#DobrogeaDigitală: „Mitropolia Tomisului, tradiţie şi actualitate”, de ÎPS Teodosie și Adrian Rădulescu, un nou titlu în Biblioteca Digitală ZIUA de Constanţa

Cu volumul „Mitropolia Tomisului, tradiţie şi actualitate”, ÎPS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, a dorit să desăvârşească lucrarea regretatului profesor Adrian Rădulescu şi să prezinte problematica istoriei creştinismului în ţinutul danubiano-pontic, încă din era apostolică. Cartea aduce numeroase argumente în favoarea ipotezei că străvechiul Tomis a fost cel dintâi centru episcopal şi apoi mitropolitan din arealul locuit de români.

„După cum se ştie, în acele liste episcopale bizantine, cunoscute sub numele de Notitiae Episcopatuum, Scaunul de la Tomis - cel mai vechi centru episcopal de pe teritoriul ţării noastre - apare cu rangul de arhiepiscopie autocefală. Desigur, o asemenea titulatură învederează nu numai faptul că Biserica din Scythia Minor s-a bucurat din vechime (ab antiquo) de statutul de autocefalie, ci şi de existenţa unei organizări bisericeşti superioare, de tip arhiepiscopal, care, la vremea aceea (secolele IV-VI), o îngloba şi pe cea de tip mitropolitan. Într-adevăr toate aceste centre bisericeşti ale vremii respective din Orient (Antiohia, Alexandria, Efes etc.) erau Scaune arhiepiscopale, adică superioare celor mitropolitane din cuprinsul jurisdicţiei lor canonice. Ca atare faptul că în aceste liste redactate după epoca mitropolitului Paternus, primul ierarh tomitan, menţionat în Actele Sinodale constantinopolitane cu titulatura de mitropolit - Scaunul de Tomis apare cu rangul de arhiepiscopie autocefală rămâne o dovadă clară că în Biserica din Scythia Minor, organizarea de tip mitropolitan a fost o realitate ecleziastică încă din secolul al IV-lea, adică, după ce ea a fost adoptată şi consfinţită de primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325). 

 

Din nefericire, lipsa unei cercetări aprofundate a izvoarelor istorice şi canonice şi mai ales a unei coroborări a rezultatelor cercetării istorice cu cele ecleziologice-canonice, i-au determinat pe unii istorici bisericeşti să acrediteze ideea eronată potrivit căreia Scaunul tomitan a devenit mitropolie de-abia în timpul pontificatului lui Paternus, mai precis, pe la anii 518/520. Şi această teză - însuşită şi menţinută până astăzi de istoriografia română - s-a datorat doar mărturiei culese din textul legii lui Zenon, la care s-a adăugat şi faptul că, în titulatura lor, ierahii tomitani nu au precizat şi rangul lor mitropolitan. Dacă despre legea lui Zenon se poate spune că trebuie privită doar ca un caz de excepţie -după cum am menţionat deja în rândurile de mai sus - în schimb despre faptul că în listele episcopale scrise în Actele sinoadelor constantinopolitane ierahii tomitani nu menţionează lângă numele lor titulatura completă a rangului, trebuie înţeles ca un act de smerenie, de umilinţă, pe care Întâistătătorii Bisericii Scythiei Minor şi l-au asociat şi exprimat în sintagme precum: reverendissimus episcopus, humilis episcopus, religiossisimus episcopus etc.”

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!

Descoperirile arheologice din Dobrogea dovedesc importanţa acestei provincii în procesul de etnogeneză românească, iar capitolul dedicat monumentelor creştine din primele secole d.H. este relevant în acest sens. 

 

„Literatura arheologică din ultimele decenii înregistrează descoperiri cu caracter creştin într-un număr impresionant pentru un teritoriu relativ restrâns, cum este cel cuprins între Dunărea de Jos şi Marea Neagră. Explicaţia acestui fenomen abia dacă mai trebuie dată; este cunoscut faptul că, de-a lungul veacurilor, pe vatra acestei singure provincii româneşti sud-dunărene, s-au succedat civilizaţii de o importanţă covârşitoare pentru etnogeneza românilor, lăsând o moştenire testimonială care azi formează faima patrimoniului nostru cultural-naţional. 

 

Vestigiile de sorginte creştină ocupă un loc special în interpretarea istoricilor, fie pentru valoarea lor în sine, fie în special pentru semnificaţia lor strâns legată de spiritualitatea luată ca atribut al fiinţei noastre etnice. Fiindcă, într-adevăr, este de neconceput vreo consideraţie istorică legată de românii de la Carpaţi şi de pe ambele maluri ale Dunării până la Mare, fără înţelegerea felului sufletului creştin, care se naşte o dată cu începutul simbiozei daco-romane. Rolul şi locul Dobrogei din acest punct de vedere este imens.

 

Nu numai că în această parte a ţării noastre au existat cele mai bune condiţii care au înlesnit pătrunderea timpurie a creştinismului, dar întinderea în timp a civilizaţiei romane, care începe aici între anii 37 www.ziuaconstanta.ro 29/28 î.Hr. şi se continuă până la sfârşitul veacului al VII-iea d.Hr., a creat climatul cel mai favorabil proliferării noii doctrine pe o arie care depăşeşte cu mult limitele teritoriale ale provinciei Scythia Minor. Şi când facem această aserţiune avem în vedere totalitatea pământului românesc de astăzi, nu neapărat numai acele regiuni care au format în antichitate provinciile Dacia şi Moesia Inferior.”