03 Jul, 2020 00:00
2767
„E o apoteoză moartea lui Bob Bulgaru. Cu discreţie şi cu teamă de a nu face zgomot, aşa cum era şi în viaţă, el s-a retras în lumea umbrelor cu senina resemnare de a avea drept giulgiu ramurile de liliac pe care le îndrăgea cu patimă şi drept făclii luminile primăverii ce ard intens în puţinele tablouri rămase de la el. Dar e şi monstruoasă această moarte. Ea retează din rădăcină un stejar tânăr ce-ar fi putut fi o mîndrie în pădurea de
talente a picturii noastre de azi. Bob Bulgaru, a cărui prezenţă artistică n-a fost înregistrată decât de două sau de trei ori la Saloanele Oficiale din ultimii ani, îşi părăseşte uneltele tocmai în clipa cînd se simţea pe deplin stăpîn al lor, după o severă confruntare cu sine efectuată în singurătate şi tăcere. În ochii lui mari şi limpezi apele incertitudinii şi ale însetatei căutări abia începuseră să capete semnele încrederii în forţele talentului său,
cînd racul nemilos şi-a înfipt ghearele în trupul lui de Făt-Frumos şi l-a răpus cu o iuţeală de necrezut la vîrsta de treizeci şi unu de ani.
Bob Bulgaru nu trăia decît pentru artă. Se ştia tînăr, era cinstit faţă de vocaţia şi gândurile lui, privea cu optimism înainte, dispreţuia vîlva şi graba de a se afirma – de aceea moartea lui ne apare atît de cumplită şi absurdă şi-i îndurerează pe toţi cei ce l-au cunoscut şi preţuit.
Păstrez despre el amintirea primelor întîlniri prin colţul nu ştiu cărui local ticsit de o boemă îmbătată de visuri şi speranţe în destinul ei creator. Bob era cel mai modest şi mai cumpănit dintre toţi acei tineri ce asaltau cu teribilism porţile celebrităţii.
Cu o înfăţişare de o splendidă înflorire bărbătească, potolit la vorbă şi în mişcări, purtînd mereu sub braţ o mapă cu schiţe şi desene de copii, lăsa totuşi impresia că în ochii lui tremură un zefir ce nu-şi găseşte niciodată liniştea şi că toată fiinţa lui era pradă acelui fior al creaţiei, ce nu-l părăsea nici o clipă, dominat de o înaltă conştiinţă artistică şi de o sensibilitate ce vibra în toţi porii făpturii sale. Cîte un tablou expus la Salon, un cap de copil, un portret de femeie, în alb şi negru, sau un peisaj bucureştean inundat de o vegetaţie luxuriantă, lucrări de o graţie şi de o armonie clasică a liniilor, străbătute însă de un lirism temperat ce-i era propriu, mi-au dezvăluit apoi în tînărul pictor un talent echilibrat, sigur de sine, ca şi cînd nici n-ar face parte dintr-o generaţie atît de agitată şi de nebuloasă ca a noastră. (...)
Când s-a îmbolnăvit nimeni n-a sărit în ajutorul lui, nici o mână nu i s-a întins pentru a i se amîna sfîrşitul. Retras cîteva săptămîni la Târgoviște, unde se dusese să picteze, a revenit apoi Ia Bucureşti, unde a murit în locuinţa unei surori ce-i era unicul şi prea slabul sprijin. Niciodată mai mult ca în cazul acestei delicate firi n-am avut convingerea că artistul, adevăratul artist, e un dezarmat în viaţă. În fronturile luptei pentru existenţă, fiecare are o baterie de artilerie grea la spatele său – un protector ocult, un naş politic, o combinaţie matrimonială etc. - gata să-i sară în ajutor la cel mai mic pericol. Bob Bulgaru nu avea nimic, în afară de arma talentului şi platoşa sensibilităţii lui. Ţinea prea mult Ia acestea, se bizuia prea mult pe ele, ca să caute şi alte rezerve de luptă împotriva adversităţilor vieţii. A trăit ca un înger, în candori şi incandescenţe, a murit ca un înger într-o apoteoză de lumini şi de flori ce-i sărutau fruntea îngheţată cu parfumul lor împrăştiat de adierile primăverii. Este o răsplată - pe care artistul Bob Bulgaru o merita! – pentru lipsurile şi suferinţele cunoscute în viaţă, şi de care el nu se plîngea niciodată. Moartea lui capătă în acelaşi timp o aură de basm înlăcrimat şi constituie o postumă consolare - dacă aşa ceva poate fi de ajuns! - pentru acele existenţe ce se hrănesc
cu visuri, trăiesc discret ca nişte îngeri şi cad uşor ca nişte petale imaculate de cais...”.
Ti-a placut articolul?
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: