#citeșteDobrogea: Lecție de istorie dobrogeană necesară. George M. Ghica, primul prefect al Tulcei

Prin Tratatul de la San Stefano, semnat la 19 februarie/3 martie 1878, care stabilea condițiile păcii în urma Războiului ruso-otoman din 1877-1878, la articolul 5 se recunoștea independența României.

De asemenea, la articolul 19 se preciza că, în schimbul despăgubirilor pe care Imperiul Otoman trebuia să le plătească, Rusia lua sangeacul Tulcea cu cazalele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârșova, Constanța și Medgidia, adică Dobrogea de Nord, la care se mai adăugau Delta Dunării și Insula Șerpilor. Totodată, se preciza că Rusia își rezervă dreptul să schimbe aceste teritorii cu Basarabia.

Marile Puteri nu au fost de acord cu prevederile acestui tratat care oferea avantaje mari Imperiului Rus și au convenit organizarea unui nou congres la Berlin. Desfășurat în perioada 13 iunie – 13 iulie 1878, acesta s-a finalizat prin semnarea de către Imperiul Otoman, Imperiul Rus, Marea Britanie, Franța, Austro-Ungaria, Italia și Germania a unui nou tratat care îl înlocuia pe cel de la San Stefano.

După dezbateri ample în Parlamentul României cu privire la acceptarea Tratatului de la Berlin, în perioada 28-30 septembrie 1878 a fost convocat și a ratificat tratatul și implicit Dobrogea în schimbul Basarabiei. Un rol-cheie în a-i convinge pe politicienii români să fie de acord cu primirea Dobrogei au jucat Carol I, M. Kogălniceanu, ministrul de externe al României, și Ion C. Brătianu, prim ministrul României. Ca urmare a intervenției celor trei, Dobrogea a fost reconsiderată ca o moștenire istorică românească.

Se pare că preluarea cât mai rapidă a Dobrogei de către administrația românească a fost cerută și de autoritățile otomane. Din cauza războiului, teritoriul dobrogean avea o situație socio-economică foarte proastă. Încă din octombrie 1878 un delegat al Imperiului Otoman, exprimând doleanțele musulmanilor din Dobrogea, îl rugase pe Carol I să grăbească instalarea administrației românești, pentru ca astfel turcii refugiați să se poată întoarce la casele lor.

În 13 noiembrie 1878, Carol I a semnat un decret prin care a fost instalat primul prefect român al județului Constanța – Remus Opreanu. În aceeași dată, Gheorghe Ghica a fost numit prefect al județului Tulcea, iar în județul Silistra Nouă a ajuns Tobias Ghergheli.

Toți trei erau persoane importante din viața politică și administrația românească. Tobias Ghergheli și Gheorghe Ghica fuseseră miniștri, în timp ce Remus Opreanu era procuror general la Curtea de Apel din București. Totodată, director la prefectura județului Silistra Nouă a fost numit cunoscutul poet Alexandru Macedonski.
 

„Acum 142 de ani, la 13 noiembrie 1878, prin decret domnesc, Carol I numea personalul administrativ al Prefecturii Județului Tulcea, în frunte cu prefectul George M. Ghica.

Dobrogea era organizată administrativ-teritorial în trei județe – Constanța, Tulcea și Silistra Nouă -, regulamentul lor numărându-se printre cele mai liberale din Europa acelei vremi, principalul scop al prefectului fiind, ca și în zilele noastre, de a veghea la aplicarea legilor țării.

De asemenea, prefectul era chemat să propună reforme ministerelor, obiectul acestor reforme urmând să fie şcoala, administraţia locală, judeţeană, serviciul sanitar, serviciul de drumuri şi poduri.

Nu în ultimul rând, prefectul – lucrând sub ordinele directe ale ministrului de interne și executând în acelaşi timp ordinele tuturor celorlalţi miniştri - avea menirea să menţină iubirea şi înfrăţirea între diferitele culte şi naţionalităţi, prin respectarea datinilor şi dogmelor fiecărui cult”, este mesajul adresat de Carmen Caloianu, subprefect cu atribuțiuni de prefect.

 
18 noiembrie 1878, trupele române ajung pe faleza tulceană

Iată cum descrie Nicolae C. Ariton în cartea sa „Tulcea, la 1870 – Nemaipomenitele întâmplări trăite de Nichifor de Carpat și Said Pașa” ziua de 18 noiembrie 1878.

„În dimineața zilei de 14 noiembrie 1878 Carol I, după ce a călătorit o noapte întreagă, a ajuns la Brăila. Aici, a fost primit de Generalul Gheorghe Angelescu, comandantul Corpului militar ce urma să intre în Dobrogea.

Au fost organizate mai multe festivităţi și cu acest prilej s-a dat citire celor două documente: Proclamația către dobrogeni și Înalt ordin de zi către armată. La final, Carol I a străbătut orașul Brăila în fruntea trupelor militare și în aplauzele cetățenilor.
 
La încheierea festivităţilor, Principele Carol I și Prim-ministrul Ion. C. Brătianu, au traversat Dunărea pe vasul Ștefan cel Mare și au debarcat în Dobrogea, la Ghecet. Aici au fost întâmpinați de numeroși dobrogeni: români, turci, tătari și bulgari.
 
Pentru tulceni, însă, ziua de 18 noiembrie 1878 este la fel de importantă. Încă din 1864, Tulcea era cel mai important oraș din Dobrogea, fiind reședința administrativă otomană a acesteia, numită sangeacul Tulcei. Era normal, ca Armata română să ajungă mai întâi aici, mai ales că guvernatorul provizoriu rus și o garnizoană de soldați ruși erau foarte bine stabiliți aici, fără să ofere prea multe semne că ar dori să plece.
 
În data de 18 noiembrie 1878, orele 14,00, navele ce transportau trupele române, alcătuite din aproximativ 3.000 de infanteriști (dorobanți), cavaleriști (roșiori) și artileriști (tunari), ajung în portul orașului.

În jurul orei 15,00 soldații debarcă, în uralele mulțimii, pe faleza tulceană, în salve de tun și clopotele trase de toate bisericile orașului (ultima afirmație făcută în contextul că în perioada de mai bine de 1 an de libertate, enoriașii tulceni reușiseră să-și doteze bisericile cu clopote, interzise până în 1877 de otomani).
 
Cetățenii urbei plănuiseră realizarea a 3 arcuri de triumf, pe sub care să mărșăluiască armia română. Acestora aveau să li se adauge încă 3, realizate de comunitățile greacă, evreiască și bulgară. Pe faleză, în dreptul primului arc de triumf, cel mai în vârstă dintre notabilii tulceni, Costache Boambă a oferit conducătorului trupelor române, Generalul Gheorghe Angelescu, pâine și sare și a ținut un discurs de bun venit.
 
Soldații români au mărșăluit, în muzică de fanfară, de-a lungul străzii Carol I (cu aproximație strada Gării) până în dreptul Palatului Pașei (Muzeul de Istorie). De aici, au pornit pe str. Sf. Nicolae (din care acum mai există două mici segmente, unul situat între blocurile din stânga hotelului Delta, iar al doilea, în zona Bisericii Sf. Nicolae).
 
Pe o parte și de alta a străzii, o mulțime uriașă de oameni, aproape toți tulcenii, aclamau entuziasmați. În fața catedralei, Mitropolitul Nichifor de Carpat  oficiază un Te Deum memorabil. După slujbă și împodobirea drapelului de luptă al soldaților cu ghirlande de flori, aceștia defilează pe strada Babadag, în timp de notabilii orașului salută din balconul casei Ellman, cea mai frumoasă clădire din Tulcea acelor vremuri.
 
Spectacolul oferit de tulceni nu i-a impresionat în mod deosebit pe ruși, care în frunte cu guvernatorul provizoriu aveau să mai rămână la Tulcea până la sfârșitul lui aprilie 1898 (motivând rigorile iernii) când, în sfârșit, ultimii soldați ruși părăsesc Dobrogea.

Aproximativ din luna mai, 1879, Dobrogea intră pe deplin în administrarea românească. Aveau să mai treacă încă aproape 20 de ani, pentru ca dobrogenii să primească drepturi depline de cetățeni români. Istoria dobrogeană s-a scris adânc, dar deosebit de încet”.

 
Sursa text: „Un destin la Marea Neagră: Tătarii din Dobrogea”, editat de Metin Omer, Adriana Cupcea
 
Citește și:

#citeșteDobrogea: Unirea Dobrogei cu România - 14 noiembrie 1878. Prima etapă în făurirea României Mari (II)