14 Jan, 2020 00:00
2505
„La o oarecare distanţă zărim, oarecum contrariaţi, o grupă de omuleţi cenuşii, de înfăţişare ciudată, cu totul neobişnuită.
Apropiindu-ne mai mult, constatăm că omuleţii noştri sunt nişte păsări uriaşe, înalte de un metru, cu gâtul golaş şi cu ciocul puternic încovoiat.
Îi recunoaştem înfricoşaţi. Sunt vulturii pleşuvi!
Un fior rece ne trece prin şira spinării.
Îi numărăm. Sunt vreo treizeci. Stau tăcuţi şi imobili pe faleză, cei mai mulţi privind spre mare. Dacă s'ar năpusti cu toţii peste noi, ne-ar face harcea-parcea, cu pliscurile şi ghiarele lor ascuţite.
Unul din ei ne zăreşte. Ca la un semnal îşi îndreaptă acum toţi capetele spre noi.
Ne gândim că fără nici-o armă, suntem pierduţi. Dealtfel şi cu arme ce-am putea face contra a treizeci de clonţuri ascuţite şi a douăsute patruzeci de ghiare încovoiate ca iataganele, câte opt de fiecare vultur?!
Dar în loc să ne atace, cum ne aşteptam, vulturii ne privesc câtva timp indiferent şi îşi iau apoi sborul cu un fâlfâit leneş, greoi şi sgomotos, pe care-l scot din nişte aripi imense.
După câtva timp de sbor se aşează din nou pe faleză, ceva mai departe. Cu aripile întinse, un vultur pleşuv are lungimea de doi metri şi jumătate. Deşi uriaşe, aceste păsări se hrănesc mai mult cu stârvuri.
„Cuibul vulturilor pleşuvi împrăştie o putoare insuportabilă, de te ia durerea de cap!”
Îi privim cu binoclul. Unii sunt tineri, alţii adulţi.
La cei tineri se observă pe cap şi gât un fel de puf alb. La cei din urmă, pielea gâtului este golaşe, încreţită şi de culoare albastră. Se vede că puful cade cu vârsta, gâtul devenind pleşuv.
Şi unii şi alţii au la baza gâtului câte un guler de pene lungi şi fine. Ne uităm în prăpastie. Pe lespezile cenuşii de piatră şi la gura peşterilor ce se deschid spre mare, observăm un mare număr de vulturi pleşuvi.
După multă trudă şi cu riscul de a cădea în mare, ajungem, legaţi de o frânghie solidă, la gura unei asemenea peşteri, stârnind toţi vulturii, ce-şi iau sborul. La doi paşi de noi observăm cuibul unui vultur pleşuv. E un cuib construit foarte grosolan, din câteva ramuri aruncate la întâmplare, fără nici-o ordine.
Observăm deasemenea cu mirare că acest cuib primitiv construit, nu e nici măcar bine adăpostit contra ploilor.
Prin Aprilie-Mai, partea femeească depune în el un ou, rar două. După ce puiul a ieşit din ou, părinţii îl îngrijesc cu toată dragostea, aducându-i hrană din belşug. Cuibul propriu zis e relativ curat. Împrejurimile acestuia sunt foarte murdare pentrucă puiul îşi face necesităţile ridicându-şi târtiţa în sus şi împroşcând murdăria la oarecare distanţă. Deaceea cuibul vulturilor pleşuvi împrăştie o putoare insuportabilă, de te ia durerea de cap!
Ne urcăm iară pe faleză şi mergând agale spre capul Caliacra, stârnim de câteva ori cârdul de vulturi până când aceştia simţind că s'au depărtat prea mult de cuibare, îşi iau sborul înapoi, descriind un arc domol deasupra mării. Suntem scăpaţi. Ne regăsim iară singuri şi din nou într' o linişte profundă.”
Ti-a placut articolul?
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: