Amantlâcul Ispitele tinereţii (galerie foto)

Regretatul comandor Ion Benone Petrescu (n. 9 septembrie 1919, Târgovişte - d. 2013, Târgovişte) a dedicat volumul memorialistic “Cadet la Şcoala Navală «N.M.S. Mircea» (1938-1940)” “Fostului inspector de studii şi omului de caracter, model de urmat, căpitan de marină punte Sârbu Tiberiu (1904-1944), căzut la datorie la bordul distrugătorului «Regele Ferdinand», în Constanţa, în ziua de 20 august 1944”.
 
 

 
Sirena de la Cazinou
 
Printre momentele memorabile trăite în Şcoala Navală, prolificul autor prezintă şi modul în care a trăit, alături de camarazii din promoţia sa, emoţiile Serbării de 101 zile.
Atfel, “În ziua de 20 aprilie 1940, ora 21, urma să se prezinte serbarea noastră, a promoţiei XX - menţionează domnia sa. În timpul şcolii avusesem ocazia să asistăm la două astfel de serbări al promoţiilor XVIII şi XIX, ca urmare a suprimării pentru promoţia XX a anului pregătitor de la Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri.
 
A fost prezentată sub numele de “A fi sau a nu fi marinar”, regizată de Mihail Zirra, după textul aspirantului Dumitru Pleşoianu, în ziua de 1 aprilie 1939, ora 21, serbarea promoţiei XVIII. Printr-o călătorie imaginară în America, revista sfârşea la Constanţa, unde descoperea fel de fel de curiozităţi pe care mulţi, chiar dintre constănţeni, nu le cunoscuseră înainte de plecarea în America.
 
Se făcea elogiul navei-şcoală, bricul «Mircea», mult aşteptat, rod al unei colecte publice, pe care Liga Navală Română a iniţiat-o şi realizat-o cu succes. Întreaga naţiune lua cunoştinţă de Marina noastră, care urma să renască.
 
La fel se pomenea de viitorul port Taşaul, ca bază navală militară şi apoi de Şantierul Naval Galaţi, unde se aflau în construcţie puitorul de mine «Murgescu» şi două submarine, «Marsuinul» şi «Rechinul», precum şi unele vedete şi şalupe.
 
Desfăşurată în sala Cazinoului Constanţa, ea a avut darul să ne pună în contact cu întreaga familie a marinarilor, precum şi a constănţenilor legaţi de viaţa ei. Un bar original a fost amenajat pe scena sălii de spectacol. Jazz-ul Marinei, la înălţimea oricărei alte formaţii de acelaşi gen, condus de locotenentul Grăjdeanu, a făcut o plăcută surpriză, prin repertoriul lui foarte modern.
 
Eleganţa ţinutelor obligatorii, la civili smoking, iar la militari D2, acel costum splendid denumit diner, cu croiala de smoking, dar fără coadă, care convenea perfect tinerilor cu trupurile lor zvelte. În acelaşi an, la 23 decembrie 1939, ora 21, am participat la cea de-a doua serbare de 101 zile a promoţiei XIX, intitulată «Pe vreme bună sau furtună…», cu textul şi regia aceluiaşi aspirant Dumitru Pleşoianu şi conducerea muzicală sub bagheta locotenentului Grăjdeanu, devenit între timp căpitan.
 
De această dată, pe lângă Jazz-ul Marinei, a cântat jazz-ul Hönigsberg-Columbia, ceea ce a asigurat o muzică în permanenţă pentru dans. Revista a fost caracterizată de spiritul caustic. Aluzii şi atacuri directe la deficienţele constate în desfăşurarea activităţii de pregătire în cadrul şcolii privind orele de curs de educaţie fizică şi recreaţiile şi viaţa la bordul navei-şcoală «Mircea».
 
Programul cuprindea o listă a persoanelor la care se făceau aluziile, în cuprinsul revistei, caracterizându-l satiric. Ne întrebam cum a trecut acel text prin controlul conducerii, o astfel de publicitate fiind socotită chiar de noi, elevii, ca ofensatoare pentru unii dintre cei vizaţi.
 
Desfăşurată în plină iarnă, temperatura din sala mare a Cazinoului a rămas răcoroasă, cu toate saltelele, care au înfundat uşile şi ferestrele împotriva crivăţului, care se strecura insinuant dinspre mare.
 
Cu aceleaşi costume de rigoare, serbarea a fost o reuşită. O notă discordantă a făcut-o însă faptul că invitaţii civili fuseseră mai puţin numeroşi. Smokingul cedase locul uniformei Frontului Renaşterii Naţionale, de ceremonie. În culoarea lor albastră, cu cordoane şi paftale, cu şepci de acelaşi format cu al celor militare, indicau o evoluţie îngrijorătoare a evenimentelor internaţionale, a căror influenţă era resimţită în toate aspectele vieţii cotidiene.
 
După aceste două serbări, recent desfăşurate, serbarea promoţiei noastre era pusă sub semnul întrebării, dacă va fi sau nu la înălţimea precedentelor sau chiar se va mai ţine sau nu. Căutările s-au sfârşit, apelându-se la acelaşi textier şi regizor de scenă, aspirantul Dumitru Pleşoianu, după ce au fost respinse alte două texte propuse. Având un pronunţat caracter de revistă muzicală, s-a apelat la Mişu Constantinescu, dirijor la Teatrul de Operetă «Alhambra» din Bucureşti.
 
Regia generală a preluat-o colegul meu de la Mănăstirea Dealu, Alin Petrescu. Decorurile le-a semnat Dan Nistorescu, colegul nostru, de obârşie din Pucioasa. Sub titlul «Freamăt de valuri», prin cele douăzeci de tablouri, a constituit o întreagă problemă schimbarea continuă a decorurilor.
 
S-a apelat şi la un mim celebru pe acea vreme, care a prezentat tabloul Marinarul vesel, scenetă de mare succes. Multe dintre tablouri au fost realizate după sugestiile date de directorul de studii, căpitanul Petre Popescu-Deveselu.
Prologul a arătat cum se naşte o revistă, prin câte întortocheate labirinturi e nevoit autorul să bâjbâie, pentru a găsi drumul de ieşire. Tema concepea angajarea elevilor la Hollywood, pentru un film sonor, ironic aluzie la decesul a două obiective fixate şcolii: Muzeul şi Laboratorul nerealizate. Din cadrele ramelor tablourilor, având portretele marilor amirali ai lumii, personajele coborau în scenă pentru a readuce din lumea umbrelor istoria luptelor purtate, dialogând asupra soartei marinarilor şi a marinelor de război în evoluţia generală a vieţii sociale, economice şi politice a lumii.
 
Textele rimate, dar folosind ideile din scrierile lor, cu toată ariditatea desfăşurării tabloului, au adus ceva nou şi deosebit în desfăşurarea serbării. Sub titlul Inamicii publici, trei dintre educatorii noştri, profesorii de Educaţie fizică, de Semnale şi de Igienă, au fost luaţi în răspăr pentru toate exagerările comportamentelor lor.
 
Revista se încheia cu o adevărată scenă de luptă navală, acompaniată prin jocuri de artificii şi alte procedee pirotehnice, care îţi lăsau impresia participării la o reală luptă navală. Obiectivul luptei navale fiind, de această dată, câştigarea trei de aspirant, primul grad de ofiţer de marină. Barul, amenajat pe un simbolic vapor construit pe scenă, a servit o impresionantă varietate de cocktailuri, iar ca barmani pe ofiţerii de marină în dinere albe cu pantaloni negri, motiv în plus pentru a fi foarte frecventat de către participanţii la serbare.
 
Serbarea s-a prelungit până a doua zi, când trenul special Bucureşti-Constanţa şi retur, avea programată plecarea cu invitaţii din Bucureşti. Au fost invitaţi şi colegii din celelalte şcoli militare, dar nu au răspuns decât în parte, printre ei cavaleriştii.
 
Pentru alegerea interpreţilor revistei, Mişu Constantinescu şi aspirantul Pleşoianu au făcut o alegere atentă după citirea textului. Supuşi probelor de canto şi dicţie, cei mai corespunzători interpreţi au fost aleşi şi printre ei şi eu, motivându-se că le-au plăcut timbrul vocii mele. Am replicat că nu am talent, că nu am apărut niciodată pe scenă şi că riscă să stric spectacolul, dar argumentele mele nu au fost luate în consideraţie, motiv pentru care am fost distribuit.
 
După câteva repetiţii s-au convins că nu corespundeam şi m-au eliberat, atribuind rolul altui coleg. Colegii distribuiţi erau luaţi zilnic la repetiţii. Fiind sustraşi de la pregătirea teoretică, au vociferat, afirmând că vor fi dezavantajaţi în obţinerea rezultatelor la studii. Ca urmare, zi de zi eram purtaţi toţi elevii la Cazinou, unde se făceau repetiţiile.
 
Cu această ocazie, am avut prilejul să citesc mai multe cărţi pe teme marinăreşti din vasta bibliotecă a Şcolii Navale, editate la Paris în Editura Payot, specializată în acest domeniu. În seara serbării am remarcat o doamnă în rochie lungă neagră cu părul negru şi ochii verzi şi o aluniţă în obraz. Avea aspectul unei adevărate spaniole. Privirile ei le simţeai cum te măsoară, te cântăreşte şi chiar te dezbracă. Era senzualitatea materializată. I-am evitat privirile şi nu am invitat-o la nici un dans (sic!).
 
Atenţia mi-a fost captată de o doamnă retrasă, speriată şi singură într-un colţ al sălii, privind forfota lumii aflată în dans. Era îmbrăcată într-o rochie de voal roz sub care un furou de moar roz, care prin reflexele lui, urmărea mişcările corpului. Cu părul blond, căzându-i pe spatele gol până la şale, purta cu discreţie o poşetă din acelaşi material cu furoul. În urechi doi cercei discreţi, lucraţi în câte o perlă, se observau numai când mişca într-o parte sau altul capul. La gât un colier de perle şi la mână un inel cu o verighetă abia putea fi văzută. Cu tenul alb, dar cu ochii negri, mari, figura oferea un contrast izbitor şi totodată tentant. Părea o fiinţă diafană, un bibelou din porţelan cu transparenţă de cristal. Am trecut de multe ori pe lângă ea, sperând că-i voi atrage atenţia şi pentru a o studia mai bine.
 
Nu ştiam dacă fusese invitată la dans şi refuzase sau dacă nu fusese, căci nu s-a întâmplat să fiu în preajma ei atunci când începea un nou dans. M-am aşezat lângă zid, la o oarecare distanţă de ea, pentru a-i constata reacţia la eventuala invitaţie făcută.
 
În sclipirile strălucitoare ale candelabrelor, atât îmbrăcămintea cât şi bijuteriile reflectau săgeţi de lumină. Părea o sirenă în rochia lungă, cu fusta largă, ca o coadă înotătoare de peşte. Constatând că nu mi-a sesizat prezenţa şi nici insistenţa privirilor mele, m-am apropiat treptat de ea. Dându-şi în cele din urmă seama de manevra făcută, mi-a zâmbit. Era primul semnal receptat. M-am apropiat mai mult, am salutat-o, iar ea mi-a răspuns cu un zâmbet discret şi un tremurat al genelor.
 
Se dansa un vals şi sala devenise o horă a perechilor, care se succedau prin faţa noastră. Eram mare amator de dans şi am riscat o întrebare: «- De ce nu dansaţi, nu vă place valsul?». «- N-am fost invitată, iar valsul e dansul meu preferat. De altfel, rochia am conceput-o pentru a nu-mi stânjeni zborul piruetelor». «- Vă invit la următorul vals, sunteţi de acord?». «- De ce nu, dar eu ştiu să dansez şi alte dansuri». Am înţeles cât era de dornică să danseze, dar atitudinea ei retrasă, ca şi poziţia locului ales la colţul opus al scenei pe care se aflau barul şi orchestra, îi cauzase această situaţie.
 
N-am mai aşteptat valsul următor şi la prima melodie, care a fost un tangou, am invitat-o la dans, prezentându-mă protocolar cu numele întreg. A murmurat şi ea ceva ca răspuns, dar nu am înţeles nimic şi nici nu am insistat să repete numele, căci gândeam că poate e unica dată când ne întâlneam.
 
Trecerea mâinii peste voalul rochiei şi apoi pe spatele gol mi-a provocat senzaţia plăcută de mângâierea catifelei. Pe piept un larg decolteu permitea privirilor aruncate în jos să urmărească curbura sânilor, peste care nu se observa nici urmă de sutien. În îmbrăţişarea dansului simţeam ritmul sacadat al inimii ei. Avea o figură blândă şi nimic provocator în priviri. Se lăsa apropiată de trupul meu cu candoarea cufundării în unduirile care urmăreau ritmul muzicii. Din întreaga ei fiinţă iradia o nestăpânită stare de mulţumire pentru că dansa, întrucât era o desăvârşită dansatoare, fulg care se legăna în braţele mele.
 
După dans, i-am mărturisit plăcuta senzaţie şi satisfacţia deplină pe care o trăisem alături de ea. Cu modestie şi-a coborât privirile şi a completat: «- Şi mie mi-a plăcut. Ne potrivim la dans». De fapt, nu făcusem nimic altceva şi nici nu avusesem răgazul să vorbim mai mult pentru a ne cunoaşte dorinţele, preocupările sau pasiunile. Eram doi străini într-o sală de dans. Am iniţiat câteva banale discuţii despre serbare, actori, muzică, bar şi atmosfera generală.
 
Opiniile ei politicoase şi reţinute nu mi-au lăsat impresia că era satisfăcută pe deplin. Părea că fusese absentă la toate scenele la care totuşi asistase. Probabil nu-i plăcuseră monologurile amiralilor, căci a refuzat totuşi să-şi exprime opinia, motivând că nu a putut urmări, fiind nepricepută într-un domeniu atât de specializat.
 
O fascinase frumuseţea costumelor marinăreşti, afirmând: «- Ce bine le stă, mai ales la tineri!», în clipa în care trecuseră prin faţa noastră un grup de tineri ofiţeri marinari. Avea perfectă dreptate, căci aceleaşi uniforme îmbrăcate de ofiţerii vârstnici, cu trupurile prezentând deformări abdominale, lăsau impresia unor pinguini pe o banchiză.
 
Am invitat-o să mergem la bar. M-a refuzat: «- Dacă vrei să te duci, te poţi duce, eu nu mă dezlipesc de acest colţişor, pe care nu vreau să-l găsesc ocupat la întoarcere. E refugiul meu în faţa acestei lumi străine. El mă apără». Tonul ei mi s-a părut familiar şi am întrebat-o, folosind singularul în locul pluralului de până atunci: «- Ai venit singură? Văd că porţi o verighetă. Unde îţi este soţul?» « - Soţul meu nu a putut să mă însoţească, dar nici nu a voit să mă lipsească de această bucurie, pentru care mi-am confecţionat în mod special rochia, pantofii şi poşeta». « - În adevăr, ar fi fost păcat, căci ai reuşit o armonizare desăvârşită între culoarea părului şi această nuanţă de roz care îmi mângâie privirea, însoţită de adieri de zefir parfumate de tuberoze, atunci când voalul pluteşte, iar moarul clipeşte sub el. Te-am asemuit mişcărilor închipuitelor sirene, înotând în marea albastră cu valuri înspumate». «- Exagerezi. Mă bucur că ţi-am sugerat comparaţia».
 
Plăcerea trăită alături de această femeie în roz m-a determinat să nu o mai părăsesc nici o clipă. Am dansat tot timpul împreună. Păream uitaţi în colţul nostru de restul participanţilor. Eram mulţumiţi că nu ne mai deranja nimeni. O priveam tot mai insistent, iar ochii ei strălucind mă lăsau să le pătrund adâncimile până la sursa gândurilor pe care le intuiam, cu toate că nu erau exprimate prin gesturi sau cuvinte.
 
Dacă noaptea a trecut privindu-ne reciproc şi dansând, fără a afla prea multe unul despre celălalt, dimineaţa, când am condus-o la gară, am avut prilejul să discutăm mult.
 
« - Îmi pare rău că ţi-ai pierdut toată noaptea alături de mine. Mi-a făcut o mare plăcere. Tu poate vei regreta această noapte, nerealizând ceea ce ţi-ai fi dorit. Dacă va fi să ne mai revedem, să ştii că am răspuns dorinţelor tale cu gândul. Cred că şi dacă aş încerca să mi-l mărturisesc nu mi l-ai putea percepe, pentru că el e specific sufletului unei femei. Păcatul e că ele sunt clipe, restul vieţii fiind o înşiruire de banalităţi monotone. Aceste amintiri refulate, cândva se vor transforma în nostalgii, de care nu mă poate lipsi nimeni. Ele mă vor bucura că le-am trăit şi că am vibrat la cele mai înalte sunete pe care vioara trupului meu le-a putut emite».
 
Ajunsesem pe peron şi trenul albastru, special comandat, care adusese invitaţii, era la ora plecării. Invitaţii călătoreau fără bilete, doar cu cartonul invitaţiei oficiale, trenul fiind plătit integral din fondurile şcolii, la capacitatea de exploatare calculată de C.F.R.
 
Când sirena locomotivei a dat semnalul plecării, micuţa blondă a apucat să mai spună câteva cuvinte, care mi s-au întipărit în minte. « - Dacă sirena din mine ne anunţă şi despărţirea, poate pentru totdeauna, află că ai inoculat un virus fără nume şi fără formă, dar sălbatic de dragoste pătimaşă, crudă. Voi fi recunoscătoare soţului meu care, prin absenţă, mi-a oferit acest prilej. Prin atitudinea ta ai clădit în mine catedrala iubirii neprihănite şi îţi mulţumesc». « - Şi eu ţie, pentru mărturisire şi dacă există un neajuns, el rezultă din faptul că nici unul dintre noi nu putem trăi senzaţiile şi emoţiile celuilalt. Şi totuşi, nu mi-ai spus de ce ai venit singură?». « - Eu şi soţul meu am fost invitaţii invitaţilor organizatorilor şi care, nu ştiu încă din ce motiv, nu au apărut în gară la plecarea din Bucureşti şi nici la serbarea voastră, cu toate că luasem legătura telefonică cu numai o oră înaintea plecării de acasă, când îmi confirmaseră întâlnirea la gară. Norocul a fost că aveam la mine invitaţia oficială, adresată familiei noastre, în care aveam indicat şi numărul vagonului şi al locurilor pe care urma să le ocupăm. Cu toate că trenul era special şi a fost garat la distanţă pentru ca să nu se urce alte persoane în afara invitaţilor, la sosirea garniturii s-a produs o oarecare aglomeraţie la scări. La plecarea trenului am constatat că locurile vecine cu ale noastre au rămas libere. Nu mai aveam nimic de făcut şi m-am lăsat în voia sorţii».
 
Trenul albastru, aflat lângă noi, s-a pus în mişcare.
« - Repede sus! Vrei să-l pierzi? Eu aş fi încântat!» Suită pe scara vagonului, a apucat să mai spună, în timp ce eu mergeam alături pe peron: « - Nicidecum. Abia aştept ca instalată în fotoliul canapelei să închid ochii şi să mă visez în braţele tale!».
 
Femeia în roz se pierdea în depărtare. Nici nume, nici adresă. O nouă enigmă în lanţul enigmelor ce mi-au jalonat viaţa. Îngândurat, mi-am zis: « - A fost o noapte plăcută şi dacă n-ar fi fost ea, cu cine oare aş fi petrecut-o?».
 
Amantlâcul de la Şcoala Navală
 
“… Demonul dragostei oarbe avea să-şi desfacă aripile şi în rândurile colegilor noştri şi victima căzută a fost Aurică (Aurel Lazăr - n.n.) - ne mărturiseşte în acelaşi volum memorialistic comandorul Ion Benone Petrescu. Cu o discreţie absolută, Aurică trăia pasiunea unei iubiri care îi tulburase minţile.
 
Niciunuia dintre colegi, faptul că în noaptea serbării de 101 zile, el dansase în repetate rânduri cu femeia în negru, cu ochii verzi şi pieptănătura de spaniolă, nu fusese remarcat.              Zilele se scurseră, iar noi aşteptam cu înfrigurare atingerea cifrei 1, din cele 101 zile, care însemna şi apariţia Înaltului Decret Regal, pentru înălţarea la gradul de aspirant în Marina Regală Română.
 
Aurică era constănţean şi plecările lui din şcoală în ultimele zile dinaintea gradării nu atrăgeau nimănui atenţia, căci şi ofiţerii de serviciu deveniseră îngăduitori şi nu mai efectuau controalele la fel de riguroase ca mai înainte. În final, mai rămăseseră câteva zile până la îmbrăcarea uniformelor, confecţionate din prima de echipare, înfiinţată începând chiar din acel an.
 
În acea zi fatidică, antepenultima dinaintea gradării, ieşind în curte cu el, colegul de bancă a aflat despre dragostea lui, când i-a arătat o fereastră de la o locuinţă vizibilă din curtea şcolii, spunându-i: « - Vezi fereastra aceea, cu jaluzelele coborâte la jumătate?». « - Da!». « - E semnalul iubitei mele că mă aşteaptă să mă duc. Plec chiar acum, ai grijă să nu afle nimeni».
 
A plecat şi lipsa lui nu a atras atenţia colegilor. După câteva ore, semnalul gornistului, care anunţa adunarea unităţii elevi în curtea şcolii, ne-a amintit că încă eram simpli elevi, iar că tresele de aspirant încă nu fuseseră dezvelite de pe manşetele sacourilor noastre.
 
Ofiţerul de serviciu, elev al Şcolii de Aplicaţie a Marinei, primise ordinul telefonic de la comandantul şcolii să facă apelul elevilor anului II. A făcut apelul, constatând lipsa lui Aurică, despre care nimeni nu a putut da nici o relaţie, în afară de colegul său de bancă, care a răspuns că a fost mai devreme cu el în curte, dar că s-au despărţit, el intrând în sala bibliotecii să asculte jurnalele radio şi comunicatele tot mai îngrijorătoare, din cauza ameninţărilor şi ultimatumului dat de UR.S.S. pentru ca România să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei.
 
Lăsaţi liberi, dar surprinşi de neaşteptatul control, am făcut fel de fel de supoziţii cu privire la scopul lui. Presimţeam că ceva foarte grav se întâmplase, dar nu ştiam ce anume. Au trecut ore în şir şi Aurică nu apărea. Îngrijorarea creştea cu fiecare minut scurs, gândindu-ne că ar fi putut fi vorba de un accident grav sau chiar de moartea lui.
 
După ce ofiţerul raportase comandantului lipsa lui Aurică, la şcoală sosise comandantul navei-bază «Constanţa» şi al Grupului de Vedete Torpiloare şi submarinului «Delfinul», profesor de Tactică Navală la Şcoala de Aplicaţie. S-a interesat de absenţa lui Aurică, dar nu a aflat nimic de la cei prezenţi. Târziu, în noapte, a sosit Aurică. Cu figura răvăşită şi cu vocea răguşită, s-a prezentat ofiţerului de serviciu, care a anunţat pe loc pe comandantul şcolii şi pe comandantul navei-bază «Constanţa».
 
A urmat un interogatoriu violent, despre care avea să ne povestească chiar Aurică: « - Nu vei mai primi gradul de aspirant. Voi solicita chiar mâine Subsecretariatului de Stat al Marinei ştergerea numelui tău de pe anexa la Înaltul Decret Regal, privind avansarea promoţiei XX la gradul de aspirant». « - Dar care a fost motivarea?» L-a întrebat sugrumat de emoţie Aur (Aurel Cornăţeanu - n.n.), şeful promoţiei şi constănţean ca şi el.
 
« - Povestea e mai lungă, dar dacă nu aş fi avut ghinionul de astăzi, cu totul altfel ar fi fost deznodământul. Profitând de faptul că în ultimele săptămâni am fost lăsaţi liberi să mergem la probele făcute la croitorul care ne confecţiona îmbrăcămintea, am profitat şi eu din plin şi vizitam pe doamna pe care o cunoscusem la Serbarea de 101 zile. Poate aţi remarcat-o şi voi, pentru că era cea mai vampă, cu figura ei de spaniolă. Era căsătorită cu un ofiţer ambarcat pe submarin şi stabilisem împreună un cod de semnalizare, astfel că de câte ori soţul ei era la bordul submarinului, jaluzelele ferestrei dinspre şcoală erau coborâte la jumătate. Plecam ca din ţeavă de puşcă şi nimeream direct în raiul fericirii unei iubiri năprasnice. Nu mai cunoscusem o asemenea pasiune. Astăzi m-am dus ca de obicei, la apariţia semnalului convenit, dar ajuns la ea am găsit-o îmbrăcată şi mi-a propus să mergem în oraş, că avea o presimţire privind venirea neaşteptată a soţului ei acasă.
 
Am plecat împreună la restaurantul «Cochino». Era foarte agitată. După scurt timp a spus că trebuie să plece acasă. Am plecat împreună şi numai după câteva sute de metri ne-am întâlnit faţă în faţă cu soţul ei. Un schimb de invective între soţi şi apoi soţul ei m-a prins de guler iar eu, temându-mă că mă va pălmui, i-am luat-o înainte şi l-am lovit. Nu a reacţionat prin lovituri, ci mi-a dat drumul de la guler; cred că a socotit că ar fi fost mai prejos de demnitatea lui de a se comporta ca un huligan, bătându-se în plină stradă cu amantul soţiei.
 
Soţia l-a luat de braţ şi au plecat împreună. Eu am rătăcit pe străzi tulburat, căci nu îndrăzneam să mă duc nici acasă la părinţi şi nici să mă întorc la şcoală, în starea în care mă aflam. De aceea am întârziat atât de mult. După cum vedeţi, mi-am scris soarta. Adio, ofiţer de marină, căci odată cu ştergerea de pe decret voi fi trimis cu gradul simplu marinar la Depozitele Fluviale Galaţi, pentru continuarea stagiului militar în termen, respectiv trei ani».
 
Consternaţi de povestea de dragoste a lui Aurică, fiecare am reflectat în noaptea următoare, după care am hotărât să cerem inspectorului de studii pentru ca să intervină să i se aplice orice pedeapsă, dar nu şi aceea de a fi şters de pe decret. Inspectorul de studii, impresionat de solidaritatea noastră, cu toate că nu-i acorda nici o circumstanţă atenuantă pentru faptele lui, ne-a promis că va încerca să prezinte rugăminţile noastre comandantului şcolii, care, cu spiritul lui de discernământ, a adăugat că va motiva cererea şi cu faptul că Marina pierde un cadru pentru care s-au cheltuit bani şi muncă şi de asemenea, că în caz de divorţ, Aurică se va căsători cu soţia ofiţerului înşelat.
 
O rază de speranţă a încolţit şi cu toţii aşteptam încordaţi apariţia decretului. Decretul s-a publicat, dar numele lui Aurică nu a apărut, şi el, trimis la Galaţi, şi-a continuat stagiul militar ca simplu marinar. Spaniola l-a urmat, dar cum dragostea nu ţine şi de foame, povestea va urma în volumul «Amintiri răzleţe», privind pe Aurică, cel care dăduse şi el un tribut scump: Un viitor pentru o iubire”.
 
Bibliografie:
 
Ion Benone Petrescu, “Cadet la Şcoala Navală N.M.S. «Mircea» 1938-1940”, Târgovişte, Editura Sfinx 2000
 
Sursa foto: Colecţia Marian Moşneagu
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:
 
Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană
 

Interviu online cu comandor (r) Marian Moșneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci și un standard de viațã“ (galerie foto)

Gala absolvenţilor Tresa de aspirant (galerie foto)