#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”, de Pericle Martinescu: În vizită la George Călinescu, „în laboratorul literar unde se făureşte, zi de zi, marea istorie a literaturii române”

Trăind aproape un secol, Pericle Martinescu a avut privilegiul de a fi contemporan şi prieten cu multe dintre personalităţile culturii noastre, drept pentru care s-a simţit dator să lase evocări memorabile care, în afară de faptul că ne oferă informaţii despre scriitorii în preajma cărora s-a aflat, sunt un prilej de recuperare, prin rememorare, a vieţii culturale din România primei jumătăţi a secolului XX.
 

 
În volumul „Figuri în filigran”, disponibil în Biblioteca Digitală ZIUA de Constanţa, descoperim un capitol dedicat lui George Călinescu, scris în anul 1952, după o vizită pe care autorul o face în modesta locuinţă a „divinului critic”.
 

„Înainte de a ajunge la el, ezitasem multă vreme să îndrăznesc. Se spunea că este un om curios, mizantrop şi că e greu de abordat. Într-adevăr, înainte de a mă duce, încercasem de câteva ori să vorbesc cu el la telefon, dar la telefonul lui nu răspundea niciodată nimeni. Am aflat de ce: telefonul era smuls din priză în perioada când eu îl căutam, atunci când se sărbătorea centenarul lui Caragiale. Călinescu fusese însărcinat să ţină o conferinţă despre Caragiale. A scris-o, dar i s-au cerut «anumite» modificări şi introduceri de idei pe care el nu le-a acceptat.
 
A fost chemat să stea de vorbă, dar nu s-a dus, a fost căutat la telefon mereu în legătură cu această chestiune, până când el, spre a scăpa de presiuni, şi-a scos telefonul din priză. În cele din urmă, conferinţa a fost rostită asa cum a făcut-o el, cu toate că - mi-a spus acum - o jumătate de oră înainte de a apărea la tribună, în spatele cortinei de la Ateneu, a fost încă solicitat să introducă în alocuţiunea despre Caragiale unele pasaje legate de actualitatea politică internă. «Am refuzat dârz şi am citit conferinţa în forma originară».
 
Aceasta înseamnă că academicianul G. Călinescu şi-a întărit poziţia pe... linia moartă, pe care multă lume crede că a intrat în prezent.
Mi se mai spusese că acasă are un câine rău, care muşcă, şi că să fiu atent dacă intenţionez să-l vizitez. Cu toate acestea, mi-am luat inima în dinţi si am pornit să-l «calc».
 
Îmi făcusem despre locuinţa şi interiorul celui mai mare critic literar de azi al nostru o imagine adecvată prestigiului său cultural. În momentul şi în ţara în care orice responsabil de gazetă de perete stăpâneşte un apartament ultraconfortabil, într-un bloc cu portar, ascensor, gaze naturale şi dispunând de mobilă procurată cu fondurile culturale ale instituţiei respective, îmi închipuiam că şi Călinescu trebuie să locuiască într-o casă aspectuoasă, cu interior de profesor universitar modern sau de academidan gen R.P.R. Iluzie! ....
 
Păstrând proporţiile, în sensul că ne aflăm la Bucureşti, nu la Iaşi, şi în 1952, nu în 1852, locuinţa lui Călinescu mi-a evocat bojdeuca lui Creangă din Ţicău. Dar, după cum marele povestitor se simţea atât de bine în arhaica lui căsuţă înconjurată de grădini şi bălării, tot aşa criticul este el însuşi, liber şi puternic, în locuinţa lui modestă de la Floreasca, în mijlocul unui vast laborator literar unde se făureşte, zi de zi, marea istorie a literaturii române. Locuinţa se află la capătul liniei tramvaiului 5, pe o stradă (Vlădescu, 53) îngustă, de periferie, pe care abia are loc să treacă tramvaiul. Casele mărunte şi modeste arată că ne aflăm într-un cartier unde n-a pătruns încă arhitectura modernă. Un zid pitic din piatră de vad, o portiţă simplă din scânduri negeluite nu spun nimic deosebit. Dar totul e făcut cu mult gust ce dă un aspect plăcut împrejmuirii.

 

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!


 

Portiţa nu era încuiată. Am deschis-o şi am intrat. În dosul ei se află o curte de câţiva metri pătraţi, în fundul căreia se găseşte o casă scundă, din acelea foarte obişnuite în cartier. Curtea este acoperită cu pământ negru, de flori, dar prin mijlocul ei înaintează o potecă de cărămizi roşcate, curată, care duce direct de la poartă la intrarea în casă. În curte se văd presărate ici-colo mici statuete, totemuri în miniatură, iar în stânga se află o clădire de lemn - ai zice o magazie, dar unde, de fapt, sunt, presupun, «dependinţele», probabil bucătăria sau cămara. Acolo am auzit lătrând un câine, singura vieţuitoare ce prinsese de veste că cineva intrase în curte. Nici o sonerie, nici o fiinţă omenească. Credeam că toată lumea e plecată. La una din ferestrele locuinţei se vedea o perdea trasă în triunghi, ca la ferestrele de la ţară, dar în dosul ei nu apărea nimeni.
 
În broasca uşii de la intrare se afla o cheie. Uşa nu era încuiată. Am crăpat-o puţin şi mi-am aruncat privirile înăuntru. Mormane de cărţi şi de ziare peste tot. Existenţa lor m-a convins că nu greşisem adresa. Am închis uşa la loc, am ciocănit de câteva ori, dar nici acum n-a răspuns nimeni. Am deschis apoi uşa din nou şi am pătruns în micul vestibul, căutând să fac cât mai mult zgomot, dar tot nu a apărut nimeni. Pe o poliţă din dosul uşii am zărit un ceaslov vechi, desfăcut, deasupra căruia era lăsat un clopoţel de aramă, o aciuoaie galbenă. Am luat-o şi am început să sun cu ea, aşa cum fac copiii când vin cu pluguşorul. Atunci a apărut din încăperea din stânga o femeie - doamna C. - care m-a întrebat pe cine caut. După ce i-am răspuns cine sunt, spunându-i şi pe cine caut, dânsa a trecut în camera din dreapta, spre a mă anunţa. Imediat am fost poftit înăuntru şi întâmpinat de însuşi profesorul C., care m-a primit simplu, ca şi cum aş fi fost aşteptat, ca şi cum ar fi fost vorba de o vizită obişnuită.
 
Am înţeles că la ora aceea - 6 p.m. - totul era aranjat în aşa fel, încât orice vizitator, anunţat sau neanunţat de mai înainte, să fie bine venit: poarta era deschisă, câinele era închis, uşile descuiate. Totuşi, vizita trebuia să se producă după un anumit ceremonial – un ceremonial adecvat interiorului domestic al unui mare intelectual. De altfel, totul în această locuinţă, exterior şi interior, purta marca unei intelectualităţi bine pusă la punct.
 
De la statuetele împrăştiate prin curte până la magazia curată ca o cabană de munte, de la stiva de brichete din dosul ei, aşezate cu grijă calup peste calup - singurul semn ce indica grijile materiale ale gospodinei - şi până la mica frescă cu un text în litere cirilice, încadrată şi fixată deasupra uşii de la intrarea în casă, totul în această curte era pus în ordine, ca ideile într-un articol redactat cu măiestrie.
 
Maestrul era singur şi parcă doritor de oaspeţi. Pretinsa lui mizantropie e numai o vorbă în vânt. Adevărul este că omul iese puţin în lume, are puţine relaţii de civilitate şi se simte bine între cărţile lui, unde este oricând dispus să primească pe cineva. Chiar în momentele când eu mă aflam la el, la Academie se ţinea o şedinţă în cadrul sesiunii generale. «Nu mă duc acolo, fiindcă mă plictisesc», mi-a mărturisit el cu o simplitate în care se vedea deplina sinceritate.
 
Locuinţa criticului se compunea din două camere, despărţite de un aşa zis salon: în stânga dormitorul, în dreapta cea cu fereastra care dă în curte, mai luminoasă - biroul, biblioteca. Încăperea este scundă, căptuşită cu cărţi şi tablouri, cu câteva scaune pe care stau teancuri de imprimate, manuscrise vechi si fotografii de familie, reprezentând diferite figuri din istoria noastră literară. Într-un colţ o sobă de teracotă micuţă producea o căldură agreabilă. În alt colţ, într-o parte a ferestrei, e înghesuit micul birou al criticului, pe care, în afară de lampa cu un abajur simplu şi un exemplar deschis din Istoria literaturii române, nu mai încăpea nimic altceva. Mi s-a părut oarecum ciudat să constat că de la un birou atât de mic, împins într-un colţ al odăii pe pereţii căreia străluceau cotoarele cărţilor aranjate în rafturi, ţara aceasta primeşte o producţie literară atât de bogată şi de valoroasă.
 
Creierul omenesc - el însuşi ocupând un spaţiu atât de infim în Univers - nu are nevoie de somptuozităţi sau de decoruri speciale ca să producă uriaşele şi misterioasele lui combinaţii exprimate în cuvinte şi imagini cu circulaţie universală. M-am gândit la Gogol, care a scris Suflete moarte într-o mansardă friguroasă din Paris, aşternând pe hârtie imaginea Rusiei sale imense. Tot aşa, în această odăiţă modestă, dar cu atât mai plăcută, Călinescu manevrează arta si literatura europeană ca şi cum ar avea în faţă biblioteci sau muzee întregi. Ai fi zis că te afli în camera unui student care-şi prepară tezele de licenţă sau doctorat - şi în realitate e vorba de biroul celui mai mare critic şi om de cultură al nostru, de azi. (La mirarea mea că, totuşi, mi se pare prea mică biblioteca din această cameră, amfitrionul mi-a spus: «Sunt aici numai o parte din cărţi, mai importante. Restul le-am dus în pod».)
 

În ciuda „nebuniilor„ sale, Călinescu a ştiut „să-şi organizeze fericirea“

 
M-am simţit bine în preajma acestui om, nici nu ştiu când au trecut cele două ceasuri vesperale, în care tot timpul îmi reproşam că îl reţin de la lucru, dar el îmi arăta mereu alte şi alte documente descoperite recent, prin cine ştie ce scrinuri învechite sau funduri de arhive, menite să întregească monumentala Istorie a literaturii la a cărei completare spunea că tocmai lucrează.
 
Într-o tăcere şi izolare desăvârşită, criticul munceşte cu un zel neîntrerupt la opera sa, fără a fi tulburat de vremurile în care trăieşte - deşi participă activ la ele în momentele când îşi schimbă pana de creator cu aceea de gazetar - fără a da impresia că s-ar gândi la destinul operei sale, zămislită în împrejurări atât de vitrege ca acelea de azi. El ştie un singur lucru: că munceşte cu convingere si cu pasiune, şi că aceasta face mai mult decât orice răsplată a lumii. Îl consider un om fericit!
 
El a ştiut să-şi organizeze fericirea. A rezistat ispitelor publice şi vanităţii. S-a mulţumit cu o înjghebare domestică strict necesară spre a nu-şi complica existenţa cu zgomotul şi întreţinerea ei, iar în afară de un câine şi o femeie - amândoi credincioşi - nu are pe nimeni în jurul său spre a-i conturba liniştea contemplaţiei şi a meditaţiei.
 
Filistienii spun despre el că are «nebuniile» lui. De pildă, că uneori îşi terorizează nevasta, o goneşte din casă, ea fuge pe la vecini, până când îi trec toanele - dar ce importanţă au toate acestea când este vorba de un spirit ca al lui G. Călinescu? Este firesc si inexorabil ca un asemenea spirit, în contact cu realităţile noastre balcanice, să aibă reacţii şi «nebunii», fiindcă dacă nu le-ar avea ar însemna să înnebunească de-a binelea.
 
Pentru uriaşa lui inteligenţă şi enorma-i putere de muncă, «nebuniile» sunt supape de siguranţă absolut necesare într-o faună umană cum este cea autohtonă, unde o maşină intelectuală de forţa şi dimensiunile sale e controlată de nişte «ingineri ai sufletelor» care nu cunosc nici măcar abecedarul complicatelor şi rafinatelor mecanisme ale psihologiei unei superioare personalităţi omeneşti”.

 
#citeşte mai departe în „Figuri în filigran“ 
#„Figuri în filigran“
#Autor Pericle Martinescu

Dacă în urmă cu 121 ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“. 

DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA de Constanţa (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanţa sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.
 

Sursa foto: captură YouTube/TVR
 
Citeşte şi:
 

#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”, de Pericle Martinescu: Eugen Lovinescu, un veritabil aristocrat al Spiritului

#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”: Pericle Martinescu şi Eugen Ionescu - corespondenţă din Paris

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: Martor al sublimei prietenii dintre Panait Istrati şi Nikos Kazantzakis
 
#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii“, de Pericle Martinescu: „George Enescu - frumoasă viaţă, fericit destin!”
 
#DobrogeaDigitală „Umbre pe pânza vremii”, de Pericle Martinescu: Sărbătorind doctoratul lui Mircea Eliade, în Târgul interbelic al Moşilorâ



 


Ti-a placut articolul?



Nume:

Email:

Comentariu*:

Din aceiași categorie

#DobrogeaDigitală – „Metamorfoza unui vis”, de Anaid Tavitian:  „Directorii de teatre de păpuşi din țară ne invidiau că avem un așa organizator de spectacole ca Muezel”

#DobrogeaDigitală – „Metamorfoza unui vis”, de Anaid Tavitian: „Directorii de teatre de păpuşi din țară ne invidiau că avem un așa organizator de spectacole ca Muezel”

1007
Dobrogea în anii 1938-1939 (I). Orașul Balcic și primarul său ardelean

Dobrogea în anii 1938-1939 (I). Orașul Balcic și primarul său ardelean

1077
Relațiile cu Ungaria și cu Bulgaria după Marele Război, recunoașterea noilor frontiere și percepția evenimentelor în Dobrogea (galerie foto)

Relațiile cu Ungaria și cu Bulgaria după Marele Război, recunoașterea noilor frontiere și percepția evenimentelor în Dobrogea (galerie foto)

1969
#citeșteDobrogea: Genghiz Daggî - „El a avut Crimeea mereu în fața ochilor săi”

#citeșteDobrogea: Genghiz Daggî - „El a avut Crimeea mereu în fața ochilor săi”

1750
#DobrogeaDigitală – Anuarul Liceului „Mircea cel Bătrân\

#DobrogeaDigitală – Anuarul Liceului „Mircea cel Bătrân" din Constanța (1930-1931 și 1931-1932): O pagină prețioasă din istoria Colegiului Național „Mircea cel Bătrân”

1631
#DobrogeaDigitală-„Dobrogea Jună. Caleidoscop” de Gelu Culicea, Alina Sin și Iuliana David: „Constanţa merită orice sacrificii pentru a atinge culmile unui oraş de civilizaţie apuseană”

#DobrogeaDigitală-„Dobrogea Jună. Caleidoscop” de Gelu Culicea, Alina Sin și Iuliana David: „Constanţa merită orice sacrificii pentru a atinge culmile unui oraş de civilizaţie apuseană”

1455
#DobrogeaDigitală – Anuarul Liceului „Mircea cel Bătrân\

#DobrogeaDigitală – Anuarul Liceului „Mircea cel Bătrân" din Constanța (1930-1931 și 1931-1932): Pe vremea când cărțile „odată luate de un elev, sunt ţinute mult, în care timp le citesc şi familia şi rudele elevilor”

2486
#DobrogeaDigitală - revista Analele Dobrogei: „Toți dărâmă și nimeni nu zidește”

#DobrogeaDigitală - revista Analele Dobrogei: „Toți dărâmă și nimeni nu zidește”

2285
#DobrogeaDigitală: „Italia, sora noastră cea mare”

#DobrogeaDigitală: „Italia, sora noastră cea mare”

2370
#DobrogeaDigitala – „Dobrogea 1878-1928. Cincizeci de ani de vieață românească”:  Un secol de la înființarea școlii navale în Constanța. Sărbătoarea Liceului Tehnologic „C.A. Rosetti”

#DobrogeaDigitala – „Dobrogea 1878-1928. Cincizeci de ani de vieață românească”: Un secol de la înființarea școlii navale în Constanța. Sărbătoarea Liceului Tehnologic „C.A. Rosetti”

1860
#DobrogeaDigitală-„Istoria Dobrogei“, de Adrian Rădulescu şi Ion Bitoleanu: Bogățiile de odinioară ale pădurii dobrogene

#DobrogeaDigitală-„Istoria Dobrogei“, de Adrian Rădulescu şi Ion Bitoleanu: Bogățiile de odinioară ale pădurii dobrogene

1675
#DobrogeaAcademică: Academia Română a donat 50 de tablete unor elevi merituoși din zonele rurale vasluiene

#DobrogeaAcademică: Academia Română a donat 50 de tablete unor elevi merituoși din zonele rurale vasluiene

1614
#citeșteDobrogea: Constanța, ultima gazdă a Romanovilor

#citeșteDobrogea: Constanța, ultima gazdă a Romanovilor

855
#DobrogeaDigitală-„Dobrogea românească”, de Elsa și G.Dimitriu Serea: „Dobrogea – plămân al României”

#DobrogeaDigitală-„Dobrogea românească”, de Elsa și G.Dimitriu Serea: „Dobrogea – plămân al României”

3195
Dobrogea în anul 1925 (VI). Constanța și comercianții săi

Dobrogea în anul 1925 (VI). Constanța și comercianții săi

2922
#DobrogeaDigitală-„Dobrogea Jună. Caleidoscop”, de Gelu Culicea, Alina Sin și Iuliana David: ”Duhul vrajbei îi stăpânește pe învățătorii dobrogeni”

#DobrogeaDigitală-„Dobrogea Jună. Caleidoscop”, de Gelu Culicea, Alina Sin și Iuliana David: ”Duhul vrajbei îi stăpânește pe învățătorii dobrogeni”

2182
#DobrogeaDigitală – „Monumentul Triumfal de la Adamclisi”, de Adrian V. Rădulescu:   Disputele restaurării colosului arhitectonic de la Adamclisi, de-acum șase decenii

#DobrogeaDigitală – „Monumentul Triumfal de la Adamclisi”, de Adrian V. Rădulescu: Disputele restaurării colosului arhitectonic de la Adamclisi, de-acum șase decenii

2577
#DobrogeaDigitală. Analele Dobrogei : Coasta de argint. Șarpele, „un animal atât de nevinovat”

#DobrogeaDigitală. Analele Dobrogei : Coasta de argint. Șarpele, „un animal atât de nevinovat”

2210
#DobrogeaDigitală-„Dobrogea Jună. Caleidoscop”, de Gelu Culicea, Alina Sin și Iuliana David: Vizita unui ministru „energic și expeditiv”

#DobrogeaDigitală-„Dobrogea Jună. Caleidoscop”, de Gelu Culicea, Alina Sin și Iuliana David: Vizita unui ministru „energic și expeditiv”

2157
#citeșteDobrogea: Radu Ciorei, poetul absolut al baghetei

#citeșteDobrogea: Radu Ciorei, poetul absolut al baghetei

2143