#citeșteDobrogea: Cazinoul, boemă, loisir și patrimoniu european la Marea Neagra (Ediția a II-a)

În iarna anului 1891, o furtună dezlănţuită distruge o parte din acoperişul primului cazinou (construit lângă Farul genovez în anul 1880) şi un perete al faţadei, reliefând odată în plus precaritatea unei construcţii considerată provizorie încă de la început. Intervenţiile necesare sunt înregistrate de arhitectul primăriei care, dând indicaţiile cuvenite pentru remediere, evaluează gravitatea situaţiei, anunţă că localul, „în starea în care se găsesce, este supus căderei în caz de furtună, putând pune în pericol viaţa persoanelor care s’ar afla în interior” şi recomandă construirea altui imobil.


Utilitatea Kursaal-ului fiind dovedită cu prisosinţă, cei în drept acceptă soluţia propusă; în şedinţa Consiliului Comunal din 20 ianuarie 1892, noul primar Alexandru Belcik (decembrie 1891 – aprilie 1892) îşi prezintă programul, care ar fi putut fi, la o alta durată a mandatului, recapitulativ şi anticipativ, deoarece reia sau abordează marile probleme edilitare ale perioadei: alimentarea cu apă din lacul Siutghiol, strămutarea actualelor băi de la Vii, a oborului şi caselor ţigăneşti, un „stabiliment de idroterapie” (pe plajă), lărgirea şi întărirea bulevardului, plantaţii, edificarea palatului comunal, regulamente adecvate, „construcţia altui cazinou peste care s-ar suprapune un nou far”.
În motivaţia acestor ultime lucrări, Kursaal-ul în funcţiune  este considerat total impropriu „destinaţiunii sale, ameninţând de a cădea”; orice intervenţii find excluse din cauza stării precare a imobilului, „este imperios necesar a se clădi un local pe acelaşi loc, luându-se locul ocupat de far (care ar fi trebuit demolat în acest context, n. n.) şi o porţiune din otelul Carol I (care n-ar fi avut aceeaşi soartă, dar i s-ar fi amputat o parte din curte și grădină, n. n.). În privinţa locului de la otelul Carol I, s’a şi hotărât a se cumpăra cu preţul de 3000 lei; în ce se atinge de locul farului, D^l. Primar l-a cerut de la Ministerul Lucrărilor Publice, care cere să i se presinte planul de modul cum se va construi farul deasupra Cazinului şi să se asigure funcţionarea unui far în timpul cât va dura construcţia”. Primarul insistă, iar autoritatea centrală emite Ordinul nr. 641 care stipulează că „înainte de a se pronunţa asupra acestei probleme, [cere] să i se supuie mai întâi un plan şi un devis pentru instalarea farului pe clădirea ce va servi de Cazino. Ministerul voiesce să scie cum va rămânea portul cu totul lipsit de far în timpul cât va dura construirea clădirii Cazinului, căci această clădire va ocupa chiar terenul unde se găseşce actualmente farul [...]
Consiliul autoriză pe D^l. Primar de a trata cu Ministerul Lucrărilor Publice pentru cedarea către Comună a locului farului, precum şi pentru construirea unui far provizoriu pe contul Comunei”. În scurta perioadă cât a ocupat funcţia de edil, primarul Belcik îl numeşte pe Jules Siquot în funcţia de şef al Serviciului tehnic, convins că acesta îi împărtăşeşte entuziasmul constructiv, în detrimentul lui Adolf Linz, pe atunci inginer-arhitect comunal, căruia i se datorează, în mare parte (după ce părăsește funcția publică și lucrează ca întreprinzător privat), aspectul unor importante edificii al urbei din perioada imediat următoare (între alte edificii proiectate, as aminti frontul estic al Pieții Ovidiu, cu fermecătoarele .
În şedinţa următoare a Consiliului Comunal din 29 ianuarie curent, sub preşedinţia lui Al. Belcik, problema stabilimentului în cauză este considerată prioritară; pentru ieşirea din impas sunt sugerate două soluţii succesive; prima se referă la demolare, vechiul stabiliment fiind considerat baracă sau șandrama: „D^l. Primar arată Consiliului că actualul local ce servă pentru Cazino Comunal fiind cu desăvîrşire deteriorat şi ameninţă de a cădea, aşa încât orice reparaţiune este inutilă, iar D^l. Architect al Comunei nici nu garantează că reparându-se, nu se va dărâma. În asemenea caz nu rămâne decât să se desfiinţeze acea baracă în interesul siguranţei publicului.
Cea de doua cuprinde două etape: „Fiind-că este nevoie de un asemenea local pentru timpul stagiunei băilor, D^l. Primar propune a se clădi (mai târziu, n. n.) un cazino sistematic, în care să se poată da şi diferite reprezentaţii, iar un local provisoriu poate fi pe locul Dlui Dimitrie Benderli, care l-a oferit fără plătă de chirie. D^l. Primar cere Consiliului ca să’l autorizeze de a lua disposiţiuni pentru construirea unui Cazino provizoriu şi de a trata pentru elaborarea unui proiect complect de Cazino Comunal, cu o mare sală de teatru, precum şi pentru luarea locului ocupat de far.
Primind autorizaţia cerută, Belcik trasează ca sarcină imediată serviciului tehnic al comunei, elaborarea proiectului pentru construcţia provizorie. Expertizele propun – şi Consiliul Comunal aprobă la 29 ianuarie 1892 – demolarea primului stabiliment. Istoria primei clădiri a cazinoului constănțean se încheie așadar cu această decizie.
           Locul noului stabiliment este tot pe bulevardul Elisabeta, dar spre vest (în direcția portului), aproape de locul pus la dispoziţie de Dimitrie Benderli. În primele sale Cercetări asupra oraşului Constanţa. Geografie şi istorie, scrise în 1897 de tânărul locotenent M. D. Ionescu, viitorul colonel Marin Ionescu Dobrogianu, locul ocupat de clădire în modestul perimetru al Kustengei de atunci este şi mai precis indicat: „Tristul şi monotonul harman al Turcului, azi este partea cea mai frumoasă şi mai viabilă a oraşului; frumoasă prin edificii măreţe: Catedrala, Hotel Carol şi Sala de cură (construită de primărie în 1892, după dărâmarea vechiului local de la aripa dreaptă a Hotelului Carol) sunt locurile de preumblare ale orăşenilor şi voiajorilor”; însă chiar şi aici, pe artera stradală cea mai frecventată a oraşului, în „ţara cerurilor înalte cu norii zdrenţuiţi de vînturile mării, casele au surîzătoarea înfăţişare a lucrurilor efemere”. 
La capitolul Strade. Edilitate publică din monografie, locotenentul M. D. Ionescu aminteşte cu necesitate bulevardul Elisabeta, „frumos plantat şi bine întreţinut. La o extremitate se află: Hotel Carol şi palatul Prinţului Gr. Sturza; iar la cea-l-altă extremitate, Sala de cură şi Catedrala. În cel de-al doilea volum dedicat Constanţei în anul 1931, apreciatul exeget, invocat din nou spre a curma inadvertenţele de ordin topografic, indică anii în care s-au edificat cele două cazinouri – 1880, 1892, precum şi locul lor de amplasare pe bulevard: lângă farul vechi, respectiv în faţa Băncii Naţionale.
Radu D. Rosetti, „procuror de secţie” la sfârşitul secolului în urbea marină, îşi aminteşte cum, „poet sentimental pe vremea ceea, o luam razna pe străzile patriarhale ale Küstengei de-atunci (oraşul de odinioară aproape că se termina în dreptul gării), pe la cimitirul tătătăsc, înconjurat de un zid alb, unde acum se întinde un parc occidental, ca să-mi termin plimbarea totdeauna pe marginea mării, unde în loc de faleza civilizată de azi, era pământ gol, pe care se ridica o şandrama de lemn numită Casino”.
Devizul alcătuit de şeful Serviciul technic al comunei, Jules Siquot, pentru această şandrama – sau în viziunea mai îngăduitoare a edililor epocii, pentru această construcţie provizorie – , înaintat la 29 aprilie se ridică (după scăderea costurilor pentru materialele aflate în posesia primăriei, mare parte recuperate de la primul Kursaal) doar la suma de 3358 lei; nu s-au găsit antreprenori interesaţi, cu toate că sunt organizate două licitaţii succesive; la 5 mai curent se decide organizarea şantierului în regie proprie sau prin „bună învoială”.
Serviciul technic al primăriei începe lucrarea cu suma de 1500 lei, solicitată de Jules Siquot la 19 mai 1892, dar construcţia se dovedeşte a fi mult mai costisitoare decât estimările iniţiale. Mihail Koiciu, aflat ca primar în perioada celui de-al treilea mandat, preia, volens-nolens, problematica şantierului, pe care o sintetizează în şedinţa Consiliului Comunal din 29 mai: la instalarea sa „a găsit dărâmat vechiul Kursal de lângă far” şi demarată noua construcţie de pe bulevard, „din faţa terenelor D^lor Monkton şi Benderli”; suma indicată în deviz nu este suficientă, deşi se recuperează materiale din vechiul cazin, iar parte din lucrători sunt angajaţii primăriei; lucrarea nu mai poate fi suspendată, fiind „foarte înaintată”, iar „Kursalul început trebuie terminat, căci fără acest stabiliment, principala distracţie a vizitatorilor staţiuni noastre balneare s’ar compromite, şi atunci paguba oraşului va fi mai mare decât sumele ce s’ar cheltui peste devizul primitiv cu terminarea Kursalului”.
Din aceste motive, Consiliul Comunal decide acordarea unui credit suplimentar de 3000 lei, pentru care se cere aprobarea Ministerul de Interne: „În iarna trecută o furtună rupând o parte din acoperământul localului ce servea de Kursal şi dărâmând o mică parte din peretele faţadei, s-a însărcinat architectul comunei ca să facă reparaţiile cuvenite. Acesta, prin referatul său din 8 Noembrie 1891, comunicând că a efectuat o reparaţie provisorie, a declarat că acel local în starea în care se găsea era supus căderii la caz de furtună, putând pune în pericol viaţa persoanelor ce s’ar afla înăuntru în asemenea cazuri şi opinând de a se reconstrui. Predecesorul meu, dl. Al. Belcik (mandatul său a fost scurt, decembrie 1891 – aprilie 1892, n. n.), obţinând votul consilierilor la 29 ianuarie trecut, a dărâmat localul şi totodată a cerut Serviciului technic să presinte un proiect pentru construirea unui Kursaal provizoriu, întrebuinţându-se materialul ce s’ar alege bun de la clădirea dărâmată...
Construcţia unui asemenea local, după devizul estimativ presentat, urma să coste până la suma de lei 3358, întrebuinţându-se oamenii ce comuna are angajaţi pentru diferite lucrări. S’au publicat două licitaţiuni pentru darea în întrepindere a clădirii acestui local, dar nu s’a obţinut nici un rezultat. În urma acestora, dl. Belcik a decis, prin procesul – verbal nr. 3144 din 30 aprilie trecut, de a se cere autorizaţia Consiliului pentru a se esecuta construcţia în regie sau prin bună învoială...
La venirea mea în capul comunei am găsit clădirea începută şi lucrările destul de avansate. Construcţia se făcea cu oamenii ce are comuna angajaţi pentru diferite lucrări, cu piatra de care dispune şi cu varul şi cimentul ce posedă în deposit. Văzând că clădirea va costa mai mult decât suma devizului, mai cu seamă că se face pe un loc care a reclamat fundaţiuni adânci, locul Kursalului dărâmat fiind rezervat pentru o clădire sistematică; primind devizurile suplimentare ale architectului comunal care ne-a afirmat că din materialul Kursalului dărâmat puţin este bun de întrebuinţat, am convocat imediat Consiliul Comunal şi examinându-i afacerea în toate amănuntele, prin votul din 29 mai trecut, mi-a acordat un credit suplimentar de lei 3000 pentru care am avut onoarea de a solicita aprobarea Dvs. prin raportul No. 4058”.
Cu toate acestea, lucrările trenează, iar inginerul-arhitect al comunei, Jules Siquot, este aspru criticat: „Devizul ce aţi elaborat pentru clădirea Cazinoului Comunal şi care se urcă la suma de 3358 lei fiind plin de lacune şi departe de adevăratul cost al clădirei proiectate, aţi indus în eroare autoritatea comunală, făcând-o să proceadă la o lucrare provisorie fără un proiect bine întocmit, în speranţa că costul va fi neînsemnat. Acest fapt dovedeşte că aţi lucrat cu uşurinţă la formarea devisului. Dl. Ministru de Interne, căruia am supus la apreciere împrejurările, mă invită să vă fac aspre observaţiuni pentru modul Dvs. de a proceda în această lucrare atât de păgubitoare intereselor comunei şi să vă atrag serioasă atenţiune asupra atribuţiilor ce incumbă funcţiunei Dvs.
Având onoare a vă comunica cele ce preced, vă invit ca pe viitor să nu comiteţi asemenea greşeli care pot atrage serioasa Dvs. răspundere”. Jules Siquot se conformează, iar cea de-a doua construcție a cazinoului este data in folosință în august 1892.
 
Sursa foto: Colecția arh. Radu Cornescu
 
Despre Doina Păuleanu
S-a născut pe 29 martie 1948, la Brașov și a devenit una dintre cele mai proeminente figuri ale vieţii culturale din Constanţa, fiind director al Muzeului de Artă din anul
Absolventă a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” - Bucureşti (astăzi Universitatea de Artă Bucureşti), secţia Istoria şi teoria artei, promoţia 1971, Doina Păuleanu deține titlul de doctor în istorie, recunoscută la nivel național drept un profesionist în domeniu.
Criticul de artă a publicat, de-a lungul timpului, mai multe lucrări de istoria artei, antropologie urbană, imagologie şi management cultural: „Singularitate şi reconstrucţie imaginară. Pictori români la Balcic” (2010), „Catedrala Sf. Apostoli Petru şi Pavel Constanţa” (2008), „Constanţa 1878 - 1928. Spectacolul modernităţii târzii” (2005), „Constanţa. Aventura unui proiect european” (2003), „Moscheea regală Carol I Constanţa” (2010), „Cazinoul din Constanţa”.
Doina Păuleanu a fost distinsă în timp cu numeroase premii, printre care se numără Chevalier de L Ordre des Arts et des Lettres, în 2008, Premiul Gh. Oprescu pentru Istoria Artei, primit din partea Academiei Române în 2005, Ordinul Meritul Cultural în grad de ofiţer, în 2004, Premiul naţional de muzeologie „Margareta Sterian”, în 2004.
 
Citește și:

#citeşteDobrogea: Cazinoul din Constanța. Boemă, loisir și patrimoniu european la Marea Neagră (scurtă sinteză din ediția a II-a, în pregătire)

 

Galerie foto: