Lumea marinarilor

Cadeții tot cadeți! (galerie foto)

Unde i-a dus valul

Câți adolescenți visători se vor fi aventurat să învețe „mersul pe ape” în decurs de un secol de când, în baza Referatului din 5 mai 1920 al Direcţiei V Marină din Ministerul de Război, s-a dispus separarea Secţiei de Marină din cadrul Şcolii de Artilerie, Geniu şi Marină din Capitală? Astfel s-a creeat la Constanţa, în localul fostelor Şcoli de Marină, celebra Şcoală Navală tomitană. Și câte generații nu și-au legat destinul în această sută de ani de acest oraș și de această instituție!
Dacă nu mi-aș fi petrecut și eu adolescența, vreme de opt ani, în cazărmile Coiciului, cu bereta pe frunte, nu aș fi fost în măsură să înțeleg îndeajuns de profund psihologia cadetului. Pentru că, evident, trebuie să existe una aparte, atâta timp cât această etapă are atâtea și atâtea finalități.
Cel care ne oferă un tablou autentic al cadeției anilor '50 este octogenarul Andone Pantea, pe cât de comandor pe atât de comandant de cursă lungă – în fața căruia mi-am scos, pe rând, și bereta, și cascheta și deunăzi, pălăria!
Iată o parte dintre confesiunile Domniei Sale.
 

Viață de cadet

„Înainte de a da curs amintirilor, doresc să evoc pe scurt şi să aduc un omagiu fostului nostru şef de facultate, comandorul Constantin-Bibi Costăchescu1.
Veteran de război, comandantul submarinului ''Delfinul'', un erou naţional, a fost ţinut în anonimat. Dat afară din armată şi degradat, a fost reactivat, recunoscându-i-se meritele chiar de către foştii săi inamici, cu care s-a confruntat pe mare.
Era un om de o modestie ieşită din comun şi de o bunătate sufletească rar întâlnite.
Recunoscut ca având o minte strălucită, era colaborator a mai multor publicaţii de specialitate şi de matematică. Pentru noi era ca un părinte. Iarna era preocupat să nu răcim, să fim bine echipaţi şi chiar ne sfătuia cum să legăm urechile de la căciulă, fără să încalcăm regulile de portul uniformei.
Ne încuraja şi ne stimula interesul pentru problemele de navigaţie, cinematică navală şi matematică. Niciodată nu a povestit despre faptele sale de pe mare din timpul războiului!
Având în faţă exemplul său, am înţeles că adevăraţii eroi nu provin din rândul zbirilor şi căprarilor, ci numai din rândul oamenilor luminaţi, cinstiţi şi cu suflet. Cei care am avut fericirea să-l cunoaştem, îi păstrăm o vie recunoştinţă.


 

De ce la Marină?

Născut la confluenţa râurilor Bârlad şi Siret, în comuna Lieşti, am învăţat să înot de la vârsta de 6 ani, împreună cu prietenii mei din copilărie. Din acel moment am început să fiu fascinat de apă.
În acele vremuri, la ţară copiii se descurcau singuri, aveau responsabilităţi pentru paza şi hrănirea animalelor, ajutau părinţii la munca câmpului şi, ca răsplată, erau liberi la scăldat, fără supraveghere.
La vârsta aceea nu ştiam cum arată o navă, cu toate că tatăl meu era ofiţer mecanic pe vase comerciale (pentru că l-am cunoscut mai târziu, când aveam 27 de ani).
Singurele mijloace plutitoare pe care le cunoşteam erau podul plutitor, pentru traversarea Siretului prin tragerea cablului, bărcile pescăreşti - luntrile - şi plutele care transportau buştenii de la munte, pe râurile Bistriţa şi Siret până la Dunăre. Apele Siretului erau foarte repezi şi pentru a reuşi să ne urcăm pe plute, le aşteptam la coturi, unde îşi pierdeau din viteză datorită schimbării direcţiei de deplasare.

Plutele erau cuplate câte două sau trei şi erau deservite de trei la patru plutaşi. Pentru schimbarea direcţei aveau două cârme, un fel de lopeţi, dispuse în faţă şi în spate. Înotam şi ne urcam pe plute, fără teamă că puteam fi alungaţi, fiindcă plutaşii erau ocupaţi cu schimbarea direcţiei de deplasare. Aşa a decurs prima mea experenţă în domeniul navigaţiei!
La vârsta de 17 ani am absolvit Liceul teoretic “Vasile Alecsandri” din Galaţi. În anul 1954 au fost două serii de absolvenţi, una cu 10 clase şi alta cu 11 clase. Am făcut parte din seria de absolvenţi cu 10 clase. La liceu am avut privilegiul să primesc o educaţie sănătoasă, de la profesori adevăraţi, care au ştiut cum să ne trezească interesul pentru învăţătură şi, prin exemplul lor, cum să ne comportăm pentru a reuşi în viaţă.
Deşi iubeam din tot sufletul lunca şi pădurile, totuşi apele mă atrăgeau mai mult. Poate că şi lectura a contribuit la alegerea mea. Dar un fapt neprevăzut a dus la întârzierea îndeplinirii voinţei mele. Selecţia candidaţilor pentru şcolile de ofiţeri se făcea prin comisariatele militare şi se încheiase cu două luni înainte de absolvire. Aflasem prea târziu! Nu am avut de ales şi am urmat, un an, cursurile Facultăţii de Geodezie din Galaţi, îndemnat de o parte din prietenii şi colegii mei. Geodezia este ştiinţă care se ocupă de măsurarea suprafeţei pământului, ţinând cont de sfericitatea sa. Procedeele de determinare a coordonatelor punctelor în geodezie se aseamănă cu cele din navigaţie, doar instrumentele diferă. Hărţile şi planurile în geodezie se lucrează în proiecţie Gauss; în navigaţie se foloseşte proiecţia Mercator.

În anul 1955 am făcut din timp demersurile la Comisariat şi am reuşit să mă prezint, la a doua sesiune, pentru admiterea la Şcoala Militară Superioară de Marină, în luna septembrie. Erau 296 de candidaţi pentru 19 locuri, adică mai mult de 15 candidaţi pentru un loc! Concurenţa era mare, deoarece şcoala era instituţie de învăţământ superior.
Am reuşit la examen şi, pe baza rezultatelor obţinute şi a dorinţei mele, am fost repartizat la Facultatea de Navigaţie.


 

Şcoala, colegii şi practica

Pentru cei intraţi în şcoală seria a doua, nu a urmat nicio perioadă de acomodare. Am fost echipaţi cu uniformele de marină, după ce am fost tunşi regulamentar, adică lungimea părului să nu depăşească două degete. Ne-au fost repartizate chesoanele pentru echipament, armamentul şi locurile de dormit. Seara, la curăţatul armamentului am făcut cunoştinţă şi cu ceilalţi colegi, intraţi în seria l.
Lângă mine se afla un tânăr înalt, brunet, încruntat, de parcă îl supărase cineva. Nu ştiam cum se curăţă armamentul şi l-am întrebat cum se procedează. S-a uitat la mine puţin mirat, apoi mi-a explicat cum să folosesc vergeaua cu cârpă şi unsoarea pentru curăţarea ţevii. (Aveam în dotare carabine ruseşti, cu baionetă în patru muchii, rabatabilă).
Aşa l-am cunoscut pe colegul meu Costel Urdăreanu2 din Fălcoi, Caracal, un tip foarte harnic la învăţătură şi la munca fizică, orgolios, ca orice oltean, calitate care i-a dăunat, într-o oarecare măsură, în relaţiile cu şefii. Fumător înrăit, obicei pe care nu l-a abandonat nici acum, la 74 de ani. Atunci ne-am împrietenit. Ceilalţi colegi din grupa noastră erau din Iaşi, Paşcani, Galaţi, Călăraşi, Ploieşti, Bucureşti, Craiova, Piteşti, Mediaş şi Constanţa. Între noi s-a legat o strânsă prietenie, sentiment care ne-a ajutat să suportăm, mai uşor, rigorile regimului militar din şcoală.
Îmi amintesc de Paulică Paraschiv, un tânăr brunet, micuţ de statură, fost boxer la categoria muscă, care suporta cu greu frigul din dormitor. Înainte de culcare, îmbrăca peste maiou o cămaşă de monton, o vestă din lână, o bluză de pijama, un pulover şi un tricou. În picioare purta mai multe perechi de ciorapi din bumbac şi din lână. Când se dezbrăca pentru a merge la spălat, le scotea ca pe o armură, iar când îşi scotea ciorapii, aceştia rămâneau ţepeni, ca nişte cizme. Era un tip volubil, inteligent, de neîntrecut la ştiinţele socio-politice. Era salvatorul nostru la seminarii! Avea talentul să se facă ascultat şi atunci când profesorii încercau să-l oprească.
Din păcate, la sfârşitul anului II nu a reuşit să ia examenul la matematică şi a fost exmatriculat. Toţi l-am sfătuit să urmeze dreptul, pentru că era într-adevăr un talent. Nu ne-a ascultat sfatul, dimpotrivă!
A urmat cursurile Universităţii din Iaşi, Facultatea de... Matematică. A devenit profesor de matematică, apoi conferenţiar la Politehnica din Iaşi. Ne-a demonstrat că ce i s-a întâmplat a fost un accident şi că îşi poate depăşi limitele.
Colegul nostru Mircea Dabija3, un tip manierat, bun coleg, inteligent, a fost îndepărtat din şcoală la sfârşitul anului III. Motivul: era fiu de colonel din vechea armată! În felul său de a se comporta se observa uşor că a primit o educaţie aleasă. În afară de aceste calităţi era şi un temerar.
Îmi amintesc de două isprăvi de-ale sale. În practica de la sfârşitul anului I, la bricul ''Mircea'', a sărit în mare de pe bompres, care se afla la o înălţime deasupra apei de 18-20 de metri. Nimeni nu a mai reuşit o astfel de performanţă!
Altă dată, în timpul orelor de studiu, după amiaza, s-a lansat ideea că nimeni nu poate bea 5 litri de apă pe nerăsuflate. Mircea s-a ridicat şi a spus: «- Eu pot!». Şi a putut. A băut 5 litri de apă, pe nerăsuflate, spre stupefacţia noastră.
Un alt coleg care a pătimit din cauza trecutului părinților a fost Victor Mirea. Era o fire optimistă, conştient de potenţialul său fizic şi intelectual, sociabil, absolvent al Liceului Militar de Marină. A fost îndepărtat din şcoală, la sfârşitul anului III, din motive politice.
Era partenerul meu de întrecere, în timpul orelor de studiu, pe diverse teme lansate de colegi, pe care trebuia să le rezolvăm, grafic sau sub formă de text, cât mai sugestiv. La şedinţa de excludere a sa din UTC a întrebat: «- Ce vină am eu că tata a fost legionar, când poate eu nici nu eram născut?».
L-am întâlnit mai târziu. Terminase Facultatea de Electrotehnică şi lucra la Combinatul siderurgic din Galați, ca inginer. Apoi s-a mutat la o întreprindere din Târgovişte. Nu se ştie dacă mai este în viaţă.
În perioada pregătirii examenelor, la studiu, se făceau diverse farse pentru micşorarea tensiunii. Atunci când ne vizitau colegii de la alte grupe, le pregăteam câte o surpriză. Se prindea deasupra uşii un morcov, cu o saulă legată de mâner, care era petrecută după un cui. La deschiderea uşii, morcovul se ridica şi cădea în capul musafirului când acesta închidea uşa.
Se făceau şi glume proaste, prin legarea de clanţa uşii a unui fir cuplat la priză.
Vasiliu, de la Artilerie, care ne vizita des, avea o voce puternică. Îl auzeam de pe hol când venea. Atunci se cupla firul la priză şi aşteptam. Deodată se auzea «zzbaangg», un zgomot urmat de o înjurătură. Dar Traian Vasiliu nu se lăsa; nu vroia să fie singurul păcălit şi unica victimă a farsei noastre. Se întorcea cu câte un coleg din grupa sa, spunându-i: «-Vino, mă, să vezi ce fac cei de la Navigaţie!». Astfel doi sau trei au păţit-o identic.
O expoziţie de astronomie s-a deschis în pavilionul nostru, iar noi am fost mutaţi în Cabinetul de Marinărie. Acolo se aflau materiale didactice din inventarul de punte al navelor: parâme, bandule, baloane de acostare, colaci de salvare, panoplii cu noduri şi altele. Cineva l-a observat pe Jean Întorsură4, de la Transmisiuni, că vine să ne viziteze. S-a făcut linişte. Când a intrat, două lasouri făcute din bandule şi doi colaci i-au fost aplicate, imobilizându-l. Jean rezista la glume, râdea! Pentru că a încălcat teritoriul, fără a fi invitat, s-a hotărât să primească două lovituri cu balonul de acostare, iar dacă nu rămânea în picioare, să fie tras pe roată. Nu a rămas şi a fost tras pe roată, adică a fost rostogolit cu un cuier cadru de care era legat.
Pentru că a rezistat la supliciu, i s-a propus să treacă proba ardeilor iuţi şi cea a focului, necesare obţinerii carnetului de pirat. Examenul a avut loc cu altă ocazie.
Jean a trecut toate probele şi, într-un cadru festiv, i-a fost acordate titlul şi carnetul de pirat.
Gioni Burcă5 a fost judecat pentru port ilegal de mustaţă. Actul de acuzare a fost redactat de Ninel Nae6, în trei limbi: română, italiană şi turcă. Completul de judecată a fost numeros. Jean Întorsură a fost numit călău, ţinându-se cont de experienţa prin care trecuse. Jean a apărut la proces îmbrăcat cu trening şi turban roşu, înarmat cu topor şi butuc, cu spânzurătoare mobilă şi alte instrumente de tortură. Dar nu a fost nevoie de acele instumente.
Gioni a primit cea mai aspră pedeapsă: să fie bărbierit cu lame «Bucureşti». Cei care le-au folosit este imposibil să nu-şi amintească; nu exista chin mai mare!
În anul II, pentru examenul la Artilerie s-a organizat o diversiune. Cineva a pătruns noaptea în clădirea unde se afla Catedra de Artilerie şi a deschis fişetul în care erau biletele cu subiectele pentru examen. Erau 40 de bilete, cu câte trei întrebări fiecare. Toate biletele au fost însemnate discret. Astfel, fiecare ştiam ce bilet să tragem. Examenele erau orale. Profesorul, căpitanul-locotenent ing. Mircea Alexandrescu s-a mirat cât de bine s-au pregătit cei de la Navigaţie.
La disciplinele de specialitate şi cele ştiinţifice am avut profesori foarte buni. Îmi amintesc de căpitanul-locotenent ing. Constantin Sârbu, profesor de mecanică teoretică şi rezistenţa materialelor, foarte bun, dar puţin încrezut şi lăudăros. La un moment dat, în anul II, a observat că este ironizat şi că nu are de-a face cu nişte novici. Mecanica teoretică se bazează pe matematică. Dacă ştii să determini centrul de greutate al corpurilor şi punctul de aplicare al forţelor, restul se rezumă la rezolvarea matematică a problemelor.
Majoritatea eram foarte buni la matematică. Se enerva şi ne spunea: «- Să ştiţi că la mine nu vor lua examenul decât cei care obţin Foarte bine» şi continua: «- Dacă unul dintre voi îmi va ajunge şef, voi trece în rezervă».
S-a ţinut de cuvânt! A trecut în rezervă. L-am întâlnit mai târziu, în 1980. Era profesor universitar la Universitatea din Galaţi şi fusese numit preşedinte al comisiei de bacalaureat la Liceul de Marină din Tulcea. Eu eram comandant de navă la Compania Română de Pescuit Oceanic şi făceam parte din comisie. L-am întrebat dacă îşi mai aminteşte de noi. «- Cum să nu!, mi-a răspuns. Voi mă inhibaţi. Eraţi altfel decât ceilalţi».
Nu pot să-l uit pe căpitanul Valeriu Botescu, profesor de Economie politică. Cât era de nostim! Se destăinuia, spunându-ne că ar vrea să apuce acele timpuri în care să moară călcat de ceva atomic. Aşa îşi imagina, atunci, progresul omenirii. La fel ne spunea, cu un fel de obidă: «- Soldatul anglo-american, ajuns în ultimul hal de descompunere morală, toată ziua bea coca-cola».
Sunt îndreptăţit să spun acum, privind în urmă, că sistemul de pregătire de care am beneficiat în şcoală ne-a format ca oameni capabili să îndeplinească şi să conducă, cu competenţă şi devotament, sarcinile din domeniul apărării, economiei şi educaţiei. La rândul nostru, am contribuit la formarea generaţiilor care ne-au urmat.
Regret că am refuzat să devin membru de partid atunci când mi s-a propus. În anul I, atât la prima, cât şi la a doua sesiune de examene, la toate disciplinele am luat calificativul Foarte bine. Secretarul de partid, Hari Mihailovici, mi-a propus să mă înscriu în partid, dar am refuzat. La începutul anului IV iar am refuzat. Acest refuz m-a costat, prin faptul că am fost depunctat. În anul IV, toţi elevii membri de partid trebuiau să fie fruntaşi la învăţătură, în detrimentul celorlalţi.
Târziu, când eram ofiţer şi luasem examenul de comandant de navă, m-am înscris în partid. Altfel nu puteam fi numit pe funcţie! Reţinerea mea pornea de la faptul că nu eram capabil să susţin ceva, dacă nu eram convins că aşa este”.


Bibliografie: „Promoția «Căpitan de rangul 1 Nicolae Milu» 1959 a Școlilor Militare Superioare de Ofițeri de Marină. 50 de ani de la absolvire”, Coordonator: contraamiral de flotilă (rtr) Mircea Neacșu, Editura CallasPrint, Mangalia, 2012


Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu


Despre Marian Moşneagu

Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).


Citește și:

Aripile Marinei


 
1 Costăchescu Constantin (n. 12 aprilie 1909, comuna Pleșești, jud. Suceava – d. 8 august 1982, Constanța), viitor comandor. Ofițer la bord, ofițer secund și comandant al submarinului „Delfinul” (1 octombrie 1938 – 1 noiembrie 1942), cu care a executat 15 cruciere de război, prin Înaltul Decret Regal nr. 656 din 12 martie 1943 a fost distins cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul” clasa a III-a. În perioada 1955-157 a fost șeful Catedrei de Materiale și Muniții de Artilerie, șef al Catedrei de Navigație, respectiv șef al Facultății Mine-Torpile la Școala Militară Superioară de Marină din Constanța.
2Urdăreanu Constantin (n. 5 martie 1937, comuna Fălcoiu, jud. Olt - d. 2011), viitor comandor. Absolvent al Academiei Militare Generale din București, Facultatea de Comandă și Stat Major, în 1981, ca șef de promoție, a fost comandant secund pe crucișătorul ușor portelicopter „Muntenia” (actuala fregată „Mărășești”) între anii 1985 și 1987, șef de stat major al Divizionului 79 Vânătoare de Submarine (1987-1990), șef de stat major (1990-1993), respectiv comandant al Centrului de Instrucție al Marinei Militare din Mangalia (1993-1995).
3Dabija Mircea (n. 20 septembrie 1938, Iași), locotenent în retragere. Trecut în rezervă în 1958, a fost șef al porturilor Hârșova (1972-1999) și Măcin (1999).
4 Întorsură Ion (n. 15 ianuarie 1937, satul Basarabi, comuna Preutești, jud. Suceava – d. 13 aprilie 2009, Mangalia), viitor comandor. Absolvent, în anul 1981, al Academiei Militare Generale, Facultatea de Comandă și Stat Major, Secția Marină, a fost ofițer secund și comandant de pescador la Întreprinderea de Pescuit Oceanic Tulcea (1970-1976), comandant al vedetei purtătoare de rachete 195 din Divizionul 133 Vedete Purtătoare de Rachete Mangalia (1976-1979), comandant al vânătorului de submarine 261 (1981-1983), comandant al Batalionului Întreținere Portuară din Divizia 42 Maritimă (1983-1987), comandant al Divizionului 160 Artilerie de Coastă 2 Mai (1987-1991) și ofițer 1 cu Cercetarea în statul major al Diviziei 42 Maritime (1991-1993).
5 Burcă Ion (n. 1 noiembrie 1936, satul Plopeni, comuna Chirnogeni, jud. Constanța), viitor comandor. Absolvent, în 1978, al Academiei Militare Generale din București, Facultatea Comandă și Stat Major, Secția Marină, a fost ambarcat pe navele Navrom Eforie și Roman (1975), șef de stat major al Divizionului 133 Vedete Purtătoare de Rachete (1978-1980), comandant al Divizionului 81 Vedete Torpiloare pe Aripi (1980-1985) și comandant al Unității de Nave Speciale (Prezidențiale maritime) (1985-1989).
6 Nae Ion (n. 4 aprilie 1937, Constanța), astăzi căpitan în retragere. A fost ofițer radiotelegrafist ambarcat pe pescadoare (1960-1963), tehnician (1964-1967) și hidrolog (1968-1969) la Stațiunea de Cercetări Marine „Grigore Antipa” din Constanța, hidrolog (1970-1975), cercetător științific (1975-1984) și cercetător științific principal (1990-1992, 1993-1999) la Institutul de Cercetări Marine din Constanța, manager al flotei de pescuit marin din cadrul Întreprinderii Piscicole Constanța (1985-1989) și inspector șef la Agenția de protecția Mediului Constanța (1992).

Ti-a placut articolul?


Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

Onor ctitorilor Armatei Române Comandor (r) Marian Moșneagu semnează un album de colecție - „Armata Română pe frontul Canalului Dunăre-Marea Neagră”

24 Oct 2020 1722

La Frâncești, la mănăstire...

23 Oct 2020 1083

Siluete navale cu inserții regale

09 Oct 2020 2888

Sunt timid, dar avansez! (galerie foto)

02 Oct 2020 3360

Pe când Carol naviga...

25 Sep 2020 3389

De trei ori „zborul”

18 Sep 2020 2682

Regele veghează, România înflorește!

11 Sep 2020 2393

Așii dinastiei navale

04 Sep 2020 2395

Liderii Forțelor Navale

28 Aug 2020 3694

N-a fost gafă, ci agapă!

21 Aug 2020 2560

Oaspeți la Ziua Marinei

14 Aug 2020 2847

Pasărea măiastră a Constanței

07 Aug 2020 2699

Șase luni pe mare

24 Jul 2020 2635

Frații corăbieri

17 Jul 2020 1600

Navigator printre stele

17 Jul 2020 11901