#DobrogeaDigitală: „Crima ce o socotesc eu că mi se poate imputa este această libertate spre care năzuieşte poporul român”

• Horia Macellariu, lider al Mișcării de Rezistență Națională, a plătit un tribut greu pentru dorința sa libertate, petrecând mulți ani în temnițele comuniste

Descendent al unui neam de boieri din Ţara Românească stabiliţi în secolul al XVI-lea la Miercurea Sibiului, Horia Macellariu s-a născut pe 10 mai 1894 la Craiova.

Deși părinţii și-ar fi dorit să-l vadă inginer de mine, tânărul se înscrie la Şcoala Militară de Artilerie, Geniu şi Marină, fiind impresionat de Crucişătorul Elisabeta și celelalte nave militare pe care le admirase la Constanţa.

Termină școala în 1915, fiind mobilizat, un an mai târziu, în Forţa de Operaţiuni româno-rusă de la Dunăre, ca locţiitor al comandantului navei Principele Nicolae. Câteva luni mai târziu, preia comanda, deşi avea doar gradul de sublocotenent.

Se remarcă în luptele de la Turtucaia, Rasova şi Hârşova. În 1923 este ambarcat pe distrugătorul Mărăşeşti, apoi îl regăsim la comanda torpiloarelor Lepri şi Vârtejul. După o scurtă perioadă în care a fost detaşat la Marele Stat Major, revine la nave în postura de comandant al Monitorului „Lascăr Catargiu“.    

După Primul Război Mondial, este trimis la Şcoala de Război Naval din Paris, remarcându-se printre primii absolvenți. La intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial, este mobilizat la Marele Cartier General, unde se ocupă de operaţiunile executate de unităţile Marinei, în cooperare cu trupele terestre şi de aviaţie. Din 1942, este numit la comanda Escadrilei de Distrugătoare, cea mai importantă unitate a Forţelor Navale Maritime, a căror destine avea să le conducă până pe 2 septembrie 1944.



Un moment-cheie, cu consecințe faste pentru orașul Constanța, s-a petrecut în noaptea de 23 spre 24 august 1944. După citirea proclamaţiei Regelui Mihai I, care anunţa încetarea alianţei cu Germania nazistă şi trecerea de partea forţelor Aliate, Macellariu a primit ordin să înceteze luptele contra sovieticilor şi să-l convoace la discuţii pe viceamiralul Brinkmann, în vederea retragerii paşnice a forţelor navale germane. Cum, la rândul său, Brinkmann primise ordin să nu cedeze orașul şi să lupte până la ultimul om, lupta avea să se ducă, scrie amiralul în memoriile sale, între el şi Brinkmann. După o primă discuţie eşuată, timp în care opt vase germane de luptă aveau aţintite tunurile spre Constanţa, Macellariu a purtat o a doua negociere la bordul vasului Tirpitz.

În după-amiaza zilei de 25 august, Brinkmann a ordonat retragerea, fără a se fi tras nici un glonţ: se pare că tactul diplomatic al comandantului român a salvat Constanţa, căci celelalte oraşe-porturi de pe fronturile Europei au fost distruse. 

Ofițer de elită al Marinei Regale Române, Macellariu a fost răsplătit, pentru conduita și acțiunile sale temerare, cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a, cea mai înaltă distincție de război românească.

Odată cu instaurarea regimului comunist, amiralul începe să fie „vânat”, fiind trecut pe lista criminalilor de război. Este acuzat că a făcut parte din Mişcarea Naţională de Rezistenţă Anticomunistă creată de generalul Aurel Aldea și că s-ar fi implicat în organizarea manifestaţiei de la 8 noiembrie 1945 pro-monarhie, desfăşurată de ziua numelui regelui Mihai. Este condamnat de Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie la muncă silnică pe viaţă „pentru complotare întru distrugerea unităţii statului”.

În cei 16 ani de temniţă grea, Horia Macellariu nu a renunţat la idealurile pentru care a luptat. A fost coleg de celulă cu Nichifor Crainic, care îi spunea „Amiralul cel frumos“, și cu Nicolae Steinhardt, cu care a corespondat și după eliberare. În celebrul său volum, „Jurnalul fericirii“, Steinhardt își amintește:

„Sosind la Gherla în camera în care mă aflu şi eu, amiralul Horia Macellariu exclamă: raiul pe pământ! Vine de la Râmnicu Sărat, unde trăise singur şase ani de zile. Singur în celulă, supus unui regim de înfometare, a mâncat paiele din salteaua destrămată. În celula de alături a murit Ion Mihalache, după ce orbise“.  

„Declaraţie

Subsemnatul Horia Macellariu, născut la 10 mai 1894 în Craiova, cu ultimul domiciliu în Bd. Elisabeta nr. 95 din Bucureşti, declar următoarele:
La 24 martie 1945 am fost scos din armată necunoscând motivele, cu toate că activitatea mea după 23 august 1944 fusese anchetată cu rezultate favorabile mie şi la cererea mea, de către o comisie de anchetă formată din viceamiralul Gheorghiu Alexandru şi general de divizie Pălăngeanu.

Apoi am fost trimis la Tribunalul Poporului pentru aceleaşi motive, unde domnul acuzator public Săracu Dumitru m-a scos din cauză. Cu toate acestea, chestiunea nu a fost închisă şi trimisă din nou domnului D. Săracu care din nou a clasat-o.

S-a cerut apoi trimiterea în judecată, dacă nu pentru a fi considerat criminal de război, cel puţin ca înaltă trădare şi în cele din urmă anchetat de o comisiune administrativă sub preşedinţia domnului general Lascăr, care la fel mi-a fost favorabilă.

În acest timp am fost implicat în procesul generalilor Rădescu, Aldea etc. şi condamnat în contumacie la muncă silnică pe viaţă. Toate acestea m-au determinat să constat că libertatea de conştiinţă şi de acţiune nu mai există, şi m-au determinat să lupt pentru redobândirea libertăţilor garantate de Constituţie prin opoziţie legală. M-am adresat locotenent-comandorului Eftimie Ştefan, căruia îi sărisem în ajutor la rejudecarea procesului său de condamnare de doi ani, pe care eu o consideram nedreaptă şi am depus ca martor, ceea ce i-a adus achitarea. Ofiţerul îmi arătase recunoştinţa sa, faţă de intervenţia mea. Desigur acest sentiment şi faptul de a-i fi fost superior l-a determinat să agreeze propunerea mea de a întreţine trează flacăra naţională şi credinţa în redobândirea acestor libertăţi constituţionale. Căci crima ce o socotesc eu că mi se poate imputa este această libertate spre care năzuieşte poporul român. I-am cerut să caute şi alţii care simt la fel cu noi. Mi-a vorbit de comandorul Toma Matei. Până astăzi It.-comandorul Eftimie însă nu mi-a arătat dacă a mai făcut alţi recrutaţi, în cele din urmă i-am spus că rămânem mai departe aceiaşi camarazi, fără a-l mai considera că activează în scopul de mai sus. Comandorul Toma Matei îmi ceruse, după ce eu am fost scos din armată, să-i schimb o notă calificativă, pentru a avansa, ceea ce am făcut. Desigur, aceasta l-a determinat şi el să agreeze a fi pe aceeaşi linie cu noi. Ori de câte ori i-am cerut să-mi spună câţi prieteni are, mi-a fost imposibil să ştiu, probabil că teama îl făcea să nu recruteze. Priveam foarte sceptic la această înjghebare.

Prin octombrie 1947, eu având nevoie să mă mut de unde locuiam, comandorul Toma mi-a adus pe comandorul Condeescu D., care mă socotise până atunci în străinătate, ca să-mi caute o nouă locuinţă cu chirie, în acest timp, după câteva săptămâni, l-am întrebat pe comandorul Condeescu dacă el aderă la ideile noastre. Din condescendenţă pentru mine ca fost al lui comandant, a agreat. Şi atunci le-am spus ca să se organizeze pe grupe mici, pentru că aşa ar fi fost mai bine păstrată coeziunea şi secretul.

Prin luna februarie-martie 1948 le-am cerut să se numere şi să-mi spună şi mie la ce rezultat au ajuns. Mi-a spus că cifra era de ordinul câtorva sute pe toată ţara, pe care eu le-am considerat nici atât, având în vedere cunoştinţa despre oameni. Şi aceşti prieteni, cu timpul, datorită măsurilor care se luau şi greutăţilor vieţii, lipsei de mijloace, se micşorau pe zi ce trecea. Către sfârşitul lunii noiembrie, am început a mă întâlni cu ing. D. Gheorghiu, Alexandru Balş şi Tr. Niţescu, la mine acasă în str. Toamnei nr. 104, pe care-i cunoscusem anterior cu câţiva ani şi de vreo două ori a fost şi ing. Bujoiu. Ne vedeam la câte zece zile şi chiar două săptămâni şi schimbam impresii asupra situaţiei interne şi externe. Totdeauna concluzia era că situaţia nu se va schimba într-un viitor apropiat. Noi ne cunoscusem cu ani înainte şi după război prin 1945 socoteam să înjghebăm o organizaţie, care să ajute la refacerea ţării.

Contactul l-am luat cu ing. Tr. Niţescu, care a venit la mine; nu ştiu prin ce împrejurare aflase adresa mea, dar nu era greu, pentru că multă lume mă ştia deşi eu n-aş fi dorit aceasta. Nu ştiu câţi prieteni de idei aveau aceştia pentru că niciodată n-au spus-o şi nici eu nu o spuneam pe a mea, pe care cum o arătai mai sus nu era de natură deosebită. La aceste şedinţe, fiecare spunea ce a putut culege din diversele întâlniri pe care le aveau în timpul de când nu ne-am văzut, ce declaraţiuni s-au auzit la radiourile străine, pe care eu le aflam astfel că radio ce-l posedam nu avea unde scurte. Acestea erau în mare parte numai zvonuri ce se complotau, mai ales că nu apăreau în ziare, despre anumite ciocniri sau deraieri de cale ferată, despre anumite incidente la colectări de cereale, despre viitoare noi măsuri pe care se vorbea că le va lua guvernulîn opera sa de guvernare, ce ştiri se primeau din străinătate de către cetăţeni, care toate erau stereotipe cu fel de fel de fraze, care conform convenţiilor dintre corespondenţi însemna ba că un război este aproape, ba că este foarte departe. Toate acestea nu făceau decât să lase o stare de îngrijorare şi de scepticism în schimbarea situaţiei.

Eu primeam de asemenea vizitele It.-comandorilor Eftimie şi Condeescu acasă şi mă întâlneam cu comandor Toma Matei pe stradă, foarte rar când stabileam aceasta prin telefon. Această raritate se datora faptului că prietenii mei evitau să-mi creeze situaţia de a fi descoperit. La aceste întâlniri procedam la fel schimbând informaţii între noi, eu din cele ce aflasem, ei la fel.”