Portrete. Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea: Pe scena vieții. Marii artiști ai Constanței (XXXlX) - galerie foto

Ascultându-i povestea, remarci de la început debordanta sinceritate cu care femeia-artist își enumeră punctele de reper din viață, succesele, dar, în egală măsură, și decepțiile, căderile, slăbiciunile. Vorbește fără ezitări, fără nuanțe, la ea totul se filtrează prin suflet, nu neagă, nu șovăie. Soprana Vlădescu este de 12 ani managerul Operei constănțene. Dar viața ei a fost scena, a fost muzica. A fost iubirea.
 
Povestește: „Vocea mi s-a descoperit la grădiniță. Mama avea o voce foarte frumoasă, dar nu a fost lăsată să facă această meserie. Și s-a răzbunat pe cei care au împiedicat-o să-și urmeze visul și pe mine m-a dat la școala de muzică. Primul impact a fost la pian, mie îmi plăcea vioara, aș fi fost o violonistă bună. Dar mama știa că pentru a fi un bun cântăreț trebuie să te folosești de pian. Am făcut 12 ani școala de muzică, am fost solista corului, apoi, din clasa a lX-a, am intrat la Canto principal. În 1975 am fost admisă la Conservator, eram șapte pe loc, și eu am intrat prima, a fost o minune. Am absolvit Conservatorul șefă de promoție. La început am fost la clasa Artei Florescu, o muziciană excepțională, dar foarte severă. Nu știam să fiu divă: nu știam să port perle, nu știam să mă machiez la 10 dimineața. Speriată, m-am transferat la clasa Eugeniei Moldoveanu, dar după doi ani am revenit la Arta Florescu“.
 
În anul V de Conservator, a fost angajată la Teatrul Muzical din Brașov, timp de șase ani. Începuse o carieră de succes, deși era foarte tânără, dar la un teatru de provincie aveai posibilitatea să te lansezi repede, să faci performanță. Teatrele din țară erau excelente pepiniere pentru tinerii talentați. Era timpul când puteai susține și 21 de spectacole într-o lună, și câte trei pe zi, în genuri diferite, de la operă la music-hall, iar noaptea circula cu trenul pentru a fi dimineața la Televiziune pentru o filmare. Începuturile carierei i-au fost frumoase și păreau că deschid căi deosebite.
Apoi s-au blocat pentru un timp, nu spune de ce, nu întrebăm, dar tânăra soprană a trecut mai departe. În anii 1982-1983 era invitată la toate operele din țară să cânte. Era în vogă. Venea an de an și la Festivalul de Operă și Balet de la Constanța, unde era invitată. „Veneam cu mare drag, îmi plăceau colegii alături de care cântam, erau invitați de marcă, teatrul avea un repertoriu foarte bun. Și, în plus, iubeam marea!“
 
Numele i-l găsim pe afișele filmului românesc „Ochi de urs“, regizat de Stere Gulea, în 1983, după un scenariu care a adaptat nuvela omonimă a lui Mihail Sadoveanu. Rolurile principale au fost interpretate de Daniela Vlădescu, Dragoș Pâslaru, Sofia Vicoveanca,  Iosif Stoian, Dorina Lazăr și Maria Pătrașcu. Un succes al cinematografiei naționale!
 
„În 1985, după un concurs, cu câștigătorii prestabiliți, m-am prezentat și eu la Opera din orașul natal. Am intrat, dar am avut multe surprize neplăcute. Nu am primit rolul Gildei, ci al pajului, apoi chiar niciun rol. Din aproape în aproape, cariera mea s-a terminat.“
 
A plecat de la Opera din București în 1993, cu noduli pe corzi, pareze, suferințe acumulate din cauza nedreptăților. A început să cânte prin restaurante până într-o zi, când a dat concurs la Teatrul de Operetă „Ion Dacian“ și a fost angajată. A primit roluri principale în spectacolele din repertoriu, „Rose Marie“, „Marco Polo“, „Silvia“, „Sânge vienez“, „Voievodul țiganilor“...
 
Dar schimbarea directorilor i-a atras și schimbarea drumului ei. Doi ani nu a mai cântat nimic. În schimb, a cântat mult în turnee. Israel, Italia, Canada, Turcia, Rusia, China, Olanda, Egipt, Bulgaria... În Japonia, a cântat aproape patru ani, într-un parc olandez, unde se interpreta muzică europeană, cânta de cinci pe zi, orice, de la șansonete la valsuri, apoi a avut alte și alte contracte, 14 la număr. Acolo, în Japonia, a simțit cel mai bine ce însemnă respectul față de celălalt, față de muzică, față de artă.
 
„Tot ce-am făcut a fost nativ, din vocea pe care am avut-o, din respirația pe care am simțit-o, din dragostea de a cânta, din bucuria mea față de muzică. Am cântat cu mare drag rolurile apropiate sufletului meu, precum Gilda din «Rigoletto», Violetta din «Traviata», Lucia... Îmi plăcea să fac lumea să plângă. Opereta mi-a plăcut pentru că îți dă posibilitatea să dansezi, deși tot ea nu dă unei soprane lirice multă satisfacție vocală, devii clar subretă, tot imaginile și ariile primadonei rămân în sufletul spectatorului.
 
La Constanța sunt de 12 ani. O aventură la care nu m-am gândit vreodată. Pentru oamenii minunați pe care i-am întâlnit aici în operă, pentru cei care vin la spectacole și ne dăruiesc aplauzele lor, merită să reziști. Să lupți. Să încerci să îndepărtezi nedreptățile, greșelile, indiferența, amatorismul... Sunt o persoană pozitivă, am avut mult de dăruit, sunt un om bun, sunt altruistă, iubitoare de animale, de păsări, plante, iubesc tot ce este dat de dumnezeire.
Ce e muzica pentru mine? Un lucru minunat, care te poate purta din mocirlă în cele mai înalte sfere, este un balsam, un sprijin, dar astăzi ea nu mai este viața mea. Din păcate...“ 

Galerie foto: