#citeşteDobrogea: Cazinoul din Constanța. Boemă, loisir și patrimoniu european la Marea Neagră (scurtă sinteză din ediția a II-a, în pregătire)

La sfârșitul anului 1879, Ordinul prefectului Remus Opreanu stabileşte ferm: „Strada despre mare care pleacă de la far, trece pe dinaintea caselor D-lor vice-consul al Norvegiei şi vice-consul al Italiei şi se termină la bateria rusă” (rămasă aici din timpul Războiului pentru Independență) se va numi (iar după 1989 şi-a redobândit titulatura) Bulevardul Elisaveta Doamna. Parcursul primului bulevard trasat la Constanța în epoca modernă și terminat în vara anului următor era inițial scurt și se desfășura pe țărmul înalt, în linie dreaptă de la Farul genovez, operativ pe atunci, până „unde începe strada ce dă în port, căci până acolo merge bulevardul Elisaveta Doamna”; prin această artera stradală deschisă spre mare se termina, de fapt, uscatul; „opera nu e însă complectă şi lipsa s’a văzut de la început. Este de neaparată trebuinţă a se prelungi bulevardul până la strada Ovidiu (din care au rămas în prezent doar câteva case, n. n.) ca astfel, o parte din el, situat spre Sud-Vest, dominând portul, să serve de preumblare dimineaţa când soarele încălzeşte bulevardul actual, expus spre Răsărit”, menționează un document din epocă; lărgirea bulevardului spre mare (de fapt, chiar în mare) prin faleza existentă și astăzi este o altă izbândi edilitară majoră din trecutul dinamic al orașului nostru.

În iunie 1880 recent inauguratul bulevard era înzestrat „cu plantaţiuni noui pe ambele laturi şi splendid iluminat a giorno, pe tot parcursul lui fiind aşezate bănci moderne din fabrica D^lui Lemaître din Bucuresci. Două muzici militare esecută cele mai plăcute arii distrând publicul până la orele 12 din noapte”, potrivit publicației oficiale Farul Constanței. „Pentru ca distracţiunile şi petrecerile să fie mai variate şi plăcute s-au aranjat baluri şi serate care vor avea loc în fiecare seară în Salonul cel mare - Kursaal după bulevard şi din când în când vor fi petreceri veneţiene cu bărci pe mare”.
          Pe bulevard lumea făcea plimbări zilnice, iar doamnele își etalau toaletele comandate la mari case de modă (mai ales din afara țării); casele - câte erau pe atunci - au fost construite pe o singură latură, cealaltă fiind deschisă spre ape; singurul edificiu exceptat era cazinoul, edificat în prima din cele trei variante ale sale (ultima, definitivă, se restaurează astăzi), la 1880, între far și un chioșc de tip belvedere, pe latura sudică a arterei stradale.
Aflat singur la băile de mare care promit a-i face „mult bine”, în „Constanţa sau Chiustenge [...] un mic orăşel, dar îndestul de frumos”, Eminescu îi scrie la 16 iunie 1882 iubitei sale din Hôtel d’Angleterre (pe locul căruia se va construi în anul 1906, după planurile lui Daniel Renard, arhitectul cazinoului de mai târziu, hotelul Regina, ulterior Intim, pe actuala stradă Titulescu): „[...] Şed într’o mansardă şi privirea mi-e deschisă din două părţi asupra mării, pe care aş vrea să plutesc cu tine. Dar aceasta nefiind cu putinţă, te sărut dulce, draga mea Veronică şi rămân al tău...” (în încheiere, poetul semnează şi indică adresa la care am făcut referire).
„O să mă’ntrebi ce efect mi-a făcut marea pe care-o văz pentru ’ntâia oară? Efectul unei nemărginiri pururea mişcate. Dar abia de două zile aici, n’am văzut-o în toate feţele – căci ea e schimbăcioasă la culoare şi în mişcări, de unde unii autori o şi compară cu femeea” – notează Eminescu în cuprinsul epistolei sale, adăugând: „[...] Casele au oarecare eleganţă în clădirea lor, căci piatra e eftină aci şi clădirile sunt din piatră pătrată, iar primăria, de când stăpânesc Românii şi există un consiliul comunal, a făcut foarte mult pentru orânduiala şi înfrumuseţarea oraşului. O terasă pe ţărmul înalt dă o frumoasă privelişte pe toată întinderea mării şi când luna e deasupra apei, ea aruncă un plein de lucire slabă, care pluteşte pe-o parte a apei. Restul rămâne în întunerec şi noaptea marea îşi merită numele ei de neagră”. Cunoscând configuraţia de atunci a urbei, putem afirma fără umbra vreunui dubiu, că „terasa pe ţărmul înalt” este, de fapt, parte construită a primului cazinou, de unde Eminescu, sosit printre „cei de’ntâi, [...] aci pentru băi”, la Constanţa, în timpuri moderne, a putut privi îndelung şi aievea „marea/
 Îmblând neclintită în vecinicu-i mers”.
 Era „mai intimă întâlnirea pe terasa acestui primitiv Cazinou” seara, când „te aflai par’că într-un salon unde aproape toată lumea se cunoştea”, decât orice bună vedere pe care un memorialist al urbei ar fi putut să o aibă ulterior, în spatiul cu priveala asupra mării din clădirea durată în centrul unui alt bulevard (faleza de astăzi), paralel şi mai jos decât primul, extras de edili şi constructori vizionari spre a-i fi ţărm, din valurile, spuma şi stâncile mării cu nume nemeritat (Neagră).
          „Sala de cură a fost mai întâi (1880) lângă farul vechiu (era o casă de paiantă, şubredă); apoi, în 1892, s’a construit – în faţa Băncii Naţionale de azi, un alt local, în paiantă şi pe piloţi de lemn, pe bulevardul Elisabeta, care ţărmurea marea”, notează, în cea de-a doua monografie pe care o dedică urbei în 1931, colonelul Ionescu M. Dobrogianu.
          Prin integrarea Dobrogei în hotarele statului român, săvârşită la 1878, atribuţiilor portuare (cauza anticei întemeieri), li se adăugă deîndată, spre a împlini direcţiile unei strategii pe termen lung (avem nevoie de mare „ca să ne dea viaţă” susţine Mihail Kogălniceanu), cele specifice unei staţiuni de cură helio-marină şi vilegiatură. Edili care nu se lăsă copleşiti de povara seculară a unui exil mai celebru decât urbea (ne referim, desigur, la Publius Ovidius Naso) şi sunt animaţi de ideea recuperării decalajelor deja instalate, construiesc într-o primă etapă a acestui proiect, la ţărm de mare, un cazinou terminat în iulie 1880. „Căci pe lângă un mare oraş comercial, Constanţa va fi o staţiune balneară dintre cele mai frecventate”, dă seama constănţenilor şi ţării, conştient, încrezător şi aparent utopic, Remus Opreanu în Espunere generală a situaţiunei judeţului Constanţa. Dare de seamă făcută Consiliului Judeţian în ziua de 18 Ianuarie 1881 de către D. Prefect al Judeţulului.
 O staţiune balneară, şi cu atât mai mult una maritimă, are nevoie vitală de apă, aer de mare şi loisir; dacă primele două condiţii enumerate sunt un dar natural al  urbei, absenţa animaţiei şi divertismentului, a spaţiului convivial, este considerată de societatea civilă şi presa care pare să-i respecte doleanţele, o lipsă majoră, dacă nu chiar un cusur: „Noi pretindem publicului a visita localităţile noastre balneare şi climaterice care din punct de vedere terapeutic sunt tot aşa de bune ca şi cele streine, dar în schimbul aceloraş cheltuieli ce fac, nu-i dăm distracţiunile ce le oferă similarele streine.
Cura maritimă ca să fie eficace, nu e de ajuns numai a face băi, ci trebue preumblări cât de întinse în plin aer. A face bae şi a te închide în casă nu este tot una cu a te plimba şi distra; efectul este mai bine pronunţat când pe lângă cură ai şi mulţumire, atunci se vede că vioiciunea şi veselia iau locul monotoniei, [distracţii] care în boalele nervoase sunt de mare folos”. În vara anului 1882, cea de-a doua opţiune nu fusese încă onorată: „[...] Viaţa e monotonă şi peste zi târgul pustiu”, notează Eminescu în următoarea epistolă trimisă Veronicăi Micle.
Situația evoluează rapid; Barbu Ştefănescu Delavrancea oferă în 1887 o descriere pitorească, de sezon: „O dimineaţă superbă! Briza mărei aduce pe bulevardul Elisabeta o răcoare din cele mai plăcute. Sunt 8 ore. Mulţi din vizitatori au plecat la baie; unii se opresc să-şi ia rahatul cu mastică sau fisticuri înainte de a pleca spre băi.
Valurile se sparg uşor pe pietrele de pe ţărmuri; marea e ca o oglindă; abia se zăresc în depărtare unele corăbii. În port intră o corabie grecească. Bulevardul e măturat, spilcuit, gata a primi pe gentilele baigneuses, cari, în costume simple, dar de gust, se îndrumează spre halta Ovidiu (din dreptul străzii cu același nume, n. n.) Nota veselă predomină peste tot, şi-n deosebi pe bulevard.
Acest bulevard începe de la Casino şi din colţul frumoasei vile a d-lui Poenaru-Bordea şi se sfârşeşte în strada Elenă (azi Titulescu, n. n.) lîngă halta Ovidiu. Domină marea la o înălţime de 7 metri. Pe stînga, mergînd de la hotelul Carol spre port, adică pe partea unde dă-n mare, sunt 2 – 3 chioşcuri şi-ncolo nimic. Pe dreapta, un şir de case dintre cari Villa-Bordea şi casa, curioasă prin pietrele cu inscripţiuni şi prin sculpturile antice, a d-lui M. Kogălniceanu, atrag privire întîi; pe urmă, după un loc viran, biserica cea nouă a Constanţei (catedrala, care pe atunci nu era încă sfințită, n. n.).
E! aşa e; sunt de două zile în ovidiana cetate [...] şi nici măcar timp n-am avut a deschide Ponticele poetului Sulmonei, citire obligatorie la Constanţa, mai cu seamă pe un mic promontoriu, o ieşitură a bulevardului, mai sus de casa Kogălniceanu, se-nţelege pe stînga. Promontoriul acesta (pe care era construit încă din 1880, primul cazinou, n. n.) trebuie să fi fost locul unde Ovidiu sta ore întregi privind marea şi ascultînd şoaptele vîntului (exclus, configuraţia ţărmului era diferită în antichitate, n. n.), pe când în mintea lui defila întreaga viaţă de la Roma cu toate farmecele ei”.
 
Despre Doina Păuleanu

S-a născut pe 29 martie 1948, la Brașov și a devenit una dintre cele mai proeminente figuri ale vieţii culturale din Constanţa, fiind director al Muzeului de Artă din anul
Absolventă a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” - Bucureşti (astăzi Universitatea de Artă Bucureşti), secţia Istoria şi teoria artei, promoţia 1971, Doina Păuleanu deține titlul de doctor în istorie, recunoscută la nivel național drept un profesionist în domeniu.
Criticul de artă a publicat, de-a lungul timpului, mai multe lucrări de istoria artei, antropologie urbană, imagologie şi management cultural: „Singularitate şi reconstrucţie imaginară. Pictori români la Balcic” (2010), „Catedrala Sf. Apostoli Petru şi Pavel Constanţa” (2008), „Constanţa 1878 - 1928. Spectacolul modernităţii târzii” (2005), „Constanţa. Aventura unui proiect european” (2003), „Moscheea regală Carol I Constanţa” (2010), „Cazinoul din Constanţa”.
Doina Păuleanu a fost distinsă în timp cu numeroase premii, printre care se numără Chevalier de L Ordre des Arts et des Lettres, în 2008, Premiul Gh. Oprescu pentru Istoria Artei, primit din partea Academiei Române în 2005, Ordinul Meritul Cultural în grad de ofiţer, în 2004, Premiul naţional de muzeologie „Margareta Sterian”, în 2004.
 
Citește și:

#ConstantaEsteBine Doina Păuleanu, directorul Muzeului de Artă Constanţa, despre cum va arăta o vizită la muzeu după 15 mai