#citeșteDobrogea: Creatorul reportajului românesc – Filip Brunea Fox, la 123 ani de la naștere

„Cine a avut prilejul să-l citească pe F. Brunea-Fox n-a mai avut nevoie de recentul lui reportaj (n.m. – reportajul despre leproșii de la Lărgeanca) ca să știe că în acest anonim ziarist stă de veghe o inteligență sclipitoare și are pretenții un gust artistic exersat. E aproape o nepoliteță să-i aducem omagii lui Brunea, în fața marelui public, de-atâta vreme ocolit de el, dintr-o înnăscută aristocrație – pe care i-a mânjit-o zilele acestea succesul” (Tudor Arghezi).

Figură fabuloasă a presei interbelice, Filip Brunea-Fox (n. 18 ianuarie 1898, Roman – d. 12 iunie 1977, București) a fost pseudonimul literar al lui Filip Brauner, reporter și traducător român, evreu de origine, unul din cei mai cunoscuți reporteri interbelici care, alături de Geo Bogza, a pus bazele reportajului literar românesc, fiind parte, de asemenea, a mișcării de naștere a suprarealismului românesc.


Supranumit „prințul reportajelor”, F. Brunea-Fox a marcat istoria presei românești prin celebre articole precum „Cinci zile printre leproși”, „Ali Kadri, «Sultanul» din Ada Kaleh” și „Trenul-fantomă”, incluse în cartea „Reportajele mele (1927-1938)”. O mărturie în același timp simplă și profundă, realistă și plină de compasiune, despre viața celor aflați la periferia societății.
 

„O lume întreagă de dezmoșteniți ai soartei, toți cei care n-aveau după ce bea apă, toți cei de pe treptele tribunalului, toți cei pe care îi aștepta spitalul sau pușcăria, toată suferința și mizeria Capitalei și a provinciei și-au găsit ecou în scrisul acestui mare, neobosit și generos reporter. […]”. (Geo Bogza)

 

Biografii de muzeu

„Felix Brunea-Fox, inventatorul jurnalismului de investigație” este titlul biografiei alcătuite de Radu Băieșu, redactor și muzeograf al Muzeului Național al Literaturii Române, pe care o cităm astăzi, la împlinirea a 123 ani de la nașterea celui supranumit „prințul reportajelor”.
 

Pe numele său adevărat Filip Brauner, acesta și-a făcut liceul la Iași, unde a și debutat în presă, la doar 19 ani, în revista „Arena”, condusă de faimosul Pamfil Șeicaru. Curând după aceea pleacă la București, abandonează facultatea pentru a-și urma vocația de ziarist.
Astăzi, într-o epocă în care gazetăria este practicată de tot mai mulți agramați și neaveniți, numai simplul fapt de a-l pomeni pe Brunea-Fox reabilitează o meserie tot mai hulită.
Alături de alți tineri scriitori aspiranți, ca Benjamin Fundoianu sau Alexandru Philippide, pleacă spre Capitală cu primul tren dinspre Moldova după sfârșitul Primului Război Mondial. Aici, calitățile sale sunt remarcate imediat de Constantin Mille și astfel devine gazetar profesionist, publicând cu precădere în „Dimineața” și „Adevărul”. Înzestrat cu un autentic talent literar, el își transformă reportajele în adevărate nuvele. L-au prețuit cam toți scriitorii mari ai vremii, în frunte cu Arghezi, care-i lăuda „inteligența sclipitoare” într-o tabletă din „Bilete de papagal” (15 august 2928).
Despre el, Geo Bogza scria în 1973: „Oricât și oriunde se va vorbi despre reportaj, va trebui să se spună că Brunea-Fox a pus piatra de temelie a reportajului românesc. O istorie a presei române (…) va trebui să-i închine un capitol întreg, așa cum istoriile literaturii române închină capitole întregi lui Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu”.
În efervescenta și opulenta perioadă interbelică, el preferă să evite lumea mondenă și să-și aleagă temele din cele mai obscure și nefericite zone ale societății. În „România literară”, la puțin timp după moartea lui, Radu Popescu scria: „Brunea-Fox… era scriitor din creștet până-n tălpi, el a adus în scrisul său gazetăresc – riguros, nou și specific – fantezia, libertatea, rapiditatea, imagistica, îndrăzneala literaturii de avangardă, contopită cu un soi de „clasicism” moldovenesc, făcut din umor, generozitate, cultură veche și rafinată, și mai ales de o limbă românească de o puritate, de o bogăție, de o savoare și de o autenticitate cum puțini au putut să scrie, sub presiunea secretarului de redacție și a rotativei…”. Dar despre ce scria domnul Brunea-Fox? În 1926, a publicat un ciclu de articole în „Adevărul”, numit „meserii umile”. Scria despre cei care pingeleau încălțările vechi și uzate, potcovari, curelari, geamgii și mulți alții, dispăruți astăzi. Altădată, scria despre leproșii uitați de prin lagărul Lărgeanca, mutați ulterior la Tichilești, în județul Tulcea. Iar Brunea-Fox nu a fost doar în vizită, a avut curajul să stea alături de ei mai multe zile. A scris despre fel de fel de oameni ciudați, ca un ins care făcea măști de carnaval după ce studia vizitatorii târgului de la „Moși” (actuala piață Obor), sau Petrache Lupu, ciobanul care vorbea cu Dumnezeu. A mai pătruns adânc în lumea ciudată a „trustului cerșetorilor” (în articole precum „Școala pomanagiilor”, „Culisele cerșetoriei organizate”, „Chitră mă învață”). Evident, nu a neglijat nici lumea prostituției, dedicând un ciclu de articole celei mai vechi meserii din lume (dintre care rămâne antologic „A murit Sbonghici”, reflexie amară asupra acestei lumi întunecate și a personajelor care o populau). El a descoperit atât publicului, cât și autorităților, o lume invizibilă, dar prezentă și atât de îndurerată. Ecoul de după ciclul de articole, scrise după expediția din iadul leproșilor, a fost uriaș, autoritățile repezindu-se spre anonima localitate despre care nimeni nu știa nimic, iar Arghezi publică un articol elogios, în „Bilete de papagal” („Un reportaj senzațional”).
După venirea comuniștilor la putere, Brunea-Fox a încercat să scrie din nou, dar o dictatură nu poate fi prielnică pentru un reporter de investigații. Iar dacă vreun ziarist în viață va avea curiozitatea de a citi ciclul de articole „Scene din campania electorală” (din cartea „Reportajele mele – 1927 -1938”), își va da seama că puține s-au schimbat în țara noastră de atunci, dar poate descoperi, în cazul că poate și vrea, un model de urmat.

 


 

„Farmecul Dunării: Sulina”

Într-unul dintre numerele revistei „Realitatea ilustrată”, aflat în Biblioteca digitală a Bucureștilor, am găsit reportajul scris de Filip Brunea Fox în urmă cu 87 de ani, intitulat „Farmecul Dunării: Sulina”, din care vă prezentăm un fragment.

„COSMOPOLIS
Sulina e un târg de lemn. Igrasia pândeşte tot ce-i cărămidă, preface în câteva luni zidul cel mai trainic într'o pastă umedă şi rece. Toate casele sunt de scânduri, gri de propria lor bătrâneţe, mohorâte, ca şi cum ar sta vecinic în ploaie. Dar şi terenul infiltrat de bălţile din preajmă, e şubred, moale. Cu vremea construcţiile, chiar aşa uşoare cum sunt, le scapă piciorul, se strâmbă, rămân într’o rână. Nicicând expresionismul n’ar fi realizat efecte aşa de groteşti!
Trei sferturi din casele orăşelului sunt înclinate pe o coastă, cu balcon turcesc cu tot, ca nişte oameni ce-şi ţin cu palma falca îndurerată. E un amănunt care contribuie la sentimentul încercat de vizitatorul străin, că locuitorii de aici trebuie să fie bănuiţi de spleen, secătuiţi de malarie, ca şi adăposturile lor fragile, ce se clatină şi gem de câte ori vântul marin se abate în port.
„Salonul” frizerului, de pildă. În vitrină un vapor în miniatură pus între două borcane cu lichid verde şi roşu, apoi firma de afară solidă şi chiar colivia cu piţigoi spânzurată de uşă, sunt elemente ce sugerează o înjghebare serioasă, temeinică, „de încredere”. Dar cum pui piciorul înăuntru, îţi dai seama că ai fost indus în eroare, ca de obrajii aprinşi ai unui tuberculos. Podeaua începe să joace, pereţii să se scuture, şi chiar lampa să capete un balans ca într’o corabie asediată de valuri. Priveşti timid şi încurcat în jur. Dar patronul a ghicit că eşti un străin şi râde.
- Aşa-s toate casele aici. În fiecare an pereţii se scoboară cu câţiva centimetri. Pământul e muiat de apă. Nu veţi găsi un plafon în toată Sulina care să nu fie sprijinit în mijlocul lui de un stâlp. Ne-am deprins. Nu ne temem de accidente. Casele noastre au învăţat şi ele să fie mlădioase, să suspine, să se vaite, dar să nu se prăbuşească!
Cu ce se ocupă locuitorii de aici? E un mister al tuturor porturilor din lume. E o întrebare ce obţine răspunsuri evasive. Până acum cinci ani, când Comisiunea Europeană lucra activ, jumătate din populaţia portului era angajată în serviciul ei. Şomeurii oftează după vremurile acelea, când lucrările canalului reclamau sute de braţe, când dragele harnice utilizau zeci de specialişti, când portul svâcnea de mulţimea vapoarelor.
Astăzi e linişte. Rare nave străbat, leneşe, canalul. Barcagii dorm în găoacea de lemn legată de cheiul gudronat, stingheriţi arare de un pasager ce vrea să treacă dincolo, la şantier. Nici un vehicul de uscat”.

Citește și:

#citeșteDobrogea. Lecție de istorie dobrogeană necesară. George M. Ghica, primul prefect al Tulcei