Vluisiti zboarî pi armâneşti în Anul Omagial Iorga: „Românĭli, ’mplini de evlavie s’înclină astădzĭ a istui geniu a neamului, profesorlu universitar Iorga”

 
 

• Omagiul unor intelectuali români de sorgine aromână adresat acestei „Forțe a Naturii”, cum a fost supranumit Nicolae Iorga 

S-a reiterat, în vremea din urmă – în contextul omagiului adus de generaţiile de azi în Anul Omagial Iorga 150 – modul în care predecesorii l-au cinstit, la date aniversare sau cu alte prilejuri, pe „Apostulul Românismului”; din toate colţurile spaţiului românesc, dar şi de aiurea, oriunde se aflau români (mai ales în comunităţile din America de Nord) – fruntaşi ai intelighenţei romăneşti (cum pronunţa şi grafia N. Iorga), ai presei (din Capitală şi „provinciale”) îşi exprimau simţămintele de respect şi omagiu pentru cel pe care străinii âl socoteau o „Forţă a Naturii”, un „Gigant al Dunării”.
Nici consângenii săi originari din Balcani nu au avut altfel de aprecieri la adresa „celui mai bun cunoscător al românismului din sudul Dunării” (Th. Capidan /1879-1953/, membru al Academiei Române), a celui care „depăşeşte cu mult tiparele obişnuite ale vieţii omeneşti. De astăzi şi de totdeauna” (cum aprecia în 1932 publicaţia „Macedonia”, tipărită în Capitală).
Întru exemplificări mai aplicate, oferim „cetitorului” de astăzi câteva mostre (articolul în dialect a apărut în 1911 în ziarul „Dreptatea”, editat de către aromâni la Salonic) ale aprecierii de care s-a bucurat N. Iorga – care a scris o lucrare specială despre „românii balcanici” (în franceză în 1919, tradusă apoi în română), zeci şi zeci de studii şi articole –, precum şi trei scrisori ale unor intelectuali români de sorgine aromână către „tipul ideal al omului cinstit şi merituos, care îşi datoreşte totul sieşi”.

 
Nicolae Iorga
 „Pi nâs, septâmâna aesta, Românĭli di pri tute părţile l’sârbâtorescu. Astădzi tuţi s’inclină inaintea a istui Apostol a Românismului; tuţi ş’spun vrearea şi stima açea ma’ncâpătoare minte românească dit dzîlile a noastre.
40 di anĭ’nclide tu meslu aestu şi de lucrul çi feaçe nâs, tu un ahât şcurtu timp, s’ciudiseaşte tută lumea. Tipusi ma multu di 90 di lucrări: scrie tu reviste şi ziare, româneşti şi xeane, articole critice, literare şi istorice, scoase reviste, cu care literature românească intră tu ună cale noauă; duse lupta trî limba românească contra a aristrocraţiiļĭei di Bucureşti çi sbura ş’citea aproapea maş franţuzeaşte-şi u-asvinse; luptă cu tută inimă ş’cu tută-lĭ putere şi luptă minca nicurmat tra si-lĭ da ali Românie şi a intregului neam românescu bana naţională politică care va s’lĭ aducă mărirea çi-lĭ prinde.
Aestu easte profesorlu universitar Iorga, şi ma mare ca nâs nu-are Românamea di astădzĭ. Că el easte neîntrecut istoric, orator puternic, unlu di açela ma mărĭli literaţĭ români, şi adărătorlu a sufletului românescu.
Açel care avu fericirea s’lu ardă sburândalui de pe catedră i tribună şi-l vidzu cât lucreadă, açel poate să ştibă ma ghine çi’nviţat easte bărbat şi çi extraordinară memorie şi energie are nâs.
Ca istoric easte multu alâvdât şi câftât şi tu Europe. Tr’açea cându Englezĭli vrură s’aibă ună bună istorie a imperiului bizantin, s’dusiră la marele nostru istoric şi lâ u feaçe.
Cându Germanĭli vrură s’aibă ună istorie a poporlui românescu, Iorga lâ u deade, cându aeşti şi ună istorie a Turçĭlor, însărçinară tut pe multu’nviţatlu Român, care publică açea ma bună istorie a Turçĭlor çi si scrie până tora.
Aestu easte Nicolae Iorga şi Românĭli, ‘mplini de evlavie s’înclină astădzĭ a istui geniu a neamului, mulţumindalui a bunlui Dumnidză că lă-l hârâzi.
Iar noi, singurĭli Români çi nu-avum fericirea s’him vizitaţĭ şi cercetaţĭ de aestu Mare Român, lĭ-pitriçem di aoa di parte açilui çi umplu 40 de ani açeale ma călduroase urări de fericire”.
-----
În ziarul „Aromânul”, editat la Bucureşti, se scria în primăvara anului 1914: „D. N. Iorga este cea mai desăvârşită sintetizare a idealului naţional românesc (subl.n.); el este apostolul unităţii politice a neamului nostru, el este marele pregătitor al conştiinţei naţionale, pentru războiul cel mare şi crâncen, pentru războiul jertfelor mari; pentru a vedea românismul ca o masă unitară, cu rolul de civilizaţie şi de propăşire în Orient, cu menirea de a duce cuvântul specific al rasei noastre, acolo unde s-a crezut că urmele romane au început a dispare, cotropite de puhoaiele străine”.
-----
Sub titlul „Amintiri mai vechi şi mai noui”, profesorul şi militantul naţional-cultural, scriitor şi ziarist român de sorginte aromână (fost şi ministru în Guvernul de la Constantinopol în 1913) Nicolae Baţaria/Batzaria (1874-1952), va evoca, cu prilejul aniversării, în 1936, a ziarului „Neamul românesc” – fondat de N. Iorga în 1906 – pe cel care i-a fost mentor:
„(...) Mai păstrez ca amintiri din cele mai preţioase două scurte însemnări scrise de d. profesor N. Iorga. Una este pe teza de istorie Justinian şi bazele imperiului bizantin ce făcusem-o, ce mult este de atunci! – ca student al Facultăţii de litere, secţia istorică. A doua, sunt câteva cuvinte pe cari mi le-a trimis d. prof. N. Iorga pe o carte de vizită a d-sale, în vremea când subsemnatul funcţionam ca profesor în Macedonia.
            Iar dacă la acestea adaog şi faptul că sunt unul din cei mai vechi studenţi ai d. prof. N. Iorga, şi că datorită numai ştiu bine cărei împrejurări, fusesem onorat încă din prima lună de studenţie cu atenţia d-sale, cred că am dreptul să vorbesc, puţin şi despre persoana d-sale, evocând unele amintiri.
            Amintirile acestea pot fii socotite de unii ca lucruri de amănunt. Am însă convingerea că atunci când este vorba despre o personalitate extraordinară, despre un gigant al ştiinţei istorice şi, în genere, al literaturei şi culturii române, orice amănunt îşi are importanţa şi ca atare, se cuvine să fie aşternut pe hârtie şi să nu fie dat uitării.
            Aşa dar, iată-mă, puţin timp după sosirea mea din Macedonoia în această Ţară Românească, pe care până atunci o vedeam, o iubeam şi o admiram de departe şi căreia noi, românii naţionalişti, îi duceam aşa de mult dorul. Pentru noi, cei din Macedonia şi din îndepărtatul Pind, ea era doar Patria comună românilor. Pământul făgăduinţei româneşti.
            Mă văd şi astăzi în imaginaţie, ocupând cu o timiditate de care nu m-am putut vindeca toată viaţa, un loc în primele bănci din sala No. 4 a Universităţii. Sala era arhiplină şi frământa de nerăbdare. Aşteptam doar pe d. profesor N. Iorga numit tocmai atunci la catedră şi care trebuia să vină să-şi ţină primul său curs.
            Dacă m-ar întreba cineva, care este deosebirea între d. profesor Iorga de acum aproape patruzeci de ani şi d. profesor Iorga de astăzi, aş spune în felul următor: atunci era mai slăbuţ, mai subţirel şi, de sigur, mai vioiu în mişcări. Atunci barba îi era neagră şi mai mică, pe când astăzi i-a devenit căruntă. Atunci vorbea mai repede,- din cauză că nu era tocmai lesne să iei note mai amănunţite- pe când astăzi vorbeşte mai rar.
            Să mergem puţin împreună!, îmi spuse d. Iorga, iar eu m-am grăbit, de sigur să primesc propunerea, simţindu-mă foarte onorat, dar totodată foarte emoţionat şi intimidat.  
            Am mers împreună şi am vorbit... adică mi-a cerut să repet cursul ce ţinuse. Fiind profesor nou, vroia, pe  semne, să vadă dacă noi studenţii, îl înţelegem şi-l urmărim cum trebuie. Acest fel de încercare, d-sa l-a mai repetat cu scriitorul rândurilor de faţă ceeace mă silea să urmăresc cu toată atenţia prelegerile d-sale, de altfel, extrem de interesante şi cuprinzătoare.
            Am ajuns la examenul de sfârşi de an... D. profesor Iorga avea încă de pe atunci, în privinţa examenelor, părerea pe care o are şi astăzi. Anume, în răspunsurile date la un examen de câteva minute, sau de un sfert de oră, d-sa  nu vede – şi cu drept cuvânt – un criteriu pentru a-şi da seama de cantitatea de cunoştinţe, sau de gradul de pricepere şi de pătrundere al elevilor şi studenţilor.
            D-sa dădea însă fiecărui student câte o teză de făcut în scris. Pe teza dată mie şi de care am pomenit mai sus, teza la care a trebuit să muncesc vre-o trei luni de zile, d-sa binevoise să scrie aprecierea: «Bună».
            Ceva mai târziu, după înapoierea mea în Macedonia, începusem să primesc acolo «Neamul Românesc», care apărea ca revistă, format mic, şi, câţiva ani după aceea, primeam şi revista «Sămănătorul», care trecuse sub direcţia d-sale, stârnind un curent literar al cărui influenţă dăinuieşte şi astăzi.
            Semnând cu pseudonimul N. Macedoneanul, am trimis câte ceva la ambele aceste publicaţiuni. Îmi aduc aminte că după prima schiţă cu caracter literar, trimisă pentru «Sămănătorul», d. Iorga mi-a scris la Salonic, unde mă găseam în anul acela, următoarele cuvinte: «Foarte bună, continuă» (...)”.
-----
-----
Într-o scrisoare de la finele lui 1913 – datată Constantinopol, 28 dec. 1913 –, „admiratorul” Nicolae Baţaria îi mulţumeşte „geniului românismului”, exprimându-şi „neştearsa recunoştinţă”:
 
Mult onorate domnule Iorga,
            „Cea mai frumoasă amintire din Bucureşti a fost nemeritata cinste ce mi-ai făcut organizând banchetul şi mai ales cuvintele pe cari în dragostea ce mi-o porţi, le-ai rostit la adresa mea şi a mult încercatei Turcii. Sunt fericit că am avut încă o dată ocaziunea să te admir pe dta, un geniu al românismului, un suflet nobil şi o inimă care niciodată n-a cunoscut urile şi josnicile patimi.
            Îţi mulţumesc şi te asigur încă o dată de neştearsa mea recunoştinţă.
            Iar cu ocaziunea sărbătorilor îţi urez din fundul inimei o viaţă lungă, multă sănătate, nopţi liniştite şi realizarea înaltului scop căruia ai consacrat nobila dtale viaţă”.
-----
 
La începutul anului următor, într-o scrisoare, datată Londra, 18 februarie / 3 martie 1914, însoţitoare la expedierea volumului Pe drumuri. Din viaţa aromânilor, diplomatul – şi scriitor (inclusiv dialectal) – Marcu Beza (1885-1949) se adresa astfel lui
 
Prea stimate domnule Iorga
„Într-un timp când în chestia aromână se face numai politică – şi politică greşită –, aţi fost aproape singurul care aţi sprijinit silinţele noastre, ale celor câţiva cărturari aromâni, în direcţia culturală.
Drept recunoştinţă, vă rog să primiţi acest volum al meu, care pentru întâia oară vrea să redea în forma artistică ceva din suflerul românilor de peste Dunăre”.
-----
La finele anului 1918, Tache Papahagi (1892-1977), pe atunci profesor suplinitor la Gimnaziul din Târgu-Neamţ, i se va confesa – formulând şi aprecieri critice – în termenii următori (în anul următor, el va fi prezent la Paris, unde se desfăşura Conferinţa de Pace, ca membru al unei delegaţii de români originari din Balcani), solicitându-i implicarea, „în sensul în care veţi crede de cuviinţă” în „chestiunea noastră”:
 
Stimate domnule profesor Iorga,
            „Pe cât de înălţătoare sunt momentele de realizare a idealului nostru naţional pe atât de zdrobitoare e mâhnirea crescândă când mă gândesc la muţenia de mormânt a aromânilor. E cumplit gândul că mâine-poimâine întreaga politică naţională culturală a României faţă de elementul românesc din Peninsula Balcanică se va înmormânta pe veci.
            Numai despre noi nu se vorbeşte nimic şi nicăieri. Vina nu e în întregime a noastră – atâtor câţi suntem aici, în ţară – căci, săraci fiind, grijile zilei de mâine ne-au răspândit pe toţi ca pe nişte pui de potârniche, departe de centrul mişcărilor politice, aşa că nici de presă nu ne putem folosi.
            Constatând această condamnabilă rezervă a noastră, cel puţin aparentă, a cercurilor conducătoare, cu respect apelez la sentimentele dumneavoastră spre a răscoli din nou şi chestiunea noastră, fireşte în sensul în care veţi crede de cuviinţă, comunicându-vă şi următorul gând al mieu: dacă e nevoie, Guvernul să trimeată de urgenţă, ca propagandişti, un număr oarecare dintre noi, în Macedonia. Congresul păcii să fie înştiinţat de aspiraţiunile de naţionalitate şi ale acelui element latin din Sudul Dunării”.
 
 
Despre Stoica Lascu
 
Stoica Lascu (n. 18 iunie 1951) - fost muzeograf (la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa) şi profesor de Istorie (la Universitatea „Ovidius”), membru asociat al Academiei Oamenilor de Ştiinţă. Autor de cărţi şi studii referitoare la istoria modernă şi contemporană a României (cu privire specială asupra Dobrogei), la istoria Romanităţii Balcanice/românilor balcanici (aromânii&meglenoromânii) şi a spaţiului balcanic (cu privire specială asupra Albaniei), la aspecte ale Istoriografiei române de azi. Autor de publicistică istorică şi social-culturală.
 
Citește și:

Anul Omagial Iorga: N. Iorga şi Dobrogea – într-un Supliment al „României de la Mare”