Anul Omagial Iorga: N. Iorga şi Franţa – procese istorice, civilizaţie şi oameni (V). Magiştri ai lui Clio


Istoricii francezi – unii, magiştri ai tânărului Iorga pe vremea studiile pariziene – sunt deseori evocaţi, cu multă căldură şi un nedisimulat respect. Sunt portretizări prilejuite, în general, de comemorări sau decese ale personalităţilor pe care N. Iorga – cum va observa cetitorul – le creionează profilul, în contextul atât alevoluţiei ştiinţei istorice, cât şi al evenimentelor istorice ca atare. Talentul de portretist, unic în cvltvra noastră, se dezvăluie şi prin aceste evocări – unele mai scurte, altele adevărate studii ştiinţifice. Evocatorul nu se cantonează într-un unic registru narativ – rareori este prezentat cineva din perspectiva relevării CV-ului (cum se zice astăzi) – său, mai degrabă este reînviată epoca istorică din vremea formării şi acţiunii personalităţii respective, în fraze lungi, uneori prolixe, specific iorghiene, ce solicită o atenţiune sporită din partea lectorului de azi, obicinuit să treacă zorit pe texte aflate în spaţii vituale. Or, textele lui Iorga, inclusiv de genul celor de faţă, se parcurg – dacă se vrea a le pătrunde înţelesurile – având întruparea lor tipărită în faţa ochilor.
 
--------
 
 
 
 
Gabriel Monod
Şi într-o ţară mare, cu veche şi strălucită cultură, plină de talente şi de glorii, moartea unui om mare prin onestitatea lui e o pierdere naţională. Şi astfel a privit multă lume din Franţa trecerea din vieaţă a lui Gabriel Monod [1844-1912].
A fost un profesor bun la Şcoala de Înalte Studii [École Pratique des Hautes Études], unde mulţi români s-au bucurat de învăţământul lui ca şi de afecţiunea lui distinsă. A scris studii pătrunzătoare asupra epoii merovingiene [sec. V-VIII]. A condus ani de zile „Revue historique” [fondată în 1876] şi a fost la „Revue critique” unul dintre cei dintâi. A caracterizat în frumoase pagini de proză fruntaşi ai cugetării franceze ca Renan şi Taine. A îngrijit cu pietate de memoria lui Michelet, marele poet romantic al istoriei. A lăsat despre războiul franco-german [1870-1871] pagini splendide, pline de durerea patriotului şi de reprobaţia omului cult împotriva unei colosale distrugeri de civilizaţie. A introdus la francezi, în ciuda resentimentelor înfrângerii, chiar metodele germane de cercetare istorică minuţioasă şi sigură.
 
Şi, de la un răstimp, glasul acestui savant discret, cu ochii obosiţi de vegheri, s-a auzit tare în mijlocul patimilor. Nu pentru ambiţia sa, de care era absolut incapabil, ci pentru nobila şi marea ambiţie de a se repara – aşa judeca el o nedreptate ce i se părea că ar putea atinge onoarea Franţei în înaintea umanităţii. Cei cari-l cunoşteam şi-l serbătoream acum câţiva ani, împotriva modestiei sale, nu ne-am mirat de această „ieşire” a bătrânului nostru profesor. Era în firea lui Gabriel Monod, urmaşul protestanţilor eroici gata a-şi jertfi vieaţa pentru credinţă, era o conştiinţă fără frică, şi această conştiinţă nu putea să rămâie mută de câte ori credea că un adevăr trebuie mărturisit (a fost, în 1898, cofondator al Ligue des Droits de l’Homme – n.n.).
 
N-a avut notorietatea cea mare, după care nici nu umbla. Chiar cele mai frumoase din paginile sale nu vor găsi de acum înainte mulţi cetitori. Ne vom îndrepta însă spre ele de câte ori sufletul nostru, care a cunoscut şi admirat pe al lui, va simţi nevoia imperioasă de a-şi  reînnoi ceea ce poate fi mai curat mai uman şi mai înţelept în cugetarea omenească (5 mai 1912).
 
 
Ernest Lavisse
Franţa pierde în foarte bătrânul istoric Ernest Lavisse [1842-1922] nu numai pe un om de ştiinţă a cărui operă, ca scriitor, despre formarea şi dezvoltarea Prusiei, mai ales, şi de organizator pentru marea operă de Istorie Universală şi de Istorie a patriei sale, nu poate fi preţuită îndeajuns, ci mai mult decât atâta: pe inspiratorul, atâţia ani, a învăţământului ei, şi mai ales a celui superior.
Acest învăţământ trebuia înnoit, apropiat de cerinţile şi de nevoile vremii. Prin Şcoala de Înalte Studii, închinată erudiţiei active, plină de avânt, dar stăpână pe metodele criticei de azi, se începuse reforma. Sorbona se apăra încă, în vechile ei ziduri medievale. A trebuit timp, a trebuit stăruinţă, mult prestigiu personal şi multă influenţă pentru ca şi aici să pătrundă aerul liber al cugetării actuale, al preocupaţiilor din timpul nostru.
 
Lărgindu-i-se cadrul de litere, acordându-se un mult mai mare loc ştiinţilor, Universitatea Parisului a devenit şcoala de care Franţa şi lumea au nevoie azi. Şi, pentru a se adapta şi mai bine, pentru a se complecta şi mai bogat, nu-i trebuie decât să meargă mai departe pe calea deschisă de generaţia pe care a condus-o în atâtea privinţi Lavisse. Aşa cum e, clădirea nouă pare că simbolizează întinerirea instituţiei care a câştigat în curs de multe veacuri dreptul la stima întregii umanităţi culturale.
Şi amintirea lui Lavisse, ieşind din frumoasele lui cărţi, care vor fi şi ele cândva învechite, se va păstra ocrotitoare asupra Sorbonei, cu acea putere pe care n-o are decât ctitoria marilor opere colective (8 octombre 1922).
           
 
Michelet
Franţa comemorează cincizeci de ani de la moartea lui Michelet [Jules: 1798-1874].
Cum s-a observat, numele marelui vizionar, care s-a întâmplat să fie un istoric, pentru a-şi face jocul strălucitelor închipuiri cu oamenii trecători în loc de a întrebuinţa în măreţe construcţii, de un adevăr individual, ideile nemuritoare, se înfăţişează din nou atenţiei publicului în momentul când sufletul omenirii, zguduit de patima fără exemplu a marelui război, se prinde dureros de sugestiile misterioase ale unui nou romantism.
Astfel o stare de spirit corespunzătoare face mai uşoară de înţeles propria stare de spirit a „profetului”.
 
Şi el venea la capătul unor imense frământări războinice. Omul era deprins să dea asalturi, să biruie, să cucerească. O lume întreagă fusese mânată de un om genial [Napoleon] la desfacerea celor existente, la crearea de îndrăzneţe realităţi nouă. O revoluţie aşternuse însăşi baza de la care plecau luptătorii. Apoi deziluziile căzuseră asupra acelora cari, deprinşi a se crede asemenea cu zeii, se trezeau numai supuşi supravegheaţi ai unor regalităţi încunjurate de cenzori şi de poliţişti. Spiritul zbura atunci sus, cât de sus, ca să se refugieze în mândria gândurilor neoprite.
 
Tot ce sintaxa are mai cutezător, mai colorat vocabularul, mai inovator logica de sinteză a fost întrebuinţat de Michelet ca să facă din istoria ţerii sale, din a antichiutăţii clasice, din a tututror naţiilor o biblie de suferinţi şi de mângâieri, prin capitolele căreia treci uimit şi obosit. Iar, la capătul acestor incursiuni desperate după altceva decât adevărul „obiectiv”  ori şi decât comprehensiunea prin simpatie, el a încercat să dea scurte sinteze filozofice în care naturii înseşi i s-a cerut să colaboreze printr-un aport mai mare, dar nu şi mai nobil decât al omului.
Că un colţ din aripa „zburătorului” ne-a atins şi pe noi, în anii de martiriu, face ca participarea noastră la această pioasă pomenire să aibă o notă de duioşie” (1-15 mart 1924).
 
 
 
Edgar Quinet
Franţa a comemorat pe unul din acei scriitori cari au avut în ei trei din cele mai distinse înfăţişari ale cugetătorului: istoricul, preocupat de mersul societăţilor omeneşti, de principiile după cari se conduce, filozoful urmărind ideile generale ce reies din aspectele variate ale vicisitudinilor umane şi predicatorul doctrinelor în care vede cea mai sigură îndreptare pentru umanitatea în mijlocul căreia trăeşte.
 
Edgar Quinet [1803-1875] e însă şi mai mult decât acesta. Acel care dela cele dintâiu studii ale sale a fost atras de cântecul arhaic al Indiei Vedelor, căruia i-a consacrat teza de doctorat, pentru a trece la examinarea cu suflet înţelegător a marilor construcţii de poesie narativă izvorîte din fantezia aceleiaşi Indii şi acel care a ştiut găsi apoi legăturile spirituale dintre vechea Grecie măreaţă şi dintre începuturile naive ale Greciei noi, cercetătorul cu simpatie şi emoţie a tainelor cuprinse în religiile tuturor timpurilor, preţuitorul fin al comorilor de artă din Spania, a fost şi poetul din «Ahasvérus» şi din «Napoléon», din «Prométhée» şi din «Les Esclaves». De fapt, el a amestecat totdeauna farmecul cuprinzător de intime adevăruri al poesiei cu enunţarea credinţilor sale şi a dat poesiei înseşi acea consolidare internă care nu poate veni decât din convingerile dominante.
Aceste convingeri le-a păstrat el, cu o admirabilă statornicie şi cu meritul, rar, de a le putea menţinea cu tot necontenitul adaos al cetirilor noi şi a punctelor de vedere ce se deschideau spre alte orizonturi. Toată vieaţa lui a fost stăpânită de ele. Ca şi Hugo, el se îndărătnici să nu se întoarcă în Franţa imperială a «uzurpatorului» şi trăi astfel, şi dupa întoarcerea lui Michelet, genialul prieten cu care colaborase şi schimbase idei atâţia ani, pe pământul de exil al Belgiei: numai după catastrofa lui Napoleon al III-lea reveni pentru a participà, puţină vreme, la activitatea politică a unei epoce noi, în a cărei ivire el vedeà numai triumful libertăţii glorificate de dânsul.
 
De noi l-a apropiat încă de după 1830 sentimentul de dreptate faţă de popoarele în suferinţă, compătimirea lui de poet pentru sufletele incapabile de a se manifesta cu toate puterile lor, cunoaşterea, cât de slabă, a unei literaturi care vibrà de aspiraţiile unei întregi societăţi pe cale de a-şi construi patria nouă. Pe urma însă legătura de iubire cu una din Româncele cele mai cultivate şi mai inteligente din vremea ei, cu fata [adoptivă] lui Gheorghe Asachi [1788-1869], Hermiona [1821-1900], rămasă văduvă în străinătate, cu un copil pentru care Quinet avu sentimente părinteşti, îl făcură să afle ceeace în vieaţa poporului şi în trecutul istoric erà mai în stare să trezească, împreună cu o curiozitate simpatică, şi admiraţia omului capabil de a preţui ceeace vrednicia acestui neam a ştiut să dee şi ca fapte de arme şi ca înfăptuiri de frumuseţă.
 
Nu se preţueşte de ajuns in istoria noastre valoarea raporturilor pe cari unii dintre Românii epocei eroice au ştiut să le creeze şi să le întreţie cu fruntaşii cugetării şi scrisului din Apus. Pentru aceasta trebuià şi o cultură generală mai întinsă şi o nevoie de orizont, o putinţă de orientare, o atitudine capabilă de a trezi interes şi simpatie la aceste personalităţi nu totdeauna uşoare de apropiat. Dacă tinerii dela 1848, crescuţi franţuzeşte, s’au găsit la Paris, în anii exilului, ca între ai lor, ba mai mult decât în ţara lor însăşi, dacă Eliade şi-a descoperit tovarăşi în Franţa aceleiaşi epoce printre romanticii politici cari ca şi dnsul jurau pe principiile sfinte ale ideologiei mistice, Asachi, care n’avea nici vârsta de entuziasm a celor dintâiu, nici aspiraţiile celuilalt către noile construcţii sociale şi naţionale, s’a prezintat în faţa ginerelui care 1-a respectat şi a eternisat sentimentele sale de veneraţie prin medalia executată la Bruxelles în anii de exil, ca un spirit de aceeaş treaptă, cu aceleaşi preocupaţii. Quinet îl numeşte «unul care mai mult ca oricare a contribuit glorios la trezirea şi a pregătit renasterea naţiei româneşti». În cele spuse de bătrânul poet moldovean, crescut în Viena şi în Italia, scriitorul francez a găsit întărirea şi completarea ştirilor culese de el însuş pe apucate cu douăzeci de ani în urmă, când compuneà articolele despre Români culese chiar sub acest titlu pentru viitor, Les Roumains, în 1839. Fără a puteà comunicà luptătorului pentru ideile de libertate naţională o informaţie suficientă, el, care l-a ajutat şi la tipărirea operelor complete din 1857, i-a întreţinut necontenit calda simpatie pentru lucrurile noastre. Şi nu se poate zice ca paginile avântate ale acestui creator de curente au ramas fără efect asupra deciziunilor diplomatice care ni-au permis să ni întemeiem o singură patrie între Carpaţi şi Dunare.
II
Dând tributul cuvenit de recunoştinţa memoriei sale, într’un moment în care prea adeseori vieaţa poporului nostru serveşte în Apus, sub condeie străine sau şi româneşti, scriind în limba franceză, numai ca subiect pentru expuneri false, compromiţătoare pentru noi, de stricăciune la moda, sus, şi jos, de superstiţii înjositoare, cred că e bine să amintesc, după atât de interesanta «istorie a ideilor» lui, cum s’a format acest spirit de credinţă şi de luptă, care ni-a dat o parte aşa de largă în preocupaţiile şi simpatiile sale.
Născut la Bourg-en-Bresse, în calea spre Savoia, dintr’o mama calvină, care n’a rămas fără influenţă asupra desvoltării unei conştiinţe foarte exigente faţă de ea însăşi, el a fost botezat în legea catolică, singura obişnuită în locul unde văzuse lumina zilei. Erà momentul triumfurilor napoleoniene şi tatăl erà comisar de răsboiu pentru Împărat pe malurile Rinului. Copilul fu purtat prin multe locuri străine, Bruxelles, Colonia, Wesel, pe unde mai târziu erà să-i umble gândurile şi unde aveà să i se înfăţiseze adăpostul. S’a jucat el, fiul de ofiţer, cu soldaţii dela Austerlitz.
 
A descris cu duioasă pasiune casa de ţară din Certines, lângă Bourg, cuib între cireşi, meri şi nuci, între salcâmi şi plopi, unde s’a întors încă din 1807 cu mamă-sa. A fost un ţărănaş cu secerea în mână printre lucrătorii moşioarei părinteşti: o practică de democraţie muncitoare, care prinde bine. A copt singur in cuptoraşul lui pâne din grâul secerat de dânsul. Astfel a învăţat, cum spune însuş, «sfinţenia muncii altuia». A păzit boii şi caii ca orice rândaş. Şi a deprins astfel în singurătate să asculte glasurile naturii, ale vietăţilor mici şi blânde, care toate sunt lecţii de poesie.
Ca oameni, un bătrân trapist cerşetor, care slujeşte liturghia pentru doamna de altă lege şi pentru micul sălbatec dat la şcoala liberă a lui Dumnezeu. «Biserica numai bună săraca, umilă, gângavă, deschisă tuturora, ca în vremea evangheliei». «Preotul cu crucea de lemn, cu potirul de lemn». Mama dă o educaţie religioasă, străină de orice dogmă, răspândind rugăciunile oriunde «pe câmp, în pădure, în grădini, în livadă», la vremurile ştiute. «N’am auzit niciodată aceeaş rugăciune zisă de două ori. În fiece zi, în fiece seară rugăciunea se schimba, după nevoie, după greşelile zilei, după tristeţele şi strângerile de inimă ale momentului».
«Erà vieaţa noastră de fiecare zi, expusă, desvăluită înaintea marturului celui mare». «Nu auzisem nimic vorbindu-se de îngeri, de Biserică, abia de Hristos». Nici măcar creştinismul «Imitaţiei».
 
Învaţă la un profesor de matematică din Bourg «fără carte, fără hârtie, fără condeiu, fără cerneală», scriind pe nisip şi pe tabela neagră fără a şti să ceteasca, învăţătorul declarând că nu s’a văzut om ştiind scrie care să nu fie deprins a ceti. Latina şi-o însuşeşte între prăjituri. Întâia cetire e într’o carte de poveşti, pe care le crede adevăr. În orăşelul Charolles între povestirile soldaţilor eroici, e dat, după şapte ani, în şcoala unui biet fost preot, răspopit şi caterisit, sărac şi despreţuit, gângav şi el şi surd, cunoscând pe Virgil prin Scarron, care crede că Rafael şi Michel-Angelo erau nişte vestiţi profesori de caligrafie. Muzica se învăţà la un profesor a cărui Marsilieză, strigată cu desperare, căutà să înăbuşe tropotul Austriacilor intrând în oraş. Cu mama însă copilul ceteşte tragicii francezi, pe urgisitul Voltaire şi chiar Hamlet şi Macbeth, plus operele d-nei de Staël.
Ororile lui 1812 sfarmă idila. Copilul se deprinde cu lupta şi suferinţa. În 1814 satul caută, într’un avânt naiv, să se apere de «Kaiserlichi». Bătrânii mor de robie, copiii se adună în oaste. Când totuş Austriacii intră, mama prinde a plânge. Duşmană a lui Napoleon, ea plânge şi, pentru el, plângând pentru ţară. «Zgomotul copitelor sună, în mijlocul tăcerii oamenilor ca pe un mormânt». «De atunci», va scrie bătrânul, «n’a mai fost în Franţa vieaţa uşoară».
 
Ocupaţia din 1814 pune în contact pe viitorul prieten al naţiilor apăsate cu fiii uneia din ele: Ungurii cu mustăţile date cu unt, cari-i vorbesc latineşte. Tatăl îi întrebuinţează, de altfel, ca pe nişte simpli servitori ai nevoilor şi distracţiilor sale. Dar intimitatea se mântuie printr’o ameninţare a lui de a fi bătut şi prin administrarea acestei pedepse unui biet om din partea locului în chiar grădina casei. Din prezenţa duşmanului rezultă totuş o adevărată furie de luptă cu copiii din vecinatate, care în gândul micului erou era o anunţare a revanşei ce va veni. Cetirea în timpul îngrijirii date neajunsurilor înfrângerii erà alcătuită din romanul cavaleresc «Quatre fils Aymon» şi din «Evreul Rătăcitor». Alături, sora desfăşura o întreagă activitate literară copilărească.
Mama se întoarce din Parisul cucerit, cu iubire pentru cocarda albă a Bourbonilor, obiect de despreţ pentru viitorul apostol al revoluţiei democratice. Quinet a văzut pe contele de Artois în mijlocul entuziasmului popular, şi lângă el pe mareşalul Ney, eroic, dar mângâind pe copii. Dar el aclamă întoarcerea lui Napoleon, acum «figură distinctă» înaintea închipuirii lui aprinse: un regiment sub ordinele sergentului-major mai îndrăsneţ trece în faţa lui la vechiul călăuz către victorie şi el, băieţelul, îi dă cocarda din piept pe care o ascunsese între viorele. El însuş poartă prin sate steagul tricolor cusut de o fetiţă. Waterloo îl zgudui, dar idolul nu căzù în sufletul său nici la vederea soldaţilor fără arme cari veniau spre sate, cu băţul alb de cale în mâni. Şi iarăş apar, mai trufaşi, Ungurii vorbind latineşte.
 
Alături tatăl lucreaza la mari probleme de fizică. Copilul, căutând singurătatea, trăieşte între cărţile lui, pe care cu câtă mandrie ! «le înţelege». «Marii poeţi abrupţi» îl atrag. Vrea pe Shakespeare şi pe Tasso, dar nu pe Ossian, atât de admirat atunci. Despreţul curent pentru «ideologie» îl exasperează; ironia obişnuită îl sângera. Sunetele vioarei îl răpesc, ca un glas de vrăjitor chemând în alte lumi: trezeşte noaptea pe strună chemările duioase. Tristeţa înfrângerii e întrucâtva mângâiată de revelaţiile frumuseţilor necunoscute. În 1815, «colegiul» vremurilor de pace, cu cariere bine stabilite, îl închide pe ani de zile «înăbuşit». «Instrucţia mohorîtă (maussade), forţată», «urîtul, nostalgia», «vălul incolor» (terne) «uniformitatea dureroasă». Scriitorul ilustru spune că-i sufere încă urmările. De pe zidurile închisorii, ochii şoimului tânăr scruteaza orizontul. «Studiile mahinale» nu înlocuesc natura, familia, poporul în care se confundă. Emoţiile curate sunt ţinta batjocurii. «Niciodată un cuvânt de încredere, de intimitate» (Jamais une parole de confiane, d’intimité; p. 193 din ediţia de la 1858). Ca lecturi dela Shakespeare, cade la Florian ... «Sclavul rău» ajunge a râvni să fie un «sclav perfect» (accompli). Îl înalţă numai întâia iubire precoce şi tresărirea unui sentiment religios mai precizat, deşi în el se unesc sfaturile preotului catolic şi dulcile recomandaţii ale mamei calvine.
 
Altă iubire, gânduri de moarte, încercare nebună de a o grăbi, apoi trei ani la «temniţa» colegiului din Lyon. Dar aici zâmbetul unui preot înţelegător îndulceşte asprimile disciplinei. Deodată revelaţia antichităţii latine zbucneşte, şi o adevărată pasiune se trezeşte în sufletul colegianului. Bolnav, Eneida-i deşira versurile la căpătâiu. Comentariile îl introduc în realităţile arheologiei. Barbarii noi îi ajută a înţelege pe cei vechi, şi el îşi dă seama că o vreme e ca altă vreme. Ideia de a scrie o istorie a năvălirilor licăreşăte în mintea celui care văzuse pe cea din urmă. Dar se aprinde şi de poesia abstractă a algebrei, pe când caută însuş ritmuri spre a-şi exprimà pasiunea pentru o icoana a tinereţii sale.
Intră la şcoala Politehnică. în 1820. Până în 1825 cunoscù pe Michelet. Pasiunea trecutului, lăcomia concepţiilor de filosofie biruiră. Lumea câştigă în el unul din marii agitatori de idei.
 
Încă din 1823 Quinet scrie «Istoria conştiinţei umane» şi «Personalitatea morală», în 1824 «Introducerea la filosofia istoriei omenirii» şi «Tabletele Evreului Rătăcitor», după ce încercase a studià «Instituţiile politice în raport cu religia». Învaţase limba germana pentru a traduce pe Herder, în vremea când avea gata o carte despre Bossuet. «Grecia Modernă» e din 1830, atunci când numai la 1839 erà să-şi ia doctoratul la Strasbourg înainte de a începe cursul la Lyon, care preceda pe acela, glorios, dela Collège de France.
 
În ce se rezuma sistemul lui de cugetare ?
La sfârşitul acestei cărţi a spus-o însuşi şi nu voiu face decât să transcriu cuvintele lui: «Cât am avut un cuvânt, am aparat cauza popoarelor, a celor slabi, a naţionalităţilor care cer să învie. Am murit cu ele, e drept. Dar sunt înmormântat cu Italia, cu Veneţia, cu Polonia, cu Ungurii, cu Românii.
Când va fi chestia de patrie, câţiva oameni binevoitori de bonne volonté îşi vor aminti de mine».
 
Ceeace în mijlocul Românilor în sfârşit uniţi, facem noi astăzi (3 april 1925).
 
 
Charles Bémont
Un fruntaş al ştiinţei franceze, d. Charles Bémont [1848-1939], vizitând România şi văzând arta noastră, în specimenele păstrate la Muzeu, a spus un cuvânt, pe care l-am repetat adesea şi vreau să rămână şi în Analele Parlamentului nostru, a spus: „Un popor care timp de două secole poate să înfăţişeze astfel de monumente ale culturii sale, nu numai că merită să fie pomenit în analele civilizaţiunii omenirii, dar merită să aibă un capitol deosebit în aceste anale”. Şi tot el exprima admiraţia lui pentru frumuseţa, pentru vigoarea şi pentru demnitatea trupească a ţeranului nostru (în Camera Deputaţilor, februar 1913).
 
Între cei dintâu cari n-au putut răbda grozăvia războiului a fost şi aproape nonagenarul istoric, formator şi conducător de istorici, Charles Bémont.
Marele meu profesor de la Paris era una din naturile cele mai fericite ca limpeziciune de gândire şi perfect echilibru. La aceste însuşiri ale unei admirabile vitalităţi care nu l-a părăsit pânp în aşa de înaintaţii ani de care s-a învrednicit, se adaugă o rară virtute umană. În stăpânirea unor cunoştinţi atât de solide, mai ales în ce priveşte istoria Angliei, de care s-a ocupat toată vieaţa, el avea o neînvinsă sfială de a da publicului învăţături aşa de folositoare, pe care le ţinea pentru elevii săi iubiţi. Cu greu s-a hotărât să dea şcolilor una din cele mai adânc gândite istorii ale Evului Mediu.
În sufletul său de judecată dreaptă, uneori până la asprime, era un altar moral, al cărui caracter sacru îl cunoşteau puţini. Alături, credinţa se oprea la marile îndoieli peste care-mi mărturisea că n-are fericirea altora de a putea trece.
 
Pentru România a avut înţelegere şi iubire [din 1926: membru de onoare din străinătate al Academiei Române]. Cercetând întâmplător ţara noastră, el s-a întors cu un adânc respect pentru clasa ei muncitoare. Şi, când ne-am jertfit şi noi în Marele Război, el a vorbit de acest prinos de sânge în cuvinte care nu se pot uita.
 
Aparţinea unei mari generaţii către înălţimea căreia urmaşii nici nu încearcă măcar să se ridice (19 octobre 1939).
 
Citește și:

Anul Omagial IorgaN. Iorga şi Franţa – procese istorice, civilizaţie şi oameni (IV). Personalităţi politice

Ti-a placut articolul?



Nume:

Email:

Comentariu*:

Din aceiași categorie

 #DobrogeaDigitală: Constantin Noica - „Cel mai mic lucru e o piatră pe care ţi-o legi de gât. Când o arunci, apoi, ea te trage după ea, şi…“

#DobrogeaDigitală: Constantin Noica - „Cel mai mic lucru e o piatră pe care ţi-o legi de gât. Când o arunci, apoi, ea te trage după ea, şi…“

576
#DobrogeaDigitală: „În filosofia lui Kant, găsim două elemente fundamentale - unul idealist și altul realist“

#DobrogeaDigitală: „În filosofia lui Kant, găsim două elemente fundamentale - unul idealist și altul realist“

1256
#DobrogeaDigitală: „Mathesis sau Bucuriile simple“, de Constantin Noica - Despre Dumnezeu

#DobrogeaDigitală: „Mathesis sau Bucuriile simple“, de Constantin Noica - Despre Dumnezeu

1044
#DobrogeaDigitală: „Mathesis sau Bucuriile simple“, de Constantin Noica - Despre imposibilitatea de a face orice

#DobrogeaDigitală: „Mathesis sau Bucuriile simple“, de Constantin Noica - Despre imposibilitatea de a face orice

1295
#Citește Dobrogea: Unele aspecte cu privire la viața tătarilor dobrogeni, în timpul regimului comunist (GALERIE FOTO)

#Citește Dobrogea: Unele aspecte cu privire la viața tătarilor dobrogeni, în timpul regimului comunist (GALERIE FOTO)

1496
#DobrogeaDigitală: „Mathesis sau Bucuriile simple“, de Constantin Noica - „Drama omului contemporan ni se pare că nu e alta decât aceasta... nu ştie să uite“

#DobrogeaDigitală: „Mathesis sau Bucuriile simple“, de Constantin Noica - „Drama omului contemporan ni se pare că nu e alta decât aceasta... nu ştie să uite“

1324
#DobrogeaDigitală: Un „răvaș deschis”, cu ocazia unei zile istorice

#DobrogeaDigitală: Un „răvaș deschis”, cu ocazia unei zile istorice

1612
#DobrogeaDigitală: „Eminescu, inspiratul mării”

#DobrogeaDigitală: „Eminescu, inspiratul mării”

1500
#CiteșteDobrogea: Despre lucrurile simple, în „Mathesis sau Bucuriile simple“, de Constantin Noica

#CiteșteDobrogea: Despre lucrurile simple, în „Mathesis sau Bucuriile simple“, de Constantin Noica

1777
#DobrogeaDigitală: „Şcoala românească de astăzi se dezvoltă sub semnul mediocrităţii”

#DobrogeaDigitală: „Şcoala românească de astăzi se dezvoltă sub semnul mediocrităţii”

1435
#CiteșteDobrogea: Constantin Noica - „Cultura noastră e de tip matematic şi tipul acesta se opune culturei de tip istoric“

#CiteșteDobrogea: Constantin Noica - „Cultura noastră e de tip matematic şi tipul acesta se opune culturei de tip istoric“

1790
#DobrogeaDigitală: Portretul lui Nicolae Iorga - „Par’că e o maşină enormă, conştientă, un motor de viaţă şi inteligenţă“

#DobrogeaDigitală: Portretul lui Nicolae Iorga - „Par’că e o maşină enormă, conştientă, un motor de viaţă şi inteligenţă“

2105
Doina Jela, „Pe cont propriu - jurnal (1989 - 1995)“: „Atunci când ceva se termină, trebuie să ne gândim că ceva începe“

Doina Jela, „Pe cont propriu - jurnal (1989 - 1995)“: „Atunci când ceva se termină, trebuie să ne gândim că ceva începe“

1759
#DobrogeaDigitală: Iftimie Ilisei, figură marcantă în galeria primarilor Medgidiei

#DobrogeaDigitală: Iftimie Ilisei, figură marcantă în galeria primarilor Medgidiei

2314
#DobrogeaDigitală: Doina Baier, la 84 de ani

#DobrogeaDigitală: Doina Baier, la 84 de ani

1584
#DobrogeaDigitală: „La sfârșitul secolului al-XVIII-lea și începutul secolului al-XIX-lea, teologia nu se mulţumea numai cu revelaţia divină, ci voia să facă şi demonstraţie logică...“

#DobrogeaDigitală: „La sfârșitul secolului al-XVIII-lea și începutul secolului al-XIX-lea, teologia nu se mulţumea numai cu revelaţia divină, ci voia să facă şi demonstraţie logică...“

1677
#DobrogeaDigitală: Viața și opera lui Edgar Allan Poe, „marcate cu sigiliul de foc al geniului”

#DobrogeaDigitală: Viața și opera lui Edgar Allan Poe, „marcate cu sigiliul de foc al geniului”

1370
#DobrogeaDigitală: „Atât de grea ni se pare misiunea de învăţător în Dobrogea, că nu credem prea mari orice sacrificii s\'ar face din partea statului pentru a-i asigura propăşirea”

#DobrogeaDigitală: „Atât de grea ni se pare misiunea de învăţător în Dobrogea, că nu credem prea mari orice sacrificii s'ar face din partea statului pentru a-i asigura propăşirea”

1369
#DobrogeaDigitală: «Dacă unul favorizează numai frumosul, altul numai utilul, amândoi, împreună, abea compun un om»

#DobrogeaDigitală: «Dacă unul favorizează numai frumosul, altul numai utilul, amândoi, împreună, abea compun un om»

1514
#DobrogeaDigitală: „O presă care e independentă stă pe un temei solid şi ea merită atenţiune”

#DobrogeaDigitală: „O presă care e independentă stă pe un temei solid şi ea merită atenţiune”

1199