basarabiei în cadrul Imperiului Rus și încercând să constituie și să consolideze primele structuri politice din Basarabia”.
Marcarea în 1912 a Centenarului rășluirii Moldovei, a fost prilejul exprimării unei impresionante solidarități a românilor din Vechiul Regat cu frații basarabeni, editându-se cărți – cum a făcut N. Iorga – despre istoria Basarabiei, publicându-se zeci de articole, organizându-se manifestări publice (Ion Negrei, Vlad Mischevca, Protestele de la 1912 cu ocazia centenarului răpirii Basarabiei, în „Revista de istorie a Moldovei”, nr. 2 (90), 2012, pp. 97-111).


Declanșarea de către Marile Puteri ale timpului a Primul Război Mondial, a potențat interesul publicului din Țară, al oamenilor politici față de soarta fraților basarabeni (Andrei Emilciuc (coord.), Primul Război Mondial și Basarabia (1914-1918) (Academia de Științe a Moldovei. Institutul de Istorie), Bons Offices, Chișinău, 2015 /252 pp./), zeci de mii fiind înrolați în armata țaristă (Vitalie Ciobanu, Militarii basarabeni, 1917-1918. Studiu și documente. Traducere: Nicolae Gîrbu, Olga Petrache, Vitalie Ciobanu (Ministerul Apărării al Republicii Moldova. Muzeul Armatei Naționale. Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate), f.e., Chișinău, 2010 /240 pp./). Într-o cuvântare rostită în Parlament, basarabeanul stabilit la Iași, Constantin Stere, cu un rol extrem de important în finalizarea Unirii din 1918, arăta, patetic, că nimeni „nu are dreptul de a dispune de suflete românești, nu are voie să renunțe la mormintele strămoșilor care zac peste Prut”.
Din păcate, și acum contextul geopolitic impunea României, aflată în stare de neutralitate în perioada 1914-1916 (Tudor Sclifos, Locul problemei basarabene în politica externă a Regatului României în anii neutralității (1914-1916), în Gaudeamus. Alma Mater Crisiensis. Supliment dedicat aniversării a 97 de ani de la unirea Basarabiei cu România, Editura Universității, Oradea, 2015, pp. 20-37), necesitatea realizării etapizat a idealului unității naționale; realitățile și raporturile de forțe reclamau o alianță cu Antanta, care făgăduise un ajutor, în sensul că provinciile românești din Imperiul Austro-Ungar – Transilvania, Bucovina și Banat – vor reveni Statului Român; or, Rusia era o componentă de bază a Antantei, prin urmare despre Basarabia nu se putea vorbi în aceeași termeni. De aceea, în sufletele oamenilor politici români, al opiniei publice, ca și al românilor basarabeni simțământul încrederii că Basarabiei îi va suna ceasul dreptății naționale era prezent ca atare. Omul politic Ion G. Duca (viitor prim-ministru în perioada interbelică) redă sugestiv în memoriile sale atmosfera din vara anului 1916 și starea sufletească a prim-ministrului Ion I.C. Brătianu, atunci când acesta a semnat Convenția cu Antanta, respectiv intrarea în război alături de Franța, Anglia și, nota bene, Rusia: „Firește, în sufletul lui, ca și în al nostru, al tuturor, era durerea că din această recunoaștere a drepturilor românismului lipsea Basarabia. Cum a spus odată, iscălind tratatul cu Aliații, «Am renunțat la Basarabia, am comis o adevărată nelegiuire». O clipă nu a trecut prin mintea nici unuia dintre noi că de-acum încolo lăsăm elementul românesc de peste Prut pradă rușilor. Singura noastră vină, dacă vină poate să fie, a fost că nu am îndrăznit să nădăjduim că din războiul mondial va fi și lichidarea Rusiei țariste, așa precum siguri eram de lichidarea Austro-Ungariei».
Nu ne îndoiam că ceasul Basarabiei va suna, cum sunase ceasul Ardealului, al Banatului și al Bucovinei”.


1918 – reunirea cu Țara-Mu
Prăbușirea țarismului în februarie 1917, adâncirea procesului de democratizare a Rusiei în lunile ce au urmat vor dinamiza și mișcarea națională românească în Basarabia (Gheorghe Negru, Țarismul și mișcarea națională a românilor din Basarabia, Prut Internațional (Colecția Clio), Chișinău, 2000 /200 pp.; Ion Negrei, Schimbarea la față a Basarabiei în 1917-1918, în „Patrimoniu istoric”. Revistă a Asociației Istoricilor „Nicolae Iorga” din Ungheni. nr. 1, 2015, pp. 86-94; Maria Danilov, Pe urmele Basarabiei anului 1917 („Se-ntâlnește Dor cu Dor”), în „Datina” [Constanța], Serie Nouă, Serie nouă, 4, nr. 37, mai 2017, pp. 9-13).
În aprilie 1917 este adoptată o moțiune prin care se cere autonomie administrativă, economică, religioasă și culturală în cadrul Rusiei; este organizat Partidul Național Moldovenesc, condus de Vasile Stroescu, Pantelimon Halippa, Paul Gore – la care au contribuit printr-o activitate ce se va dovedi remarcabilă și refugiații (regățeni, bucovineni și transilvăneni), precum Onisifor Ghibu și Romulus Cioflec –: „Partidul Național Moldovenesc nu a apărut din inițiativa unui grupă restrâns de luptători, ci a fost produsul predispoziției generale din societatea basarabeană către primeniri radicale în urma prăbușirii țarismului” (Ion Țurcanu, Unirea Basarabiei cu România. Preludii, premise, realizări: 1918, f.e., Chișinău, 1998, p. 11).
La 25 mai 1917, se deschide Congresul Învățătorilor, când Paul Gore se adresează pentru prima dată la o întrunire a intelectualilor basarabeni, cu cuvintele Frați români. Iată cum redă în însemnărie sale acest moment Onisifor Ghibu: „D[omnul]. Gore deschide congresul hiritisind pe cei de față cu cuvintele: Frați români, care însă au fost întrerupte de mulți din sală, care strigau: «Noi nu suntem români, ci moldoveni». D. Gore a rămas mirat de aceste cuvinte și a zis: «Îmi pare foarte rău, domnilor, dar eu cunosc istoria neamului nostru și știu că el se numește neam românesc». Iarăși întreruperi: «Noi suntem moldoveni, nu români». Neamul românesc locuiește în multe țări, și astfel avem români ardeleni, români bucovineni, munteni, olteni, moldoveni și [români/aromâni] macedoneni, dar cu un cuvânt, toți suntem români. Neam moldovenesc nu este. Dar dacă dumneavoastră vă face mai mare plăcere să vă zic frați moldoveni, iată, vă zic: «Frați moldoveni»” (Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieții. În Basarabia revoluționară (1917-1918). Amintiri. Cuvînt înainte de Iurie Colesnic. Ediție îngrijită, prefață, tabel cronologic, note, bibliografie și indice de nume Octavian O. Ghibu, Editura Universitas, Chișinău, 1992 /636 pp./).


Pe fondul derulării evenimentelor cu caracter revoluționar din Rusia în vara și toamna anului 1917, este convocat la Chișinău Congresul Moldovenesc al soldaților, marinarilor și ofițerilor din întreaga Rusie (20-27 octombrie), cu participarea a peste 800 de delegați, ce reprezentau aproape 250.000 de soldați. „Congresul a declarat autonomia teritorială și politică a Basarabiei în cadrul unei ipotetice Rusii, republică federativă democratică. Se hotăra constituirea unităților militare moldovenești, trecerea moșiilor mănăstirești, ale statului și particularilor în mâinile celor care le lucrează (într-un mod ce va fi hotărât de viitoarea Constituantă), naționalizarea învățământului, menținerea legăturilor cu organizațiile de peste Nistru (10 locuri în Sfatul Țării), respectarea riguroasă a drepturilor minorităților etc. Congresul a hotărât constituirea de îndată a Sfatului Țării (ideea fiind mai veche) pentru administrarea tuturor treburilor Basarabei autohtone, până la întrunirea Constituantei alese prin vot universal, egal, direct și secret” (Ion Agrigoroaiei, Iașii și Unirea Basarabiei cu România (27 martie/9 aprilie 1918). Studii. Cu o prefață de Dumitru Vitcu și Ion Solcanu, Editura Junimea (Colecția Historia Magistra Vitae), Iași, 2018, p. 67).
Biruindu-se, prin urmare, prejudecățile, explicabil istoricește, în lunile ce vor urma – în condițiile în care Ucraina (își proclamă independența la 22 ianuarie 1918) țintea înglobarea Basarabiei –, procesul de conștientizare națională se va adânci; în toamnă este proclamată autonomia politică și teritorială a Basarabiei, iar la 21 noiembrie/4 decembrie încep lucrările Sfatul Țării, care era alcătuit din 150 de membri: 105 români, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruși, 2 germani, 2 bulgari, 2 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean, 1 grec (numeroase informații la – Alexandru Bobeică, Sfatul Țării. Stindard al mișcării naționale, Universitas, Chișinău, 1993 /172 pp./; Iurie Colesnic, Sfatul Țării. Enciclopedie, Editura Museum, Chișinău, 1998 /352 pp./; Gheorghe Cliveti, Ioan Bolovan, Gheorghe Cojocaru (coord.), Centenar Sfatul Țării: 1917-2017. Materialele conferinței științifice internaționale Chișinău, 21 noiembrie 2017 (Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Istorie. Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chișinău), Editura Lexon PRIM, Chișinău, 2017 /786 pp./; Ion Țurcanu, Sfatul Țării. Istoria zbuciumată a unei importante instituții politice basarabene din anii 1917-1918, Editura ARC, Chișinău, 2018 /428 pp./).
Cu acest prilej cu care este sfințit primul steag național, sub faldurile căruia defilează primul regiment românesc. „Sfatul Țării era piatra unghiulară pe care avea să se sprijine orânduiala și liniștea provinciei. El trebuia să stingă anarhia, să-i adune pe moldovenii răzlețiți în diferite organizații, punând temelia unei stăpâniri locale, care să fie pătrunsă de nevoile și durerile țării și să se bucure de încrederea tuturor. Împrejurările politice au grăbit și ele înfăptuirea Sfatului Țării. Guvernul Provizoriu din Petrograd, după ce a înscris în programul revoluției autonomia noroadelor, încerca toate mijloacele ca să zădărnicească acest drept. Bolșevicii, cum vin la putere, dau o proclamație prin care declară că recunosc aceleași drepturi, ca și rușilor, tuturor națiunilor din fostul imperiu. Noroadele pot să-și hotărască soarta, despărțindu-se chiar cu totul de Rusia în state de sine stătătoare. Pe de altă parte, Rada Centrală Ucraineană publică un Universal, prin care aduce la cunoștința poporului că «Petrogradul joacă un dans nebunesc» și Rusia este pierdută. Proclamă țara republică autonomă, cu îndatorirea de a intra în viitoarea Rusie Federativă, însă ca parte de sine stătătoare. Legile vor fi elaborate de Constituanta Ucraineană, care urma să fie convocată la sfârșitul anului 1917. Ucraina despărțindu-se de cârmuirea centrală din Petrograd, Basarabia rămâne cu totul izolată și nevoită să-și determine singură viața. Aceasta a grăbit întemeierea organului suprem – Sfatul Țării (...) Alegerile în Sfatul Țării, pentru a avea un spirit cu adevărat democratic, trebuiau făcute prin vot obștesc, direct și egal, dar aceasta nu era cu putință în starea de atunci” (Ion Negrei, Dinu Poștarencu, O pagină din istoria Basarabiei. Sfatul Țării (1917-1918). Ediție îngrijită, studiu introductiv și selecția imaginilor de..., Editura Prut Internațional (Colecția Clio), Chișinău, 2004 /288 pp./, pp. 171- 172).
Referindu-se la această instituție fundamentală, un cunoscut om de știință din Republica Moldova, istoricul Gheorghe E. Cojocaru, menționează că „istoricii români au văzut în Sfatul Țării o instituție supremă a puterii de stat, aleasă în consens cu normele democratice ale timpului, investită cu prerogative legislative, democratice, care reflecta cu fidelitate structura socială, politică și națională a societății basarabene. Este demn de remarcat că în studiile publicate în perioada postcomunistă majoritatea istoricilor din România au caracterizat Sfatul Țării ca «organ» (adunare) reprezentativ(ă) a Basarabiei, în timp ce majoritatea cercetătorilor din Republica Moldova înclină să trateze Sfatul Țării ca «parlament» al Basarabiei. În fond, și unii și alții au susținut cu toată claritatea că, din clipa constituirii, Sfatul Țării a devenit unicul exponent legitim al suveranității Republicii Moldovenești (Basarabiei)” (Gheorghe E. Cojocaru, Sfatul Țării. Itinerar, Civitas, Chișinău, 1998, p. 19 [176 pp.]).


Relevându-se contextul zonal și internațional de atunci, se arată, astăzi – evidențiindu-se, pe bună dreptate, legitimitatea (Ion Șișcanu, Considerații privind legitimitatea Sfatului Țării în cadrul Revoluției ruse, în Gheorghe Cliveti, Ioan Bolovan, Gheorghe Cojocaru (coord.), Centenar Sfatul Țării: 1917-2017..., pp. 473-492) acestei adunări reprezentative a basarabenilor – că „Celor care nu le convin deciziile și însăși existența Sfatului Țării ar trebui să prezinte alternativele mai legitime și mai reprezentative din acea perioadă. Or, primul Parlament al Basarabiei a fost constituit prin voința populației locale, liber exprimată în cadrul congreselor militarilor, pedagogilor, țăranilor și preoților, spre deosebire de soviete sau alte organizații reacționare. A le reproșa membrilor Sfatului Țării că nu au acționat democratic, în sensul actual al acestei noțiuni, adică a le imputa că nu au organizat un plebiscit referitor la unire, este deopotrivă anacronic și aberant. Or, nici imperiul țarist nu i-a întrebat pe moldoveni la 1812, și nici Uniunea Sovietică nu a organizat un referendum când a reanexat Basarabia la 1940 și 1944” (Ion Mischevca, Unirea de la 1918 a fost impusă? Lecțiile istoriei, în „Limba română”. Revistă de știință și cultură, XXVII, nr. 5-6, 2017, p. 23 [14-24]).
Între membrii Sfatului Țării au fost: Nicolae Alexandri, Elena Alistar (Gheorghe Negru, Intelectualii români din Basarabia represați în timpul Primului Război Mondial. Cazul Elena Alistar, în „Revista de Istorie a Moldovei, nr. 1 (101), 2015, pp. 100-123), Alexandru Baltaga, Nicolae Bivol, Vladimir Bodescu, Dimitrie Bogos (Pavel Moraru, Dumitru Bogos (1889-1946): momente inedite ale biografiei, în „Revista de Istorie a Moldovei”, nr. 1 (69), 2007, pp. 79-94), Ștefan Bulat, Ion Buzdugan (secretar), Petru Cazacu, Dumitru Cărăuș, Vasile Cijevschi, Vlad Chiorescu, Ion T. Costin, Anton Crihan, Gheorghe Druța, Pantelimon Erhan, Pantelimon Halippa, Vasile Harea, Ștefan Holban, Ion Inculeț, Theofil Ioncu, Vasile Lașcu, Mihail Minciună, Nicolae Moghileanschi, Gheorghe Năstase, Gherman Pântea (Ion Constantin, Gherman Pântea între mit și realitate. Cuvânt-înainte de Mircea Druc, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2010 /384 pp./), Ion Pelivan, Elefterie Sinicliu, Constantin Stere, Iorgu Tudor (toți aceștia sunt menționați în – Gheorghe Bobână, Lidia Troianowski, Prezențe basarabene în spiritualitatea românească (sec. al XIX-lea – prima jumătate a secolului al XX-lea). Dicționar. Prefață Demir Dragnev. Alcătuitori..., Civitas, Chișinău, 2007 /312 pp./).
La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Țării va proclama Republica Democratică Moldovenească (Gheorghe Cojocaru, Republica Democratică Moldovenească dintre Prut și Nistru (1917-1918), în „Historia. Special”, VII, nr. 22, martie 2018, pp. 30-36), ca președinte fiind ales Ion Inculeț (despre el, vezi – Ion Inculeț, O revoluție trăită. [Alcătuire: Ruxandra Mihăilă], Universitas, Chișinău, 1994 /142 pp./).


Apoi, la începutul anului 1918, în condițiile în care anarhia amenința cu destabilizarea Republicii, autoritățile românești vor potența procesul de reintegrare a Basarabiei la Țara-Mamă, trimițându-se peste Prut două divizii pentru a salva provincia de iminența războiului civil, datorat acțiunilor destabilizatoare și anarhice în zonă, unități care intră în Chișinău la 13/27 ianuarie 1918: „pentru noi moldovenii – va declara mai târziu Ion Inculeț –, pentru mișcarea noastră națională, intrarea armatei române în Chișinău a fost un element de primă importanță, decisiv. Elementele românești au câștigat mai mult curaj și mai multe speranțe pentru viitor”. Societatea Culturală a Românilor din Basarabia, condusă de Paul Gore, va trimite la 28 martie/10 aprilie 1918 un mesaj „emoționant” generalului Ernest Broșteanu, comandantul Diviziei 11 Infanterie: „În ziua de 13 ianuarie 1918, în fruntea valoroasei divizii a domniei voastre, ați intrat în capitala Basarabiei, care era pe atunci cuprinsă de cea mai sălbatică anarhie. Lipsa de cele mai primitive garanții ale vieții sociale paralizează orice manifestare a spiritului și a culturii. Noi eram asfixiați în acea atmosferă îngrozitoare. Sosirea domniei voastre a salvat rămășițele culturii noastre și chiar viața noastră” (Ion Giurcă, Prezența armatei române în Basarabia la începutul anului 1918, în Gheorghe Cliveti, Ioan Bolovan, Gheorghe Cojocaru (coord.), Centenar Sfatul Țării: 1917-2017..., pp. 267-280).
La 24 ianuarie 1918 Sfatul Țării votează în unanimitate independența, „în virtutea situației care s-a creat și în corespundere cu voința poporului”, președinte al Republicii fiind ales tot Ion Inculeț, iar ca șef al Guvernului dr. Daniel Ciugureanu (Nuțu Roșca, Basarabia și ministrul integrator Daniel Ciugureanu, Prut Internațional, Chișinău, 2010 /272 pp./): „Citită mai întâi în graiul moldovenesc de Pan Halippa, apoi și în limba rusă de Pantelimon Erhan, Declarația proclamă Sfatul Țării drept Organ Suprem al Republicii, iar fostul Consiliu al Directorilor Generali, Consiliu de Miniștri, ceea ce avea menirea să reliefeze noul statut al RDM”.
În același timp, în sânul populației se radicalizează ideea unirii, județele cerând public consfințirea acestui act de justețe și reparațiune națională. Având și consimțământul reprezentanților Antantei, Guvernul român încurajează cererile fraților basarabeni, ajutați în demersul lor și de către Constantin Stere (cooptat în Sfatul Țării). Se ajunge astfel la votarea istoricei Declarații de la 27 martie/9 aprilie 1918: „Nu este român din Basarabia care să nu fi simțit în sufletul lui că ziua aceasta trebuie să vie. Iată că a venit. Sunt fericit că am apucat-o” – spunea dr. Daniel Ciugureanu în seara respectivă la banchetul oferit Sfatului Țării și oficialităților basarabene de către prim-ministrul Alexandru Marghiloman.


În numele poporului Basarabiei, membrii Sfatului Țării, acest reprezentativ și legitim organism al basarabenilor, proclamă „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani, din trupul vechei Moldove; în puterea dreptului istoric; în puterea dreptului de neam și frăției de sânge; pe baza principiului, ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi și pentru totdeauna se unește cu mama sa (subl.n.) România” (Alexandru Moraru, Alexandru Ganenco (ed.), Ecoul Unirii: 100 de ani, Tipocart Print, Chișinău, 2018 /60 pp./).
Câteva zile mai târziu, la 30 martie are loc, la Iași, primirea sărbătorească a delegației Sfatului Țării – iar întregul proces istoric al Unirii este amplu reflectat în presa românească a vremii (Ion Agrigoroaiei, Unirea Basarabiei cu România în presa vremii. Un studiu de caz: ziarul „Mișcarea” (Iași, 1917-1918). Ediția a II-a, revizuită și adăugită [ediția princeps: 1999], Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” (Seria Historica), Iași, 2018 /212 pp/; recent – Marius Diaconescu, Andrei Florin Sora (coord.), Ziarele românești despre Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, vol. II: Basarabia pe calea Unirii cu România, Editura Ars Historica, București, 2018 /578 pp./; Victor Durnea, Basarabia în presa anului 1918. Interviuri și anchete. Text ales și stabilit, studiu introductiv, note și comentarii de..., Editura „Știința” (Colecția Pagini despre Basarabia), Chișinău, 2018 /264 pp./).
De asemenea, la reședința regală are loc va fi un dejun oficial, la care regele Ferdinand se va adresa „fraților de peste Prut”:
„Voi sunteți aceia care ați înțeles că sentimentul ce demult domnea în inimile fraților noștri moldoveni ai Basarabiei, l-ați înțeles așa de bine că azi putem vorbi unii cu alții și ca frați și ca prieteni.
Sărbătorim astăzi înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo și de dincoace de apele Prutului.
Din graniță ați făcut punte, unindu-vă cu Țara-Mumă, și de aceea vă zic bine ați venit între noi.
V-ați alipit în timpuri grele pentru Țara-Mumă ca un copil tânăr, însă cu inima cu adevărat românească.
Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va șterge.
De aceea ridic paharul meu în sănătatea fraților noștri, îmbrățișați de Mine cu aceeași căldură a dragostei părintești.
Trăiască copilul cel mai mic, dar poate cel mai voinic (subl.n.) al României-Mame!


Despre Stoica Lascu

Stoica Lascu (n. 18 iunie 1951) - fost muzeograf (la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Constanța) și profesor de Istorie (la Universitatea „Ovidius”), membru asociat al Academiei Oamenilor de Știință. Autor de cărți și studii referitoare la istoria modernă și contemporană a României (cu privire specială asupra Dobrogei), la istoria Romanității Balcanice/românilor balcanici (aromânii și meglenoromânii) și a spațiului balcanic (cu privire specială asupra Albaniei), la aspecte ale Istoriografiei române de azi. Autor de publicistică istorică și social-culturală.
 

Ti-a placut articolul?



Nume:

Email:

Comentariu*:

Din aceiași categorie

Mamaia la început de secol XX. Evocări inedite (II):  Imaginea mării și plaja bucuriei

Mamaia la început de secol XX. Evocări inedite (II): Imaginea mării și plaja bucuriei

1719
#DobrogeaDigitală - revista „Ovidiu“: Nu te mai plânge, ci ridică-te și mergi înainte!

#DobrogeaDigitală - revista „Ovidiu“: Nu te mai plânge, ci ridică-te și mergi înainte!

1350
#DobrogeaDigitală - „Armeni de seamă din România”, de Simion Tavitian: Manuc-Bei Mirzaian și povestea vestitului său han

#DobrogeaDigitală - „Armeni de seamă din România”, de Simion Tavitian: Manuc-Bei Mirzaian și povestea vestitului său han

693
Mamaia la început de secol XX. Evocări inedite (I): Călătoria cu trenul și „evadarea“ din oraș

Mamaia la început de secol XX. Evocări inedite (I): Călătoria cu trenul și „evadarea“ din oraș

2339
#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: „Cu cît de puțin lucru se mulțumesc oamenii!”

#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: „Cu cît de puțin lucru se mulțumesc oamenii!”

1731
#DobrogeaDigitală - „Armeni de seamă din România”, de Simion Tavitian: 114 ani de la nașterea Lizettei Manissalian-Georgescu - „Madame Mozart” a lumii cultural-muzicale românești

#DobrogeaDigitală - „Armeni de seamă din România”, de Simion Tavitian: 114 ani de la nașterea Lizettei Manissalian-Georgescu - „Madame Mozart” a lumii cultural-muzicale românești

1659
#DobrogeaDigitală: Vintilă Horia, dorul de patrie și spiritualitatea născută în exil

#DobrogeaDigitală: Vintilă Horia, dorul de patrie și spiritualitatea născută în exil

3376
#DobrogeaDigitală - „Armeni de seamă din România”, de Simion Tavitian: Iacob Melic - arhitect al Statului în Țara Românească

#DobrogeaDigitală - „Armeni de seamă din România”, de Simion Tavitian: Iacob Melic - arhitect al Statului în Țara Românească

2824
Petre Diaconu, spiritul Păcuiului

Petre Diaconu, spiritul Păcuiului

2316
#DobrogeaDigitală - „Armeni de seamă din România”, de Simion Tavitian: Devotamentul și dăruirea marelui filantrop Armenac Manissalian

#DobrogeaDigitală - „Armeni de seamă din România”, de Simion Tavitian: Devotamentul și dăruirea marelui filantrop Armenac Manissalian

2150
Constanța la începutul veacului trecut

Constanța la începutul veacului trecut

2414
#DobrogeaDigitală - „Uraganul istoriei. Pagini de jurnal intim. Anul 1940”, de Pericle Martinescu: „Să fie păcăleală de 1 aprilie sau e lucru serios?”

#DobrogeaDigitală - „Uraganul istoriei. Pagini de jurnal intim. Anul 1940”, de Pericle Martinescu: „Să fie păcăleală de 1 aprilie sau e lucru serios?”

2227
#citeșteDobrogea: Idris Asanin, „tătarul patriei străbune”

#citeșteDobrogea: Idris Asanin, „tătarul patriei străbune”

1997
Toponimia localităților din județul Constanța: Transformarea numelor turcești (II) - Bulbul, Laz Mahale, Kartal

Toponimia localităților din județul Constanța: Transformarea numelor turcești (II) - Bulbul, Laz Mahale, Kartal

3093
#DobrogeaDigitală - „Armeni de seamă din România”, de Simion Tavitian: Părintele Avedis Mandalian rememorează o dată istorică în viața comunității armene din Constanța

#DobrogeaDigitală - „Armeni de seamă din România”, de Simion Tavitian: Părintele Avedis Mandalian rememorează o dată istorică în viața comunității armene din Constanța

1245
Toponimia localităților din județul Constanța: Transformarea numelor turcești (I) - Kuzgun, Kara-Omer, Alakapî

Toponimia localităților din județul Constanța: Transformarea numelor turcești (I) - Kuzgun, Kara-Omer, Alakapî

6729
#DobrogeaDigitală - „Armeni de seamă din România”, de Simion Tavitian: Suren Kolangian, un autentic istoric al neamului armenesc

#DobrogeaDigitală - „Armeni de seamă din România”, de Simion Tavitian: Suren Kolangian, un autentic istoric al neamului armenesc

1799
#DobrogeaDigitală: Carmen Gutuleanu sau distinsa doamnă a pianului, aflată în spatele multor glorii lirice

#DobrogeaDigitală: Carmen Gutuleanu sau distinsa doamnă a pianului, aflată în spatele multor glorii lirice

3076
#DobrogeaDigitală - „Armeni de seamă din România”, de Simion Tavitian: Prodigios „slujitor” al Thaliei, Florin Kevorkian - actor, regizor, scenarist, profesor la UNATC

#DobrogeaDigitală - „Armeni de seamă din România”, de Simion Tavitian: Prodigios „slujitor” al Thaliei, Florin Kevorkian - actor, regizor, scenarist, profesor la UNATC

2710
#citeșteDobrogea: Remember George Pruteanu, la 12 ani de la dispariție. „A asculta manele e degradant ca și a te scobi în nas cu degetul până la cot”

#citeșteDobrogea: Remember George Pruteanu, la 12 ani de la dispariție. „A asculta manele e degradant ca și a te scobi în nas cu degetul până la cot”

1729