#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: „Dobrogea este astăzi cea mai usturătoare rană deschisă pe trupul ţării”

Volumul „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)” este jurnalul „de sertar” al lui Pericle Martinescu, o mărturie netrucată asupra uneia dintre cele mai întunecate perioade din istoria contemporană a României - instaurarea regimului comunist, cu toată pleiada de privaţiuni şi cruzimi pe care le-au avut de îndurat românii în anii care au urmat.





Fragmentul citat mai jos este un text impresionant, scris în primăvara anului 1952, când autorul călătorește spre casă, descoperind o Dobroge în plin avânt socialist, cu oameni triști, „supți de foame și durere”.
 

„De patru luni n-am ieşit din Bucureşti. Am inaugurat primăvara - care de fapt e o iarnă tardivă şi plicticoasă - printr-o călătorie la Constanţa. O călătorie la intervale mai lungi - şi mai ales în această parte a ţării - e astăzi plină de constatări noi, preţioase pentru calcularea «paşilor repezi» cu care poporul român se îndreaptă spre ... «paradisul socialist». Ceea ce ai văzut cu oarecare melancolie acum patru luni, priveşti astăzi cu tristeţe, pentru ca mai tîrziu să accepţi cu disperare. E vorba despre „înflorirea" ţării, care înaintează cu tenacitate spre ruinare, spre stările de lucruri de acum un veac sau un mileniu, cînd oamenii trăiau în bordeie, cu opaiţuri şi cu băşici de piele în loc de geamuri, cu sărăcie cumplită, ca pe vremea fanarioţilor, cînd se plătea bir pe fumărit, ca pe vremea dacilor şi sciţilor, cînd oamenii Bărăganului se aflau abia în epoca de piatră.


Cîte reflexii amare asupra reversiunii istoriei îţi procură o astfel de călătorie, astăzi!
La marginea Bucureştilor se înmulţesc bordeiele, avînd de astă dată forma mai avansată a barăcilor. Oamenii îşi construiesc cîte un adăpost din cîteva şipci lipite cu lut şi acoperite cu carton, în care altădată un ţăran n-ar fi îndrăznit să ţină nici măcar o pereche de boi. În aceste barăci, crescute ca ciupercile de o parte şi de alta a căii ferate de la Băneasa pînă la Pantelimon, îngropate în beznă şi parcă mai depărtate de lumea civilizată decît înseşi colibele sălbaticilor din insulele Pacificului, trăiesc oameni care luptă pentru «progres», pentru o «viaţă fericită şi îmbelşugată«. Casele tătăreşti din Dobrogea - care constituiau altădată argumentul cel mai concret despre înapoierea noastră economică şi socială - par acum nişte palate pe lîngă noile «construcţii» ale socialismului!


Mai încolo, în inima Bărăganului, se văd la orizont aşezări omeneşti noi. Să fie sate noi, să fie colective agricole în jurul unor centre înfloritoare de producţie? Aş! Sînt bordeiele sutelor şi miilor de familii scoase din căminele şi gospodăriile lor, din Banat şi din alte părţi ale ţării, şi surghiunite aici, în mijlocul cîmpului şi în bătaia vînturilor, ploilor şi viscolelor, condamnate să trăiască în cea mai cruntă mizerie, ilustrînd cea mai mare nedreptate şi ruşine a secolului. Oamenii se încăpăţînează să trăiască totuşi, însufleţiţi de nădejdea că tragedia lor e trecătoare.

 

DESCARCĂ GRATUIT VOLUMUL ÎN FORMAT PDF!

 

Gările Bărăganului sînt însoţite de portrete ce-ţi produc scîrbă şi dispreţ, de lozinci ce-ţi răscolesc revolta şi de panouri uriaşe închinate «păcii» şi «socialismului», ce constituie cea mai sfruntată minciună şi cel mai neruşinat ultragiu la adresa bunului-simţ şi a cuminţeniei poporului nostru.


Ajungi la Dunăre şi te grăbeşti să-ţi faci loc la fereastră spre a admira priveliştea măreaţă a fluviului şi a luncilor, diadema celor trei poduri întinse ca nişte brăţări peste ape, dar bucuria îţi este întunecată, deodată, de altă privelişte. La capetele podurilor s-au înălţat cazemate, cu punţi suspendate între ele pentru transportul muniţiilor, cu ţevile tunurilor întinse spre cer, ca şi cum în orice moment s-ar ivi de acolo cine ştie ce ameninţare. Poftim de mai admiră frumuseţile naturii! Au dispărut şi stînele din luncă, şi sălciile pletoase, şi luntrele înfipte cu botul în nisip la marginea apei. În locul lor au apărut ţevile reci ale tunurilor şi mitralierelor, pe care le ocolesc cu un minunat instinct pînă şi păsările de baltă.


Am trecut în Dobrogea. Pitorescul milenar al acestei ţări bătrîne este şi el distrus de vana şi inutila strădanie a constructorilor Canalului. Dragline, excavatoare, vagoane încărcate cu pămînt şi piatră se mişcă într-o parte şi în alta, răscolind arhaicul sol al provinciei şi distrugînd atîtea amintiri şi colţuri pitoreşti. Apare şi omul. Dar ce jalnic e! Cu o înfăţişare mizerabilă, el nu are nimic din aspectul constructorului adevărat, căci, de sus pînă jos, e îmbrăcat în haina sclaviei. Şi asta în cazul cel mai fericit. Fiindcă majoritatea oamenilor ce se văd pe acel şantier este formată din condamnaţi - condamnaţi fără nici o vină! - la muncă silnică, închişi în lagăre păzite de santinele cocoţate în borne înalte, cu puşca gata de atac - deşi nu le ameninţă nici o primejdie - dînd întregii privelişti un aspect şi mai înfiorător de exterminare umană în masă.


Canalul se construieşte. Va fi el însă terminat vreodată? Va fi el folosit, vreodată, pentru navigaţia vapoarelor? Este puţin probabil. Vor rămîne însă unele fabrici, unele gări noi, unele «oraşe» înălţate împotriva firii şi, deci, sortite pieirii, căci orice aşezare omenească născută din ambiţie, fără vreo legătură organică cu locul unde a fost ridicată, nu poate să reziste în timp. Oamenii îşi aleg singuri locul unde trebuie să se stabilească şi niciodată instinctul nu-i înşală. Din acest Canal va rămîne, poate, o unnă săpată în pămînt, aşa cum din Valul lui Traian, ridicat acum 2000 de ani împotriva barbarilor din Răsărit, a rămas un şanţ, al cărui rost este să ne amintească mereu că istoria se repetă, fără însă ca oamenii să înveţe vreodată bine această lecţie ironică şi amară a timpului.

„Nu uitaţi niciodată trupul supt de foame şi durere al mamei şi al ţării voastre”

Dobrogea este astăzi cea mai usturătoare rană deschisă pe trupul ţării. S-ar putea ca acest Canal să devină util, să constituie cîndva un prilej de mîndrie şi admiraţie pentru generaţiile viitoare, dar nu trebuie să se uite niciodată că fundul şi pereţii lui sînt căptuşiţi cu schelete de oameni nevinovaţi şi că pe albia lui curge sînge, nu apă. Veacuri întregi nu vor spăla de sînge această albie blestemată de întregul popor român.


Prin gări coboară mii de oameni - bărbaţi, femei, copii care vin să-şi vadă părinţii, soţii, soţiile sau fraţii, aduşi aici şi condamnaţi la sclavie. E duminică, zi de «vorbitor». La Mircea Vodă, Medgidia, Poarta Albă, Murfatlar, coboară legiuni de oameni cu pachete în braţe şi în spinare, pentru condamnaţi. Sînt oameni care vin din toate colţurile ţării. Şi la nici unul nu vezi întipărită pe faţă revolta sau mînia. Totul pare ceva obişnuit. Fericirea de a vedea o faţă dragă şi de a sta de vorbă cîteva minute, sub supravegherea plantonului, cu o fiinţă ce apare parcă de pe lumea cealaltă, îl face pe vizitator să uite de orice mizerie, de orice ură.


Cu cît de puţin lucru se mulţumesc oamenii! Cîtă cruzime foloseşte regimul de azi pentru a-i face pe oameni să se simtă fericiţi numai pentru faptul că au schimbat zece cuvinte cu un semen de-al lor îngropat în acel cimitir al condamnaţilor fără nici o vină! Sau poate absenţa oricărei revolte şi mînii se explică prin faptul că cei «liberi» se simt mai nenorociţi decît cei închişi şi, în loc să-i compătimească pe aceştia din urmă, ei îi invidiază?! ...
Am ajuns la Constanţa. Aici, alte veşti, care de care mai proaste. Ţăranii sînt persecutaţi, n-au voie să iasă din sate, sînt arestaţi fiindcă nu mai au cu ce şi nu mai au cum să-şi lucreze ogoarele, satele se părăginesc, gospodăriile se pustiesc. Viaţa înfloritoare a Dobrogei s-a transformat într-un infern astăzi, la 75 de ani de la alipirea ei la trupul ţării.

Ca să ajung la Constanţa, a trebuit să recurg, din cauza restricţiilor legate de frontieră, la metode inexplicabile în împrejurări normale. M-am întîlnit la Medgidia cu Ştefan, fratele meu, care mi-a adus buletinul de identitate al lui I., (Ilie, alt frate al meu), pentru al prezenta controlului din tren. La întoarcere, de asemenea, Ştefan a venit cu mine pînă la Medgidia, unde i-am înapoiat buletinul, spre a-l duce lui Ilie.


Am văzut-o pe mama. Îmbătrînită enorm, slăbită şi amărîtă parcă citeam pe faţa ei toată suferinţa, toată nenorocirea de azi a ţării mele. Mama e o frîntură din această ţară şi în chipul ei parcă vedeam simbolul tragediei cumplite a neamului din care s-a ridicat ea. Marna şi ţara sînt cele două entităţi care mă fac să plîng amarnic. Pentru ce sînt condamnate la atîta suferinţă? Pentru ce trebuie să îndure atîta batjocură şi nedreptate? Pentru ce trebuie să cunoască acest cumplit martiraj? ... Oameni din 1952, nu uitaţi niciodată trupul supt de foame şi durere al mamei şi al ţării voastre, pentru ca să nu iertaţi niciodată crimele săvîrşite de duşmanii voştri împotriva celor mai scumpe fiinţe ale voastre!”
 

#citeşte mai departe în „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu

Dacă în urmă cu 122 ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“. 
 

DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA de Constanţa (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanţa sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.
 
 

Sursa foto: Arhivă personală Dan Șambra

 

Citește și:

#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: Eminescu, analizat după „metode ştiinţifice de cercetare marxist-leninistă”

#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: Cultura ca o farsă

#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: În volumele epurate de comunişti ni se prezintă „un popor compus din escroci, semidocţi şi tot felul de lichele”

#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”, de Pericle Martinescu: În vizită la George Călinescu, „în laboratorul literar unde se făureşte, zi de zi, marea istorie a literaturii române”

#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”, de Pericle Martinescu: Eugen Lovinescu, un veritabil aristocrat al Spiritului

#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”: Pericle Martinescu şi Eugen Ionescu - corespondenţă din Paris