#DobrogeaDigitală: Nemuritorul Amza Pellea, 37 de ani de la suspecta dispariție. „Există binecunoscuta foame de comedie - suntem o naţie veselă, avem nevoie să râdem”

Unul dintre cei mai importanți actori români, care s-a distins atât în teatru, cât și în film, Amza Pellea s-a născut la Băilești, pe 7 Aprilie 1931, într-o familie cu cinci copii, tatăl său numindu-se tot Amza Pellea (directorul cooperativei „Munca Noastră" din Băilești, în anul 1933).
Reprezentant al Promoției de aur a teatrului românesc, Amza Pellea a absolvit cursurile Colegiului Național „Carol I” din Craiova a jucat la Teatrul Național din Craiova, Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie și Teatrul Național din București, unde s–a impus ca unul dintre actorii cei mai dotați ai scenei românești. A fost profesor la IATC. Important actor de teatru și film, legendar pentru rolul lui nea Mărin dintr-o serie de comedii cinematografice ale anilor '80, Amza Pellea s-a stins din viață pe 12 decembrie 1983, la vârstă de 52 de ani, în condiții considerate de unii suspecte (din ce spune familia, un cancer pulmonar, din punctul de vedere al altora, asasinat de Securitate pentru bancurile pe care le spunea la adresa regimului. Este înmormântat la cimitirul Bellu.


Rămas probabil în conștiința publicului prin rolul domnitorului din Mihai Viteazul și prin Nea Mărin, reușește în „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte” să atingă ambele personaje. Umilul, și câteodată veselul Ipu recapătă, în finalul filmului, figura dârză și tragică a soldatului țăran din primul război.
A câștigat în 1977 premiul de interpretare masculină, cel mai bun actor, la Festivalul Internațional de Film de la Moscova, pentru rolul său excepțional (Manlache Preda) din filmul „Osânda”, unde a jucat alături de Gheorghe Dinică și Ernest Maftei, într-o ecranizare de Sergiu Nicolăescu după „Velerim și Veler Doamne" de Victor Ion Popa.


„Nevoia de a râde e în noi – vorba e, de ce anume îl facem să râdă”


Într-un amplu interviu colectiv pe tema „Personajul dramatic în piesa românească actuală”, publicat în revista „Teatru” nr. 2 februarie 1974, Ileana Popovici i-a avut ca interlocutorii pe unii dintre cei mai mari actori ai scenei românești: Toma Caragiu, Cornel Dumitras, Dumitru Furdui, Dorina Lazăr, Ion Marinescu, Amza Pellea, Magda Popovici, Mihai Stan, din care vă prezentăm astăzi răspunsurile celui comemorat la 37 ani de la dispariție.

- Dar să ne apropiem de problematica personajului propriu-zis. Care e prima preocupare a actorului, când citeşte piesa ?
AMZA PELLEA : Diferenţierea personajelor: să caute, să descopere, la nevoie sa născocească acel ceva care să le deosebească. În mai toate textele dramaturgiei originale, autorul are o idee generoasă, un mesaj valoros, şi creează un personaj principal viabil, purtător al acestui mesaj. Celelalte personaje, însă, sunt complementare. Când citeşti o piesă de Shakespeare, de Cehov, de Gorki, fiecare personaj gândeşte în felul său, are ritmul său interior, într-un fel ai impresia că a scăpat de sub domnia autorului şi trăieşte cum îl taie capul. Un asemenea rol e pentru actor
o necunoscută, un semn de întrebare care-l ţine noaptea treaz, obligându-l la tot felul de traiectorii imaginare, pentru a exprima această unicitate. In multe piese care se scriu la noi, personajele sînt, toate, mai mult sau mai
puţin, ipostaze ale autorului, seamănă între ele ca nişte picături de apă - numai că unul e rău şi altul e bun, unul zice da şi celălalt nu. Nu există un suflet al personajului, de-sine-stătător. Dacă eroul principal e bine conturat şi permite actorului o creaţie, el cam vorbeşte de unul singur, printr-o pădure de schematisme. Ceea ce se răsfrânge asupra conflictului însuşi, a dramatismului operei, a puterii ei de convingere: dacă ar exista o veritabilă galerie de personaje, fiecare cu viaţa lui, la fel de autentice, indiferent de gradul de importanţă în acţiune, încleştarea lor, întâmplările pe care le trăiescar îngădui prin ele însele spectatorului să tragă concluzii. În absenţa acestei diversităţi vine, cred, un oarecare schematism, o oarecare uscăciune. (...)
 

CITEȘTE INTEGRAL INTERVIUL ÎN FORMAT PDF

Literatura dramatică originală receptează cam lent actualitatea şi e prea puţin promptă, prea puţin mobilă în raport cu dinamica realităţii. Dacă a apucat să asimileze ecuaţja dramatică a unui tip, social, se învârtește în juru-i până îl transformă în stereotip; şi nu sesizează că, între timp, chestiunea şi-a pierdut interesul, s-a uzat, viaţa şi-a descoperit alte probleme.
Iată, formidabila sursă de inspiraţie care-mi stă mie în mod special la inimă - ţăranul. Ani în şir, teatrul a prezentat ţăranul în diferitele variante ale atitudinii sale faţă de cooperativizarea agriculturii. Fireşte, acum nu se mai scrie despre asta; dar nici despre ceea ce se întâmplă azi în lumea satului.
Unii autori se şi plâng că n-au subiecte; în timp ce viaţa e atât de densă şi de neprevăzută oriunde; deci, şi pe aceste şantiere din câmpia dunăreană şi în aceste noi orăşele industriale, unde vin să lucreze opt ore, făcând naveta cu trenuri şi autobuze, zeci de mii de oameni de la sate, care încă
mai sunt pe jumătate legaţi de pământ. După mii de ani, ei sunt primii care ridică fruntea din brazdă; dintr-odată, învaţă să lucreze la maşini cu comandă programată; o fac conştiincios, uneori cu uimitor talent - şi uite surpriza: la terminarea schimbului se întâmplă să-i ispitească un beculeţ colorat, şi-l scot să-l ducă la copii să se joace. Iată un moment unic şi irepetabil pe firul evoluţiei, plin de contradicţii şi de savoare, repede trecător. Peste zece sau o sută de ani, nimic din toate astea n-o să mai fie la ordinea zilei; în schimb, vor fi unii care se vor strădui să-l învie, căutându-și documentarea prin arhive. Nu e oare cel puţin bizar că într-o ţară ca a noastră, cu o formidabilă tradiţie literară a satului, şi în care atâția
scriitori sunt încă aproape de izvoare, ei însişi orăşeni din prima generaţie, să nu prea avem piese dedicate acestor transformări dramatice. Trebuie să recunoaştem, cu tot regretul, că nu s-a scris o piesă ţărănească atât
de convingătoare cum a realizat televiziunea, dramatizând o scriere în proză – „Descoperirea familiei” de Ion Brad.


- Dacă înţeleg bine, aceste exigenţe vizează mai departe şi mai profund decât diversitatea personajelor şi a situaţiilor în care sunt puse. E vorba de actualitatea mesajului lor, de autenticitatea, de sinceritatea cu care-şi poartă problemele...
AMZA PELLEA: Greşim atunci când nu-l considerăm pe spectator în stare să sesizeze singur subtextul şi insistăm cu fraze clare, explicând totul; asta îl îndepărtează de teatru. Sunt idei care se pot formula ca atare într-un articol, într-o şedinţă, dar nu la teatru. De exemplu, vreau să-l conving pe spectatorul tânăr că dragostea e unul din cele mai importante lucruri în viaţă; dar, în loc să-i arăt doi oameni care se iubesc şi greşesc sau se realizează - şi el să ajungă la propriile lui concluzii, mă opresc să-i ţin nişte teorii despre dragoste, pe care le ştie şi el; bineînțeles că astfel nu reuşesc să-l tulbur. Ne tăiem singuri craca de sub picioare: capacitatea de a crea acea tulburare afectivă colectivă este puterea specifică a teatrului; din ea creşte apoi nevoia de a reflecta şi de a se sensibiliza a spectatorului. Or, această forţă riscă să scadă, dacă spectacolele oferă gânduri şi idei ca atare, gata formulate, şi nu posibilităţi de a crea emoţie.


- Revenim mereu la spectator, îl luăm drept martor şi drept argument ori de câte ori vrem să susţinem un punct de vedere. Ciudat e că la spectatori se referă deopotrivă şi cei care militează pentru opera gravă, purtătoare a unor interogaţii dramatice, şi susţinătorii divertismentului mărunt, cei care jură pe planul de încasări...
AMZA PELLEA : Paradoxul e numai aparent. Spectatorul se lasă condiţionat, până la un punct se şi autocondiţionează, pentru a obţine acel ceva pe care-l caută la un moment dat. Există binecunoscuta foame de comedie: suntem o naţie veselă, avem nevoie să râdem, oamenii muncesc mult, deci piesa care le oferă destinderea aşteptată are de la început un punct în plus, un avans la „priză". La noi în teatru se joacă cu mare succes (succes care mă întristează !) o comedie cam vulgară, cu un orizont foarte limitat. Înseamnă asta că spectatorii atâta vor? Nu e adevărat, în clipa în care vis-a-vis ar apărea o comedie valoroasă, dincolo n-ar mai veni nimeni. Dar dacă nu e... La revistă se poate vedea cel mai trist dintre spectacole: în sală; dacă aş face un film, aş filma spectatorii de la revistă: au pe buze un zâmbet sleit, adus de-acasă, doar-doar vor avea de ce să-l lege... Am făcut o experienţă cu „Nea Mărin" al meu; nu e eroul unei piese, totuşi e un personaj popular care poate servi drept test. Am apărut pe scenă, m-am uitat în sală, mi-am dat căciula pe ceafă şi n-am zis nimic: spectatorii au izbucnit în hohote de râs. Nevoia de a râde e în noi – vorba e, de ce anume îl facem să râdă.


- Cum s-ar putea încheia această lungă conversaţie? Practic, ea nu are şi nu poate avea sfârşit, atâta vreme cât perfecţionarea creaţiei, şi în mod primordial calitatea dramaturgiei, va fi la ordinea zilei în teatru. Angajându-se în discuţie cu admirabilă maturitate de gândire, cu spirit critic şi cu exigenţa profesională a unor virtuozi ai artei şi meseriei lor, actorii au formulat, faţă de partiturile ce le sunt încredinţate, cerinţe la care nu putem decât subscrie: cerinţe de natură filozofică şi artistică, vizând profunzimea şi diversitatea investigaţiei în realitate, puterea de convingere a operei, angaiarea acesteia în domeniul esenţialului. Să ne despărţim deci, pentru moment, cu vorbele sfătoase şi înţelepte ale lui...

AMZA PELLEA: Nu e vorba ca noi să le reproşăm ceva dramaturgilor, iar aceştia să ne dea replica. E cauza noastră comună, şi e interesul nostru al tuturor ca scriitorii să se apropie de teatru, să accepte ideea fundamentală că ceea ce gândesc despre viaţă trebuie scris din unghiul scenei. Aşa au făcut toţi marii dramaturgi ai lumii, spre onoarea profesiei căreia i s-au dedicat şi spre propria lor glorie...


#citește mai departe în revista „Teatru” nr. 2 februarie 1974,

Dacă în urmă cu 122 ani pionierul culturii românești în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanța, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidență, cotidianul ZIUA de Constanța, conștient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri și de azi“.
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informațiile publicate pe site de către ZIUA de Constanța (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informații, fotografii, fișiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispozițiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanța sau, după caz, furnizorii săi de informații.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afișarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum și orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afișării pe ecranul unui computer personal și imprimarea sau descărcarea, în scop personal și necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanța.


Citește și:

In memoriam Amza Pellea, Nea Mărin cel de la mare (video)