20 Jan, 2020 00:00
2215
„…Dar atingînd această problemă, cred că e bine să arăt mai întîi, în cîteva cuvinte, ce era boema şi ce însemna de fapt a fi boem, avînd în vedere că în perioada tinereţii noastre boema, în ansamblul şi în mişcările ei cele mai semnificative, funcţiona ca un fluid inflamabil ce atingea cu deosebire mediile artistice şi literare ale Bucureştiului de acum cîteva decenii. Într-o formulare succintă şi metaforică am putea defini boema drept o stare de imponderabilitate vitală. Boemul trăieşte puternic şi adînc pe toate planurile existenţei, dar nu e legat de nimic ce este terestru, el e un inadaptabil care evoluează dincolo de convenţiile consacrate, sustrăgîndu-se obligaţiilor şi angajamentelor impuse de legile colectivităţii, într-un climat de independenţă ostentativă, fără statut civic precis, fără preocuparea de a-şi fixa un rost în societate. Boemul se complace într-o atmosferă difuză de euforie continuă, planînd în afara, sau pe marginea (ori pe deasupra) complexului social, pe care-l repudiază în termeni generali dar de care depinde, totuşi, indestructibil, ca fiinţă corporală.
Într-o societate ultra-dezvoltată, unde regulile restrictive au atins limita de sus, iar sentimentul frustrării personale a ajuns la paroxism, boema idilică şi inofensivă de altă dată a căpătat expresii radicale, uneori agresive, respingînd cu insolenţă sistemele sau concepţiile de viaţă în vigoare. Sub diferite denumiri - beatnici, hippyes, tineri furioşi, anticonformişti, contestatari etc., etc., - în vremea de azi asistăm la manifestări pe care noi, cei de acum cincizeci de ani, le practicam în acelaşi spirit de bravadă, poate sub forme mai moderate, însă avînd acelaşi caracter şi pornind din aceleaşi impulsuri. Noi numeam atunci boemă ceea ce astăzi poartă etichete mult mai virulente şi mai arogante. (Mircea Eliade le spunea «huligani» în romanele sale, avînd protagonişti tocmai tipuri de soiul acesta.)
Totuşi, această categorie de oameni «rupţi» voluntar de realitatea socială, cu situaţii materiale precare, dar cu temperamente tensionate, adesea explozive, constituia zona unde fertilitatea de idei şi programe era extrem de diversificată, alimentînd în cea mai mare măsură fluxul vieţii literare din acel timp. Iar în peisajul bucureştean şi în cadrul aşa-numitei «generaţii tinere» (un fel de beatnici sau de hippyes avant la lettre) din prima jumătate a deceniului patru, «disjuncţia» aceasta dintre boema universitară si cea propriu-zis literară era destul de pronunţată, fără însă ca ea să ducă la asperităţi sau la discordanţe spectaculoase.
Deosebirea se reducea doar la mediul în care se mişcau tinerii intelectuali din acea vreme, nu se referea şi la opţiunile lor estetice. Dimpotrivă, în revistele şi în creaţiile «generaţiei tinere» numai cu greu se puteau distinge realizările scriitorilor «culţi», de acelea ale autorilor «autodidacţi». Aceştia din urmă - mai numeroşi şi mai prolifici - compensau prin talentul lor nativ absenţa unei pregătiri intelectuale mai sistematice şi mai temeinice, astfel că la început cele două categorii se confundau în multe privinţe. Abia mai tîrziu, şi în confruntări de ordin mai complex, ele îşi dovedeau fie forţele, fie limitele gradului de instrucţie care să le confere vitalitate. Căci, orice s-ar spune, şi deşi Universitatea nu serveşte nimănui ştiinţa pe tavă, frecventarea studiilor superioare contribuie la consolidarea personalităţii unui creator, imprimîndu-i o conştiinţă de o mai mare exigenţă În faţa actului cultural de durată şi mai multă putere de discernămînt În ordinea receptării valorilor, adică îl fereşte de riscul de a cade în diletantisme sau improvizaţii, ori de a sluji gloriole efemere.
O parte din această «generaţie tînără» era într-adevăr compusă din tineri artişti şi literaţi (căci numai de ei e vorba aici) ce proveneau din cotloanele cele mai diferite ale bătrînului Bucureşti. «Discobolii», de exemplu, veneau tocmai de prin Vitan, poeţii de la Vraja coborau din dealul Arsenalului, cei de la Bobi sau Răboj alergau din Filantropia sau din Vatra Luminoasă ca să ia contact cu confraţii din Făgădău sau Cotroceni, ş.a.m.d. Ei se adunau cu regularitate, în fiecare zi, mai ales iarna, la Automatul din Calea Victoriei, unde se constituise un fel de cartier general al boemei bucureştene, ori se întîlneau, săptămînal, duminica după masă, la cenaclul lui Lovinescu, din strada Cîmpineanu, unde formau «caracuda», ce se bucura de larga îngăduinţă şi condescendenţă a amfitrionului. În anotimpurile frumoase, «boema» îşi schimba sediul, părăsind Automatul şi reinstalîndu-se, sub cerul liber, pe trotuarul de la fereastra dinspre strada Edgar Quinet a cafenelei Capşa, în dreptul barei galbene de aluminiu ce proteja peretele de sticlă al celebrului local. Acolo, junii aspiranţi la gloria literară, stînd în picioare ceasuri întregi şi torcînd cu însufleţire din caierul viselor, trăgeau cu ochiul, printre perdele, la maeştrii dinăuntru, instalaţi confortabil pe canapelele de piele şi sorbind cu nepăsare licoarea din ceştile etalate, aproape provocator, pe mesele scunde din faţa lor.
Cei mai tineri nu aveau curajul să pătrundă În Empireul de dincolo de mirifica fereastră, deşi în conciliabulele lor animate «bătrînii» erau trataţi cu severitate şi chiar cu insolenţă, ca nişte zei ce trebuiau cît mai repede doborîţi de pe soclurile ce păreau sacrosancte, dar nu puteau fi şi invulnerabile. Vechea dispută dintre «tineri şi bătrîni», fără să aibă caracterul scolastic de altă dată, era aici mai aprinsă ca oricînd. Seara, tîrziu, dar uneori şi ziua, la prînz, înainte de a se scufunda în oceanul anonimatului colectiv, unii dintre aceşti poeţi îşi încheiau periplul cotidian la lăptăria „Constantinopol", din strada Belvedere, unde patronul localului, el însuşi poet, le servea pe „credit" şi în virtutea confraternităţii câte o omletă cu jumări şi un castronaş de iaurt, spre a le potoli foamea proverbială de visători incorigibili.Bufetul ţinut de «madam Eva» - o Capşa în miniatură
Aceasta era boema literară. Boema universitară se desfăşura pe alt «meridian» şi sub alte aspecte, chiar dacă avea multe afinităţi şi dese interferenţe cu cea «literară». Mai exact, boema universitară, evocată de Stolnicu, îşi avea sediul pe aceeaşi stradă Edgar Quinet, la cîţiva paşi numai de cafeneaua Capşa, şi anume la Facultatea de Litere şi Filosofie, în clădirea masivă şi impunătoare a Universităţii…
Ca şi boema «literară», boema universitară era aceea care vîntura idei noi, germina talente, se afişa în for public. E de-ajuns să spun că numai la Facultatea de Litere şi Filosofie apăruseră în timpul studenţiei mele cîteva reviste literare scoase, scrise şi citite de studenţi ai Facultăţii: Herald, X. Y., Litere, Cristalul, Cadran, Pegas, Gong, Brazda literară, Timpul nostru şi altele, fiecare cu programul şi ambiţiile ei, fiecare cu «directorul» şi cu acoliţii săi fideli.
Ceva mai mult, la Facultatea noastră exista şi un fel de Capşa în miniatură, anume bufetul ţinut de «madam Eva», o femeie corpolentă şi bună gospodină, care înjghebase la capătul coridorului ce ducea spre amfiteatrul «Odobescu», de la parter, un mic bar, unde se puteau servi cafele, prăjituri sau sandwişuri şi unde se încingeau înfierbîntate discuţii mai mult sau mai puţin academice. Facultatea de Litere şi Filosofie se compunea din vreo şase-şapte amfiteatre cu vreo cincisprezece catedre de învăţămînt, însă fiecare cu atmosfera şi preocupările sale aparte, fără contacte prea strînse Între ele. Se întîmpla ca un student de la Filosofie, bunăoară, care urma cursurile la amfiteatrul «Titu Maiorescu», de la etajul I, să nu calce niciodată pe la «Haşdeu», de la etajul II, unde se predau Literatura veche sau Lingvistica, şi viceversa. Studenţii urcau şi coborau la diversele amfiteatre pe aceeaşi scară sau cu acelaşi lift, dar între diferitele grupe de studii nu existau legături directe.
Singurul punct de întîlnire al celor ce voiau să păstreze anumite contacte era la «madam Eva», şi acolo veneau îndeosebi «poeţii», ca să se cunoască mai bine unii pe alţii, să facă schimburi de opinii, să polemizeze, să se certe sau să pună la cale vreo nouă «trăznaie» sub forma unei alte reviste literare. Întocmai ca la Capşa! În cele mai multe cazuri aceste reviste efemeride, căci nici una nu rezista mai mult de un număr sau două, aveau ca obiectiv sa instige sau să susţină diverse campanii, fie împotriva vreunui profesor mai sever, fie în cadrul divergenţelor dintre grupările cu crezuri estetice deosebite.”
Ti-a placut articolul?
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: