16 Oct, 2020 00:00
1533
„16 octombrie
Odesa arde. Așa se încheie comunicatul de astăzi, apărut într-o ediţie specială de la prânz care anunţa «căderea iminentă a Odesei». Era soare, frumos, o zi de toamnă admirabilă. Străzile erau pline de lume, femei cochete şi elegante umblând din magazin în magazin, fete care se repezeau să ia şi ele «speciala», ca să citească în dosul galantarelor (probabil că fiecare are câte un iubit pe front), lustragii comentând cu clienţii lor evenimentul.
Înainte de orice, apariţia unei ediţii speciale corespunde unui moment psihologic ajuns la paroxism, şi are nevoie de o experienţă ca să se destindă. «Speciala» de azi a fost o asemenea explozie. «Odesa arde», era exact ceea ce voia să afle opinia publică, de la mare la mic, bogat sau sărac, intelectual sau meseriaş. De două luni, Odesa stăruie pe buzele tuturor, ea înseamnă dureri, tragedii, de ea sunt legate speranţe. Toată lumea aşteaptă căderea Odesei, căci - cred cei mai mulţi - asta ar însemna sfârşitul luptelor, sfârşitul războiului pentru România. Dacă va cădea Odesa, se vor schimba multe, se va ușura viața, se vor întoarce oamenii acasă, se va încheia campania noastră. Aşa judecă lumea, aşa speră.
Deocamdată, azi, vestea că Odesa e în flăcări a fost primită cu vie emoție, deși ici-colo vedeai oameni cufundați într-o tăcere semnificativă: numai atât? Pe când cucerirea ei? Pe când terminarea luptelor? În lumina tomnatică a acestei amiezi pluteau în aer atâtea nădejdi şi atâtea îngrijorări! Cei de la conducere, au ştiut ce fac când s-au grăbit să dea acest
comunicat, prelungind speranţele, încurajând aşteptările. Opinia publică voia un calmant, avea nevoie de un stimulent:
17 octombrie
Ieri la prânz, în timp ce la Bucureşti ţigănuşii alergau pe Calea Victoriei şi strigau cu glasurile lor răsunătoare: «Ediţia Specială - Odesa arde!» - la Odesa, soldații români cucereau orașul, înaintând casă cu casă, stradă cu stradă, spre port. Aici, vestea s-a răspândit încă de aseară. Azi dimineaţă, drapelele erau arborate peste tot, căci populaţia luase cunoştinţă de marele eveniment, prin comunicatul de la radio. Ziarele anunțau cu titluri mari pe întreaga pagină: «Odesa a căzut!»
Ce bucurie, ce ușurare sufletească şi morală. În cursul dimineţii, lumea umbla prin oraş cu un zâmbet înflorit pe buze şi cu ziarul împăturit în mână. Către prânz, au început manifestaţiile. Mai întâi şcolile şi-au întrerupt cursurile, apoi birourile şi-au încetat activitatea. Centrul Capitalei a fost invadat deodată de valuri de oameni, tineri, bătrâni, femei, copii, adolescenţi, alergând prin soarele dulce de octombrie, cu flori, cu steguleţe, într-o parte şi în alta, dând un aspect viu şi măreţ oraşului, care, în ultimul timp, era apăsat de tristeţe, de griji sumbre şi de nesiguranţă. Ziua de 17 octombrie 1941, pentru cine a trăit-o, a fost o zi în care Bucureştiul - şi odată cu el, desigur, întreaga ţară - a răsuflat uşurat, ca trezindu-se dintr-un coşmar. N-am apucat manifestația. La Direcția Presei telefoanele sunau și zbârnâiau ca la o centrală de transmisiune. Când am ieşit pe stradă, bulevardul Brătianu era inundat de o omenire veselă, surâzătoare. Calea Victoriei se afla încă în plină fervoare, dar manifestaţia trecuse, şi ea fusese mare, judecând după murdăria rămasă pe asfalt în Piaţa Palatului. Hârtii, flori zdrobite, cutii de ţigări, bucăţi de ziare risipite pe jos dovedeau că pe acolo trecuse un fluviu de oameni. De acum încolo nu vor mai muri soldaţii noştri pe front, nu va mai fi camuflaj, nu vom mai vedea magazinele goale - asta se părea că exprimă în primul rând bucuria celor ce manifestau. În al doilea rând, era elogiul adus armatei victoriene, neamului întreg care înscrie în istoria lui o pagină de eroism.
Ziua aceasta s-a deosebit mult de celelalte zile mari ale Capitalei. Cel puţin în ultimii ani manifestaţiile de la Bucureşti, chiar când erau foarte animate, aveau ceva tragic şi cerul înseninat de o umbră neagră sau roşie, prevestind moarte sau sânge, gata să se abată peste poporul ce se mişca jos. Astăzi a fost o manifestaţie de alt fel, căci în zările înalte, deasupra oraşului, de-a lungul străzilor, până la capătul lor şi până dincolo de ele, nu se simţea nici o ameninţare şi nu plutea decât stindardul azuriu al speranţei în mai bine. Nimeni nu se îndoia, nimeni nu acuza, nimeni nu putea să rămână rece. Era o beție de optimism. Ziua aceasta a răscumpărat decepţiile şi durerile produse de atâtea altele mai înainte, care făgăduiau mult și nu dădeau nimic, sau distrugeau tot atât de mult.”
Ti-a placut articolul?
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: