#citeșteDobrogea: Ion Cantacuzino, „întruparea puterii, voinții și inteligenții omenești”

 
Savantul Ion Cantacuzino s-a născut în urmă cu 157 de ani, pe 25 noiembrie 1863, într-o familie aparținând vechii aristocrații românești, unde a deprins dragostea de cunoaștere și pasiunea pentru științe, dar și pentru artă.
 
Cercetător neobosit, profesor iubit de studenți, apreciat de colegi, organizator dedicat în domeniul sănătății publice, fondator al școlii române de patologie experimentală și de imunologie, Ion Cantacuzino este unul din creatorii medicinii științifice românești, supranumit „Pasteur al Românei”.
 
Cu studii la Paris, unde a urmat Filosofia, Științele naturale și Medicina, obține titlul de Doctor în medicină în 1895, cu teza, „Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism”. După terminarea studiilor, lucrează în Institutul Pasteur, ca asistent al celebrului profesor Ilia Mecinikov, în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului.
Întors în România, este numit profesor de Medicină experimentală la Facultatea de Medicină din București (1901) și Director general al Serviciului Sanitar din România (1907).

Cu vocație de autentic ctitor, a înființat Laboratorul de Medicină Experimentală, din cadrul Facultății de Medicină, „Institutul de Seruri și Vaccinuri”, precum și mai multe reviste de specialitate: „Revista Științelor Medicale”, „Annales de Biologie” și „Archives roumaines de pathologie expérimentale et de microbiologie”.




Pe baza cercetărilor sale privind vibrionul holeric, Cantacuzino a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită „Metoda Cantacuzino”, folosită chiar și în zilele noastre, în țările unde mai apar cazuri de holeră. Datorită lui, România a fost a doua țară din lume, după Franța, care a introdus în 1926 vaccinul BCG ("Bacilul Calmette-Guérin"), pentru vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei.
Ion Cantacuzino a fost un remarcabil organizator al campaniilor antiepidemice, calitate pe care a demonstrat-o în combaterea epidemiei de tifos exantematic și a holerei în timpul primului război mondial, precum și în campania antimalarică.

A fost membru titular al Academiei Române din anul 1925, membru în Comitetul de Igienă al Ligii Națiunilor, al societăților de Biologie, de Patologie Exotică și al Academiei de Științe din Paris, distins cu titlul de Doctor honoris acordat de universitățile din Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) și Bordeaux (1934).

Cu tenacitate și entuziasm, a trudit până în ultima clipă în laboratorul său, cu o putere de muncă fără egal. Așa cum scria istoricul Nicolae Iorga, „doctorul Ion Cantacuzino era însăși întruparea integrală a puterii, voinții și inteligenții omenești, un exemplar de rasă cum trebuie veacuri pentru a-l dărui unui popor”.
 
S-a stins la 14 ianuarie 1934, iar rămășițele sale pământești au fost depuse în cripta din incinta Institutului care îi poartă numele. 

Citește și:

Proiect pentru modernizarea Institutului Cantacuzino, reluarea producției de vaccin și dezvoltarea de noi produse farmaceutice