02 Mar, 2020 00:00
2038
„Astăzi a fost Plebiscitul. O zi frumoasă, ca la comandă, cu adunări pe străzi, cu imnuri naționale transmise la radio. Totul a decurs în liniște, toată lumea a votat cu bucurie - sau cu reținere (căci au fost mulți care n-au votat cu bucurie) - și istoria a înregistrat o nouă pagină. Cuvântul acesta «plebiscit» are o mare putere de evocare. Un plebiscit a mai fost la noi în 1864, și acesta este al doilea. (În 1938, când s-a votat Constituția lui Carol al II-lea, n-a fost plebiscit, cum se spune la Radio Londra). Plebiscite au mai fost în alte părți, de curând. La noi, însă, prin felul cum a fost cerut țării, cum a fost organizat si cum s-a desfășurat, amintea, într-adevăr, de «vremurile voivodale».
Portretul Generalului, afișat peste tot, avea o aureolă de salvator, inspirând încredere și simpatie. N-am auzit pe nimeni să spună că ar fi vrut să voteze contra, chiar legionarii înfrânți au spus da, indiferent dacă în sinea lor gândeau altceva. Cred că niciodată țara noastră n-a cunoscut o adeziune atât de totală pentru conducătorul ei. Fiindcă era singurul care cerea aprobarea? Poate. Dar și fiindcă e singurul care și-a asumat raspunderea conducerii în niște vremuri atât de grele.
„Sunt cetățean al Patriei”
Am votat și eu plebiscitul. Credeam că s-a terminat și am scăpat, dar, trecând, din întâmplare, pe lângă o secție de votare, am văzut un afiș pe perete, scris de mână: «Votarea continuă și astăzi». Dacă-i așa, hai să zic și eu «da». Am intrat împreună cu încă vreo doi-trei votanți întârziați. Președintele, un tânăr magistrat, foarte elegant, ne-a luat carnetele de identitate și le-a vizat cu ștampila: «Votat Plebiscitul. 2 martie 1941.» Apoi ne-a întrebat cu glas tare: «Da?» Fiecare am confirmat cu voce moale, parcă indecisă. Treceai alături, la o masă unde doi funcționari scriau pe o listă, numele, funcțiunea și adresa votantului, apoi, de la o altă masă, ridicai buletinul «DA», îndoit în patru de un al treilea funcționar, și-l lăsai să cadă într-un coș de birou în dreptul căruia era o pancartă cu un DA scris cu litere de-un cot. Alături era coșul cu NU, absolut gol.
Așa s-a făcut votarea plebiscitului din '41 (paș'unu). Este pentru prima dată când îmi exercit acest «drept de cetățean» - votarea. Până acum am refuzat să o fac, deoarece vedeam că votarea e doar o iluzie a cetățeanului că participă și el la treburile publice, pe care le învârtesc cum vor ei, politicienii de profesie, și în al doilea rând, n-am simțit niciodată vreo aderență la acest act, pe care «electorii», atunci când sunt chemați, îl îndeplinesc cu multă mândrie și ambiție, mergând adesea până la ciomăgeli între ei. Un act care ar trebui să presupună o mare răspundere civică, a devenit o simplă formalitate, prin care votantul face dovada că e cu «ai noștri», în speranța că i se va arunca și lui un os. Personal, nu m-au interesat niciodată alegerile, cine candidează, cine vine la putere, ce partide se confruntă. N-am votat pentru nici un partid și nici un guvern, nu cred în nici unul, dar când e vorba de destinul națiunii sunt gata să-mi dau votul, indiferent de partidul sau persoana care mi-l cere. Sunt cetățean al Patriei, nu membru al unui partid, și mai presus de partide, de guverne, de regimuri politice (care sunt trecătoare), pun Țara, Patria, Națiunea, care există și trebuie să existe in aeternum.
Ti-a placut articolul?
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: