Vânt bun printre stele, baroane!: Constelaţia '59 (galerie foto)

Sâmbătă, 1 februarie, l-a condus pe ultimul drum aproape toată suflarea Mangaliei. Colegi de promoţie, vecini, rude, foşti camarazi şi mulţi dintre foştii săi colegi de la Constanţa au venit să-i aducă un ultim omagiu celui care le-a fost atât de drag şi de apropiat tuturor.
 

 
Pentru că a iubit ca nimeni altul, dar într-un fel cu totul aparte, semenii, Marina, navele, Mangalia. A fost unul din cei patru amirali ai promoţiei 1959, alături de Gheorghe Becheş, Nicolae Eremie şi Gheorghe Voinea. Și ultimul dintre ei, în ordine cronologică, plecat prematur pe Mările celeşti.
De aceea, am răsfoit cu atenţie Monografia intitulată „Promoţia Căpitan de rangul 1 Nicolae Milu» 1959 a Școlilor Militare Superioare de Ofiţeri de Marină. 50 de ani de la absolvire”, apărută în 2012, pe care a coordonat-o cu multă râvnă şi dragoste de mare şi de camarazii săi. Pentru a vă reaminti, la fel de discret cum a plecat dintre noi, că energicul Mircea Neacşu nu mai este printre noi. Dar că, din înalturile pe care le-a scrutat pe cele mai înalte frecvenţe ale profesiei şi funcţiilor sale, veghează şi contracarează posibile atacuri cibernetice sau diversiuni. Aşa cum a făcut-o şi a trăit-o pe viu, la Revoluţie. Și nu numai...

Stagiar pe „Mărăşti”

 
În 1958, cadeţii Anului III ai Școlii Militare Superioare de Marină din Constanţa au efectuat practica de vară la bordul navelor de luptă. Mircea Neacşu a avut şansa să fie repartizat pe distrugătorul „Mărăşti”, ex- „Sparviero”, capturat de ruşi în septembrie 1944 şi retrocedat la Galaţi, la 12 octombrie 1945.
 
Iată câteva din amintirile viitorului amiral: „Distrugătorul ne-a întâmpinat frumos piturat, cu alămurile lustruite de-ţi luau ochii şi cu mirosul specific al navelor militare propulsate cu aburi. Nava avea o alură frumoasă (deşi destul de veche model 1910), chiar maiestuoasă, cu trei coşuri şi un armament impresionant (două turele cu tunuri de 120 mm x 2; două tunuri de 45 mm; două instalaţii de 37 mm x 2; un tun calibru 20 mm x 4 şi două instalaţii lanstorpile binate de 450 mm), propulsia fiind asigurată de aburul produs de căldări şi transformat în forţă motrice de două turbine pe axele cu elice.
 
Comanda navei era asigurată de căpitanul de rangul 3 Drăghici, ofiţer secund căpitanul-locotenent Bela Bartaloş şi şef mecanic căpitanul-locotenent Vasile Deleanu. Conducerea activităţilor noastre, ale elevilor, era realizată pentru navigatori de căpitanul-locotenent Cruceanu, pentru artilerişti de căpitanul-locotenent Mircea Alexandrescu, pentru Arme sub Apă de căpitanul-locotenent Petre Luţă şi pentru transmisiuni de căpitanul de rangul 3 Anton Botez.
După ce am fost repartizaţi pe specialităţi, serii de luptă, cazărmi, chesoane şi cuşete, ne-au fost prezentate nava, caracteristicile  tehnico-tactice ale acesteia şi ale armamentului, misiunile ce le poate îndeplini şi, mai ales, sectoarele de curăţenie (o adevărată obsesie marinărească!) şi, nu în ultimul rând, locurile de masă.
 
La circa trei zile de la ambarcarea la bord, timp în care am exersat ziua şi noaptea atribuţiunile conform ”rolurilor” navei, am efectuat şi prima ieşire pe mare, cu marş până în rada Costineşti-Tuzla, care va deveni un fel de loc „liniştit”, unde desfăşuram temele de specialitate, sub conducerea profesorilor noştri, precum şi trasul la rame, cu ambarcarea în barcă folosind tangonul.
 
Activitatea cu prezenţă maximă a fost, întotdeauna, baia în mare; pe vremea aceea, la Costineşti făceau plajă şi băi în mare doar localnicii. Cea mai grea povară pe timpul „băii în mare” era să fii în serviciul de cart sau ca veselar, să pregăteşti masa pentru colegi - o
adevărată corvoadă.
 
Programul de instruire a fost destul de încărcat, cu marşuri ziua şi noaptea, trageri de artilerie cu armamentul de la bord şi chiar o lansare de torpilă de exerciţiu. Cu această ocazie am avut ''norocul” să trag cu instalaţia cvadruplă de 20 mm, cu tunul de 45 mm din bordul tribord şi chiar cu artileria principală de 120 mm, cu fretă de 37 mm, ocazie cu care am obţinut o învoire de 48 de ore.
 
Și acum reţin comanda iniţială pentru tragerea de artilerie de calibru 120 mm: „Alarmă de luptă atac cu artileria! Armaţi bateria, armaţi centrala! Tragere centralizată, legătura!. Asupra ţintei din tribord, 45⁰, cu proiectile explozive, încărcaţi! Punct de ochire marginea din stânga sus! Atenţiune,  Foc!”. Dar vara era vară! Căldură mare la interioare, aşa că dormeam noaptea pe unde apucam pe punţi; până la urmă ne-am revendicat şi stabilit locurile de dormit, de regulă pe specialităţi şi amiciţii.
 
Totul a fost frumos până la izbucnirea războiului din Liban, când nava a intrat în compunerea Divizionului de Distrugătoare, tot în rada de la Costineşti ca loc de dislocare şi pregătită într-un grad mai înalt pentru luptă.
 
Până la sfârşitul practicii, nava a rămas în rada Costineşti, în starea ,,Gata de luptă” gradul II, iar noi ne-am reluat colocviile de sfârşit de etapă, care au fost destul de exigente la toate specialităţile.
 
Aşa s-a derulat o altă perioadă frumoasă din viaţa noastră de mus, ambarcaţi la o navă militară, care, cel puţin mie, mi-a marcat întreaga activitate: însuşirea specialităţii, aplicarea cu stricteţe a regulilor la bordul navei, folosirea în luptă a armamentului şi a tehnicii, aplicarea prevederilor rolurilor navei şi, nu în ultimul rând, implantarea obsesiilor marinăreşti -  punctualitatea, ordinea şi curăţenia, întrajutorarea în condiţiile grele la bordul navei, cinstea şi corectitudinea.
 
Perioada de practică, ambarcaţi la bordul distrugătorului ''Mărăşti'', ex-„Sparviero”, a fost frumoasă, plină de învăţăminte şi acumulări pentru activitatea viitoare” [„Promoţia «Căpitan de rangul 1 Nicolae Milu» 1959 a Școlilor Militare Superioare de Ofiţeri de Marină. 50 de ani de la absolvire”, coordonator: Contraamiral de flotilă (rtr) Mircea Neacşu, Editura CallasPrint, Mangalia, 2012, p. 180-181].
 

Vis de cadet

 
„Visul oricărui cadet, pe timpul şcolii, era să fie comandantul unei vedete torpiloare - acea navă care se deplasează cu mare viteză pe undele albastre, care are o siluetă deosebită şi frumoasă când sparge valurile mării... Nu am făcut excepţie de la acest frumos ideal, dar cariera mea ca ofiţer al Marinei Militare a început  la ''uscat'', apoi la dragoarele de radă (D.R. 9) şi, mulţi ani, la vânătoarele de submarine, în cadrul Divizionului 50 Vânătoare de Submarine din Mangalia - în special la vânătorul de submarine 2 -, unitate din compunerea Diviziei 42 Maritime.
 
De la bordul acestei nave am admirat frumuseţea siluetelor şi a deplasărilor pe mare a vedetelor torpiloare, care ''atacau'' convoaiele cărora le asiguram deplasarea în cadrul aplicaţiilor conduse de eşaloanele superioare. Mai târziu, în anul 1970, am fost numit în funcţia de specialist cu transmisiunile în statul major al Brigăzii 29 Vedete, ocazie cu care am participat la ieşirile pe mare la bordul vedetelor torpiloare cu redan (Divizionul 93 Vedete Torpiloare), în mai multe rânduri.
 
Prima ieşire pe mare, cu o vedetă torpiloare, a avut loc în vara anului 1970, cu ocazia unui exerciţiu de atac cu torpila în cooperare cu aviaţia. Am ieşit pe mare cu nava-comandant a divizionului, de unde se asigura legătura radio cu aviaţia...
 
Comandantul Divizionului de Vedete Torpiloare la acea dată era căpitanul de rangul 1 Gheorghe Spandole, care mi-a făcut o scurtă instruire, accentuând pe povaţa marinărească  ''O mână pentru tine şi una pentru navă'', de care am ţinut cont la toate ieşirile pe mare cu vedetele torpiloare.
 
Ieşirea pe mare cu vedeta torpiloare a fost senzaţională pentru un marinar care, de la bordul vânătoarelor de submarine, vedea şi simţea marea mai de ''sus''. Aveam senzaţia că voi sări peste bord, dacă nu mă ţin mai bine, eram zgâlţâit în toate felurile, în toate sensurile şi, în acest timp, trebuia ca, împreună cu ofiţerul de aviaţie, să asigur legătura radio cu aviaţia, cu care coopera formaţia de vedete torpiloare. După prima ieşire pe mare am rămas profund impresionat de Acei oameni curajoşi şi vedetele lor torpiloare. Am rămas cu părerea de rău că nu am fost, ca locotenent, comandant de vedetă torpiloare, să o pot conduce eu şi să o simt, cu toată fiinţa mea, cum îmi răspunde la comenzi...
 
Au trecut anii şi în 1982 am fost numit într-o funcţie la Divizionul 93 Vedete Torpiloare, dar aceste nave erau ''mari'', cu patru tuburi lanstorpile şi nu prea semănau cu cele de la nivelul anilor 1970.
 
Iniţial am îndeplinit funcţia de comandant al Secţiei a III-a Vedete Torpiloare, având în compunere trei nave: vedeta torpiloare mare 207, comandată de căpitanul-locotenent Gigi Spandole Jr., secund locotenentul major Toma Varvara;  vedeta torpiloare mare 208, comandată de căpitanul-locotenent Traian Leahu, secund locotenentul Sorin Learschi şi vedeta torpiloare mare 209, comandată de căpitanul-locotenent Constantin Motoc, secund locotenentul Vergil Moraru.
 
Prima ieşire pe mare cu acest tip de vedetă torpiloare a fost cu vedeta torpiloare mare 208. Cu această ocazie, comandantul navei, căpitanul-locotenent Traian Leahu, ma pus ''în temă'' cu specificul acestor nave – manevrabilitate, posibilităţi tactice şi mod de acţiune.
 
Am remarcat faptul că echipajul navei acţiona închegat şi îşi aprecia în mod deosebit comandantul. Am avut ocazia să efectuez ieşiri pe mare cu toate navele secţiei, fiecare avea specificul ei, dar toate acţionau unitar şi foarte bine pe timpul ieşirilor pe mare.
 
De asemenea, am avut posibilitatea să comand, pe timpul cât căpitanul-locotenent Traian Leahu a fost în concediu, nava acestuia, prilej cu care am prelucrat un număr de exerciţii de atac cu torpila, precum şi alte tipuri de exerciţii specifice (alarme, avarii, prelucrarea stărilor de pregătire pentru luptă etc.) care şi-au atins scopurile.
 
La înapoierea în port, pe timpul manevrei de acostare în bordul vedetei torpiloare mari 207, marinarul de la manevra pupa (radiolocatorist), şi-a legat bandula de mână (lucru total nerecomandat) şi a bătut-o la vedeta torpiloare mare ... 207. Cum vedeta avea legătura prova realizată, vântul ''deschidea'' nava, fapt pentru care am pus motorul tribord înapoi. Manevra aceasta a făcut ca marinarul cu bandula să cadă în apă şi, cum centura de salvare o avea legată superficial, a ajuns cu capul în jos.
 
Am acţionat rapid, ordonând stoparea motorului, iar secundul, locotenentul Sorin Learschi, cu mult sânge rece a reuşit salvarea de la înec a marinarului în cauză. Ulterior am aflat că marinarul cu păţania era beneficiarul unei substanţiale moşteniri, în dolari, de care ar fi putut să nu se bucure.
 
În 1983, Divizionul 93 Vedete Torpiloare Mari, format din 12 vedete torpiloare mari, a suferit o restructurare, rămânând cu şase nave. Cu această ocazie am fost numit comandantul Secţiei I şi al vedetei torpiloare mari 201. Secţia mai avea în compunere vedeta torpiloare mare 202, comandată de locotenentul major Ștefan Burlacu şi vedeta torpiloare mare 203, comandată de căpitanul-locotenent Emil Dobrescu. Aşa am ajuns şi comandant de vedetă torpiloare, numai că aceasta era vedetă torpiloare mare, nu vedeta la care visase cadetul de mine, pe timpul şcolii.
 
Echipajul meu era format din: ofiţer secund  locotenentul Marius Iaşcenco; comandant Unitatea de Luptă IV locotenentul Dan Mihalache; comandant Unitatea de Luptă V – locotenentul Paul Olteanu; şef de echipaj – maistrul militar principal Nicolae Popa; timonier - maistrul militar clasa a III-a Nicu Brobonea; electrician aparate de navigaţie - maistrul militar clasa a III-a Liviu Borş (decedat); tunar - maistrul militar clasa a III-a Rusu; torpilor - maistrul militar clasa a III-a Liviu Grămadă; radiotelografist - maistrul militar clasa a III-a Anghel; radiolocatorist - maistrul militar clasa a III-a Gavril Panţâru; ajutor şef mecanic - maistrul militar clasa a II-a Niculescu; electrician - maistrul militar clasa a IV-a Ferţu şi 10-12 militari în termen.
 
Vedeta torpiloare mare 201 a fost prima navă construită în Șantierul Naval Mangalia cu sistem de alimentare pe curent continuu. Tipul acesta de navă a fost proiectat de ICEPRONAV Galaţi, având ca navă de referinţă vedeta purtătoare de rachete 198, construită în U.R.S.S.
 
După o perioadă de timp, nava a intrat în şantier pentru modernizări, ocazie cu care au fost schimbate generatoarele de curent continuu cu altele pe curent alternativ. Această modificare a ajuns să provoace adevărate ''minuni'' tehnice: la punerea în funcţiune a staţiei de radiolocaţie MR 102, se cupla şi sonda ultrason sau la conectarea staţiei de radiolocaţie MR 104, intra în funcţiune ventilaţia etc. Cauza acestora era modul ''românesc'' de lucru, care a făcut ca circuitele electrice neutilizate să nu fie scoase de la poziţie. Alte inconveniente erau generate de sistemul de lansare a motoarelor principale, care funcţionau ''aleatoriu'', ceea ce ne-a făcut să mai zăbovim o zi în plus pe mare, pe timpul recepţiei. Totuşi, prelungirea ieşirii ne-a prins şi bine pentru că am efectuat mai multe exerciţii şi antrenamente pentru însuşirea rolurilor navei.
 
Din cauza problemelor tehnice şi a reducerii drastice a cotei de combustibil, în afară de misiunile obligatorii  (trageri de artilerie şi lansări de torpile), vedeta torpiloare mare 201 nu a prea făcut ieşiri în mare, a ratat şi participarea la inaugurarea Canalului Dunăre-Marea Neagră, fiind în reparaţii la atelierul Bazei 335 Reparaţii şi Aprovizionare.
 
Cu toate acestea, la plecarea de la comanda vedetei torpiloare mari 201, în 1984, la comanda Divizionului Nave Auxiliare, am avut un sentiment profund de regret. Am trăit momente deosebite împreună cu „Acei oameni curajoşi şi vedetele lor torpiloare!”» [Ibidem, p. 182-184].
 

Cei şase vânători... de submarine!

 
„De ce vânătorul de submarine 52? La nivelul anilor '60, vânătoarele de  submarine 1, 2 şi 3 aveau în statul de organizare numere secrete: 51, 52 şi 53. La cabina "Cifru” funcţiona Biroul de Documente Secrete al navei unde, de altfel, se scria Ordinul de Zi al navei şi, de fapt, îşi ţinea ceva documente ofiţerul secund (bilete de voie, ordine de serviciu, documentele de evidenţă a efectivelor, registre etc.
 
Fiecare navă avea ştampilă secretă şi nesecretă (vânătorul de submarine 52 şi U.M. 02025), stat de organizare la pace şi la război. Statul de organizare al  navei până în 1960: comandantul navei, ofiţer secund şi comandant  Unităţii de Luptă I - IV, comandant  Unităţii de Luptă II - III, comandant Unităţii de Luptă V, cu funcţii de ofiţeri şi doi micimani: boţmanul navei (şeful de echipaj) şi ajutorul comandantului  Unităţii de Luptă V; echipajul (35 de matrozi).
 
Din 1960: comandantul navei; ofiţer secund; comandanţi Unitatea de Luptă I, II, III, IV, V şi ajutor comandant Unitatea de Luptă V inginer - ofiţeri; cei doi micimani şi echipajul de matrozi: 35 (plus 30 sau 35, rezervă de echipaj).
 
Din 1962, de la prima promoţie de subofiţeri de marină au fost înfiinţate funcţiile de comandanţi de grupe: timonieri şi aparate electrice de navigaţie, artilerie, arme sub apă, radio, observare de radiolocaţie şi apoi şi de hidrolocaţie.
 
Fiecare navă era încadrată şi cu locţiitor politic, din 1958 majoritatea acestora fiind ofiţeri de marină: vânătorul de submarine 1 - căpitanul-locotenent Matei Boca; vânătorul de submarine 2 - Iocotenentul George Petre, căpitanul-locotenent Carol Noghi; vânătorul de submarine 3 – căpitanul-locotenent Ion Doicaru.
 
În luna mai 1960, încadrarea vânătorului de submarine 2 era următoarea: comandantul navei - căpitanul-locotenent Ion Suceavă, care a luat nava în primire din U.R.S.S.; ofiţer secund - căpitanul-locotenent Gheorghe Delcea; comandant Unităţii de Luptă I - locotenentul Emilian Munteanu; comandant Unităţii de Luptă II - locotenentul Constantin Șerban; comandant Unităţii de Luptă III - locotenentul Gheorghe Becheş; comandant Unităţii de Luptă IV - locotenentul Mircea Neacşu; comandant Unităţii de Luptă V - locotenentul major Bujor Fitărău; ajutor comandant Unităţii de Luptă V - locotenentul ing. Nicolae Stan; comandant grup artilerie - plutonierul major Ion Mandache; boţman şef - micimanul Login Anechitei; locţiitor politic - locotenentul George Petre.
 
Întotdeauna am susţinut că vânătorul de submarine 2 (poreclit de apropiaţi ''Fau 2'') şi careul său a fost una din cele mai bune nave ale divizionului, atât la activităţile desfăşurate în port, cât, mai ales, pe mare. De altfel, am fost singura navă din divizion care, în 1963, a concurat pentru ''Drapelul Roşu al UTM'', împreună cu Divizionul 93 Vedete Torpiloare, şi Divizionul 88 Vedete Dragoare Fluviale.
 
Am obţinut locul II (după o noapte de activităţi de pregătire de luptă, pe mare de gradul 2 spre 3, ne-am pomenit la bord cu o comisie de evaluare). Personal, am fost distins cu ''Diploma de onoare a UTM''. Și nava a primit o diplomă pentru locul obţinut în concurs.
 
Dacă am analiza activităţile efectuate pe luni calendaristice ale anului, am desprinde următoarele aspecte: - ianuarie, de regulă deplasare la Sevastopol, unde grupele operative ale Comandamentelor Marinei Militare şi Aviaţiei puneau de acord planul activităţilor comune pentru anul în curs.
 
Marşurile pe mare erau destul de grele din cauza condiţiilor hidrometeorologice din această lună a anului (în martie 1963 am venit de la Sevastopol la Mangalia în plin viscol al echinocţiului de primăvară - zăpada berzelor - ca un bloc de gheaţă); din luna ianuarie începeau activităţile de pregătire de luptă N1, N2, N3 (pregătirea posturilor şi unităţilor de luptă; pregătirea navei izolate; pregătirea în comun a navelor); aprilie - mai, antrenamente în căutarea şi "atacul” submarinului real în raionul Caliacra sau Sevastopol.
 
Pe timpul activităţilor pe mare se începea cu antrenamentul cu submarinul, care în imersiune remorca o geamandură ce îi marca poziţia. În această etapă, hidrolocatorişti se obişnuiau cu sunetele recepţionate de staţia de hidrolocaţie TAMIR-11 (mai apoi, MG-21) cu vibrator fix, ce se rotea în carcasă 0° - 170° Tb/Bd, în regim de lucru ascultare (zgomot) şi în regim ecou, regim ce permitea determinarea relevmentului la submarin şi distanţa până la limita de 20 de cabluri.
 
Etapa a doua, căutarea submarinului care se deplasează pe drum şi cu viteză constantă. ''Concursul'' între navele divizionului consta în menţinerea cât mai îndelungată a contactului cu submarinul. De aici începea adevărata ''artă'' în căutarea acestuia. S-ar părea că era uşor de menţinut contactul, dar, în realitate, numai echipele de luptă bine antrenate erau în stare să realizeze performanţa.
 
Etapa a treia, căutarea şi ''atacul'' submarinului care manevra pe drumuri, viteze şi imersiuni variabile, era o adevărată ''aventură''. În această etapă se aplicau principiile tactice de căutare şi atac, cu reluarea contactului după atac. Dacă în primele două etape se observa submarinul la suprafaţă şi se cunoştea locul de imersare, în această etapă poziţia lui nu era cunoscută şi se începea cu căutarea de control în raion.
 
Etapa a patra, căutarea şi ''atacul'' submarinului în cooperare cu aviaţia. La activitatea aceasta participa un avion antisubmarin de tip BE-6, care determina poziţia submarinului cu geamanduri hidroacustice derivante, ne transmitea datele şi grupul de căutare-lovire antisubmarin efectua căutarea acestuia la chemare.
 
Finalul - bilanţul, era deosebit de interesant, deoarece primeam ''setcile'' cu manevrele submarinului şi poziţiile navelor noastre, manevrele efectuate şi timpii de contact pe care îi revendicam cu toţii... şi toate acestea fără GPS!
 
Aveam navigatori foarte buni, fără glume! Ca Garu (Emilian Munteanu) sau Cloanţă (Constantin Constantin). Pe atunci, programul zilnic al cadrelor era de la ora 08 la 18, cu serviciul de doime sau treime la bord, ieşiri pe mare şi navă de gardă (7 zile). Eram fericiţi când ajungeam acasă până la 10 zile pe lună!
 
Pe lângă toate acestea, vara de regulă, vânătorul de submarine 2, sub comanda căpitanului-locotenent Ion Suceavă, îndeplinea oficiul de navă de protocol pentru tot felul de miniştri şi familiile acestora. Navigam la Sulina pentru vizitarea Deltei Dunării, apoi asiguram plimbările pe mare, cu yachtul, ale generalului Emil Bodnăraş; aducerea de la Constanţa la Mangalia a ministrului Apărării Naţionale, generalul Leontin Sălăjan, cu ocazia predării funcţiei de comandant al Marinei de către contraamiralul Florea Diaconu, contraamiralului Gheorghe Sandu ş.a.m.d.
 
Noi, cei şase locotenenţi din promoţia 1959 de la Divizionul 50 Vânătoare de Submarine am fost, de fapt, repartizaţi la două nave astfel: La vânătorul de submarine 1 - Ștefan Tache, comandant Unitate de Luptă Artilerie, Emil Mătieş, comandant Unitate de Luptă Transmisiuni şi radiotehnică; la vânătorul de submarine 2 Emilian Munteanu, comandant Unitate de Luptă Navigaţie, Constantin Șerban, comandant Unitate de Luptă Artilerie, Gheorghe Becheş, comandant Unitate de Luptă Arme sub apă şi Mircea Neacşu, comandant Unitate de Luptă Transmisiuni şi radiotehnică” [Ibidem, p. 184 – 187].
 

In Memoriam

 
În ceea ce priveşte cariera contraamiralului de flotilă Mircea Neacşu, viceamiralul Constantin Iordache, care a preluat comanda Marinei Militare pe timpul evenimentelor din decembrie 1989, preciza: „Al doilea  ofiţer din promoţia 1959, pe care l-am avut lângă mine în zilele Revoluţiei a fost contraamiralul de flotilă (atunci comandor) Mircea Neacşu, care îndeplinea importanta funcţie de şef al luptei radioelectronice din Comandamentul Marinei Militare.
 
În acelaşi volum „Acţiunile Marinei Militare în Revoluţia din decembrie 1989” el spune: „Informaţiile electronice false au abundat în perioada 22-26 decembrie, primite atât de la elementele de dispozitiv  aflate la litoral, cât şi de la navele de pe mare. Au fost descoperite tot felul de ţinte navale şi aeriene care evoluau spre elementele de dispozitiv propriu, care apoi dispăreau fără urmă. Aşa au evoluat o serie de ţinte care se îndreptau spre zonele propice debarcărilor navale de la Vadu - Midia, zboruri ale unor ţinte aeriene la mare înălţime, evoluţii navale surprinzătoare ş.a. Situaţiile obţinute prin prelucrarea datelor cercetării electronice au fost analizate cu multă atenţie şi, în bună parte, au condus la stabilirea unor măsuri optime în domeniul întrebuinţării forţelor Marinei Militare pentru a răspunde situaţiei create atunci» [Ibidem, p. 50-52].
 
Da, este adevărat! Analizele pe care ni le prezenta atunci contraamiralul Mircea Neacşu despre „agresorul” aeronaval au fost juste şi pertinente, având darul de a ne linişti şi de a ne recăpăta încrederea că putem să-i facem faţă. Prin modul său de a fi, uşor ironic, a făcut ca despre unele informaţii să credem că „dracul nu e atât de negru pe cât pare.’’.
 
Un portret veridic al personalităţii, caracterului şi destoiniciei contraamiralului de flotilă Mircea Neacşu aparţine unui fost subordonat, colonelul ing. Constantin Bîscoveanu, locţiitorul comandantului pentru informaţii la actuala Brigadă Radiolectronică şi Observare din Constanţa: „Era undeva, în toamna anului 1989, când tânăr absolvent al Academiei Militare, Facultatea Tehnică - Secţia sisteme informatice, făceam cunoştinţă cu domnul căpitan de rangul 2 Mircea Neacşu, în cadrul unei convocări în domeniul luptei radioelectronice în Marina Militară.
 
De la început, m-a impresionat încrederea pe care dânsul o insufla celor cu care intra în dialog, stăpânirea de sine şi nivelul de cultură în domeniul luptei radioelectronice, punând accent pe activităţile practice. L-am văzut foarte încrezător în noua generaţie de ofiţeri, care, spunea dânsul, „trebuie să se implice în modernizarea unităţii de profil a Marinei Militare.”.
 
Aflat în serviciul Marinei Militare mai mult de 40 ani, pensionat în noiembrie 1995 şi avansat în anul 2008 la gradul de contraamiral de flotilă în retragere, ca recunoaştere a meritelor şi drepturilor pe timpul exercitării actului de comandă a Brigăzii 243 Radioelectronice şi Observare „Callatis”, activitatea domnului contraamiral de flotilă este emblematică pentru Forţele Navale.  Cine are sau a avut ocazia să-l cunoască şi să-l asculte, cu siguranţă este impresionat de enciclopedia vie a activităţii militare marinăreşti pe care dânsul a trăit-o şi o evocă, de luxul de amănunte, fapte şi evenimente cu care a venit în contact şi, mai ales, de stilul aparte, deosebit de captivant pe care îl are atunci când povesteşte.
 
Domnul contraamiral de flotilă a condus Centrul 243 Radioelectronic şi Observare „Callatis” Constanţa „în două legislaturi”, după cum îi place de fiecare dată să afirme.  Prima oară, între anii 1980 şi 1982, când a continuat să pună bazele construcţiei Centrului, înfiinţat la 1 iunie 1972 de către viitorul amiral Gheorghe Anghelescu, fost comandant al Marinei Militare între anii 1990 şi 1997, iar, a doua oară, între anii 1990 şi 1995, când şi-a pus amprenta pe restructurarea unităţii şi iniţierea principalului proiect de modernizare a tehnicii din înzestrare - Programul SCOMAR (Sistem Integrat de Cercetare şi Observare la Marea Neagră).   
 
La vremea aceea (anul 1994), SCOMAR însemna un proiect comun al Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi Ministerului Transporturilor, în care se dorea realizarea unei componente de supraveghere maritimă la litoral, necesară cunoaşterii cât mai exacte a situaţiei pe mare.  Mai târziu, începând cu 2007, proiectul avea să fie redefinit şi completat, să primească finanţare şi să fie parţial realizat prin atenta coordonare a domnului amiral dr. Gheorghe Marin, şef al Statului Major General, de asemenea, şi dânsul fost comandant al Brigăzii 243 Radioelectronice şi Observare.
 
Revenind la modernizarea unităţii, inspirat, probabil, şi de unele vizite efectuate în străinătate în anii ’80, domnul contraamiral de flotilă încerca de ceva timp să pună în aplicare aşa-numitul proiect „Cascada”, care prefigura un ansamblu de structuri şi fluxuri de date mişcate în... cascadă, de la culegere, procesare primară şi analiză, până la etapa de diseminare.
 
Acest concept, de fapt, izvora din practică, fără să fi fost definit în vreo doctrină sau dispoziţie specifică.  Peste ani şi ani, viziunea s-a dovedit viabilă şi a fost pusă în practică prin implementarea programului SCOMAR şi a reorganizării structurilor specifice de culegere, comandă-control şi analiză a informaţiilor.
 
Domnul contraamiral de flotilă Neacşu a fost principalul pilon al transformării Centrului, la 1 iunie 1992, în Brigada 243 Radioelectronică şi Observare, reuşind, mai apoi, să-i acorde şi semnul heraldic „Callatis”. Înzestrat cu o foarte bună capacitate de conducere şi un simţ fin al realităţii, domnul contraamiral de flotilă a pus accent deosebit pe exerciţii, ieşiri în teren, verificări ale tehnicii din înzestrare cât mai aproape de acţiunile reale de luptă, cerând întotdeauna ca noua tehnologie şi, mai ales, informatica să reprezinte un liant esenţial pe câmpul de antrenament.
 
Era cunoscut ca un tip foarte critic, consecvent ideilor sale, cu iniţiative în abordarea elementelor de noutate.  Nu pot să uit stiloul cu cerneală roşie pe care îl folosea atunci când corecta lucrările de analiză de informaţii întocmite de către subordonaţii săi! A reuşit să teoretizeze primele concepte/variante ale acţiunilor de luptă/război electronic în Marina Militară, elaborând, la nivel brigadă, primul «Manual de luptă radioelectronică în Marina Militară».
 
În anul 1994, în strânsă colaborare cu Batalionul 1 Radiotehnic Automatizat Ovidiu, condus de către colonelul Constantin Crăciun, a iniţiat un colectiv de specialişti, care a reuşit să realizeze extragerea digitizată a datelor de radiolocaţie de la staţiile  radar de producţie ex-sovietică şi poloneză, să le centralizeze în Punctul de comandă al unităţii de la Ovidiu şi să le transmită automat în Marina Militară, în speţă la Brigada 243 Radioelectronică şi Observare.
 
Astfel, pentru prima dată în Marina Militară, un punct de comandă de informare de luptă, care afişa situaţia navală la Marea Neagră, reuşea să afişeze în timp real şi situaţia aeriană din zona de responsabilitate a Marinei. Cu o mare putere de muncă şi de convingere, a reuşit să ne demonstreze pe viu că teoria potrivit căreia „cel mai slab element din sistem dă viteza sistemului” chiar se întâmplă.  Aici, pentru cei care au trăit acele vremuri, există un exemplu elocvent: eram pe timpul executării unei aplicaţii demonstrative, prin care trebuia ca în Punctul de comandă al brigăzii să fie transmisă, automatizat, o anumită situaţie conjugată, navală şi aeriană, care reprezenta obiectivul principal al antrenamentului. Și fiindcă teoria de care vă aminteam din păcate a funcţionat, demonstraţia  s-a poticnit în faptul că unui operator oarecare nu i-a funcţionat telefonul de campanie, mai concret manivela telefonului. De atunci şi până în prezent, chestiunea cu „manivela care conduce sistemul” a rămas memorabilă.
 
Cu siguranţă, amintirea acestor evenimente şi a personalităţii domnului contraamiral de flotilă Mircea Neacşu va crea emoţie celor mai mulţi dintre cei care îl cunosc pe fostul comandant al Brigăzii. Personal, îi sunt profund recunoscător pentru întreaga activitate pusă în slujba războiului electronic şi pentru faptul că, împreună cu ceilalţi foşti comandanţi, a lăsat în urma sa o unitate de elită a Forţelor Navale.
 
... La 1 iunie 2017, Centrul a aniversat 45 de ani de la înfiinţare, iar, începând cu 1 iulie 2017, a redevenit Brigadă, un ideal pe care sunt sigur că domnul contraamiral de flotilă Neacşu şi l-a dorit nespus.
 
Doresc să închei acest remember al activităţii comandantului meu, urându-i multă, multă sănătate şi rugămintea de a încerca să aştearnă pe hârtie parte din gândurile şi trăirile vieţii sale marinăreşti. Și pentru că, poate, destinul a făcut ca dânsul să fie legat de radiolocaţia marină, s-a întâmplat să fie născut chiar în ziua de 25 iulie (1939), când în Armata Română se sărbătoreşte Ziua Radiolocaţiei” [Colonel ing. Constantin Bânscoveanu, „Comandantului meu”, în „Marina Română”, Anul XXVI, nr. 2-3 (185-186)/aprilie-septembrie 2017, p . 67 – 69].
 
Din nefericire, în noaptea de 28 spre 29 ianuarie 2020, inima Baronului s-a oprit. Dar amintirea chipului său blând, cald şi radios va dăinui printre cei pe care i-a cunoscut, stimat, crescut şi ocrotit, prin faptele sale dezinvolte, ca şi prin vorbele de duh şi slovele aşternute pe hârtie cu migală.
 
DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ ÎN TIHNĂ!
 
Sursa foto: Centrul Media al Forţelor Navale
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:
 

Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Pat şi Patachon marinari Secretul pânzei de păianjen (galerie foto)

Galerie foto: