Lumea marinarilor

Căpitănia de sub ape Insula visului și a (ne)uitării (galerie foto)

De departe, cele mai frumoase zile de vară ale anului 2017 le-am petrecut la Eșelnița, în defileul Cazanelor. De aici, am descins la Orșova, la Mănăstirea „Sfânta Ana” de pe Dealul Moșului (sic!), ctitoria lui Pamfil Șeicaru, jurnalistul combatant supraviețuitor al Primului Război Mondial, și pe malul celălalt, la Kladovo, unde, aidoma Balcicului de legendă, doi din trei sârbi vorbesc sau înțeleg românește.
 
Rememorez acele zile fascinante petrecute în plin sezon estival, într-un decor cu adevărat reconfortant, nu ca pe o laudă de sine. Le invoc după ce am răsfoit volumul de documente pe care mi l-a oferit cu generozitate prof.univ.dr. Valentin Ciorbea, album realizat în tandem cu neostenitul colecționar Gabriel-Octavian Nicolae, intitulat „Ada Kaleh. Casele de sub apă”. Apărut anul acesta la Editura Ex Ponto, volumul dedicat „foștilor locuitori din Ada-Kaleh și urmașilor acestora care poartă în memorie spațiul mirific al insulei” cuprinde 135 de memorii tehnice privind proprietățile imobiliare și terenurile deținute de comunitatea musulmană din această insulă danubiană aflată în componența și sub autoritatea României câteva decenii, până în anul 1970, când a fost acoperită de apele Dunării, ca urmare a construcției Sistemului Hidroenergetic și de Navigație „Porțile de Fier”.
 
În aval de Gibraltarul Dunării
 
Am fost curios să aflu mai multe despre trecutul acestei insule, despre care s-au scris și se vor mai scrie, cu siguranță, multe alte lucrări. „Insula Ada-Kaleh se afla (în) aval de Orșova, la o aruncătură de privire cum te uitai de pe faleza sau splaiul Regina Maria. Cum te uitai de pe mal, din dreptul ei, ți se părea că o cuprinzi cu mâna. Cum te uitai de pe muntele Alion, se vedea Dunărea șerpuindu-se, buclă din trupu-i lung cât nouă țări, intrând adânc aici în Țara România, nerăzgândindu-se...” - ne captivează încă din deschiderea originalului său album, intitulat „Viața și opera insulei Ada-Kaleh”, Ileana Roman - scriitoare de succes, fost director al Bibliotecii Județene „I.G. Bibicescu” din Drobeta-Turnu Severin, membră a Uniunii Scriitorilor din România și fondatoare a Societății Scriitorilor Danubieni.
 
Și tot domnia sa continuă: „În acest cosmos străcurgător, Ada-Kaleh era o grădină a răbdării și a așteptării, era un tărâm exotic, fabulos și tragic, cândva poartă și zid între lumi, cândva cetate imperială de hotar pentru care s-au bătut sultanii și împărații. Apoi un creuzet cu ziduri îmbibate parozistic de istorii și mituri, seducții și refugii, semiramidă peste umbre și hrube, un stil, pelerinaj, tărâm acum sub ape, despre care vorbim și scriem tocmai pentru că nu se mai vede”.
 
Nu vreau să reiau istoricul acestei insulițe, dar este demnă de toată lauda decizia austriecilor de a o declara, în noiembrie 1885, drept garnizoană deschisă, cu denumirea oficială Ada-Kaleh. Cu acest statut de porto franco sub protectorat austriac, pentru insulari venise timpul de a fi salutați de catargele vaselor care coborau sau urcau mai lin acum pe lângă malurile insulei. Și tot Ileana Roman deconspiră ritmul în care decurgea viața de zi cu zi pe insulă. „La Orșova, locuitorii insulei au bazarul lor. Vând aici zahăr, cafea, orez, rahat și fructe. Și vând foarte ieftin, căci toate mărfurile primate sunt scutite de vamă, cum scutiți sunt ei și de impozite față de sultan. Căci ei sunt săraci și departe de patrie. Acum ei împachetează mulțumiți de câștigul zilei. Coboară mărfurile în bărci, apoi vâslesc tot mai departe în întunericul ce se lasă. Când ajung la mijlocul fluviului, strâng velele și se lasă duși de curent. Și cântă melodii lungi, sfârșind totdeauna cântecul pe un ton scurt și căzut. De la schelă pornește și ultima barcă întorcându-se în insulă”.
 
Dar o mult prea frumoasă prezentare, făcută la Radiodifuziunea Română, în seara zilei de 1 iunie 1933, de inginerul Dion Mardan (9 aprilie 1886 - 10 mai 1965), fost director al Regiei Tutunului Timișoara între anii 1921 și 1939 și apreciat epigramist, merită savurată: „Oricine a trecut în goana trenului care şerpuieşte pe malul stâng al Dunării de la Vârciorova, a zărit minaretul giamiei, caracteristica insulei Ada-Kaleh, minaretul acela ascuţit, care încearcă parcă să se întreacă în înălţime cu Alionul şi cu Techia, cei doi munţi care o înconjoară de-o parte şi de alta a Dunării.
 
După ce ies din năpraznica strânsoare a Cazanelor, apele Dunării se năpustesc printre gherdapuri spre Orşova şi de acolo gonesc spre Porţile de Fier.
 
În bazinul format de muntele Alion, pe malul românesc şi de Gomulska Planina, pe malul iugoslav, răsare din valuri, ca o jerbă de verdeaţă, crestată ici şi colo de dantelurile zidurilor roşii, insula Ada-Kaleh - insula visului şi a uitării, care a avut norocul timp îndelungat să fie trecută cu vederea de diplomaţii Europei şi, ceea ce e şi mai rar, de agenţii fiscului!
 
Situată la 3,5 km mai jos de Orşova şi la 5 km mai sus de Porţile de Fier, Ada-Kaleh are 1.750 metri lungime şi o lăţime care variază între 450 şi 500 metri. Pe malul sârbesc, drumul de căruţe ce duce de la Techia la Sip - e fosta cale a legiunilor lui Traian, cale ce se prelungeşte, săpată în piatră, până dincolo de Cazane.
 
Ada-Kaleh - pe româneşte „insula cetate” sau „insula fortăreaţă”, se mai numea în vechime şi „Insula Orşovei” sau „Orşova nouă”, iar pe o hartă din 1716 este numită şi „Insula Carolina”.
 
Izolată în mijlocul Dunării, în faţa celor doi munţi, care coboară brusc până în valurile fluviului, nedând posibilitatea unei circulaţii lesnicioase pe poalele acelor munţi, Ada-Kaleh a fost indicată să joace, întocmai ca şi Gibraltarul, un rol strategic, controlând şi împiedicând, la nevoie, circulaţia pe apă şi pe uscat, separând Orientul de Occident.
 
Aşa se explică seria de lupte, care au durat sute de ani, pentru ocuparea şi folosirea ei ca bază strategică. După ce a fost ocupată vremelnic de romani, ea a trecut, ca toate celelalte ţinuturi ale marelui imperiu, în mâinile barbarilor, pentru ca mai târziu să fie ocupată timp de câteva sute de ani de unguri, care au întărit malul stâng al Dunării, de la Orşova la Porţile de Fier, cu scopul de a asigura navigaţia pe Dunăre.
 
Colonizarea insulei cu turci s-a făcut probabil pe vremea sultanului Suleiman al II-lea, care, în fruntea ienicerilor şi a spahiilor săi, a trecut Dunărea la 1521, pentru a ocupa Banatul şi cetăţile regeşti din acea regiune. De atunci şi până la 1689 insula a rămas paşalâc turcesc, împreună cu cea mai mare parte a Ungariei.
 
În 1983, turcii, în dorinţa lor de a se extinde şi asupra Austriei, au fost bătuţi şi respinşi sun zidurile Vienei şi alungaţi, câţiva ani de-a rândul, până la Dunăre, pierzând tot ceea ce au stăpânit mai bine de 150 de ani. În 1689, turcii au fost alungaţi şi din Ada-Kaleh până la Vidin.
 
Importanţa strategică a insulei a fost caracterizată de generalul [Frederico] Veterani, într-un raport al său, către Curtea Imperială din Viena, prin cuvintele: «Pasul de la Orşova şi insula din faţa Orşovei este de cea mai mare importanţă, fiind cheia Transilvaniei, Ungariei, României, Serbiei şi a Bulgariei».
 
Austriecii, ocupând insula în 1689, au început să o fortifice după planurile generalului [Donat] Heisler, construind deocamdată şanţuri. Scurt timp după aceasta, în 1691, turcii conduşi de Köprülü Mustafa, au ocupat din nou insula, care însă după pacea de la Passarowitz trece în posesia Austriei, iar la 1699, după pacea de la Karlowitz este trecută ca paşalâc turcesc.
 
Timp de 18 ani, adică până când generalul Eugeniu de Savoya, comandantul suprem al armatei austriece, a dat ordin generalului [Claudius Florimund] Mercy să ocupe Orşova şi Insula Orşovei, turcii înţelegând importanţa strategică a insulei, au continuat lucrările de fortificare a insulei, lucrări începute de austrieci, atât pe insulă, cât şi la Orşova veche, pe malul stâng, şi la Techia, pe malul drept al Dunării.
 
După lupte crâncene, generalul Mercy ocupă în 1717 Orşova şi insula Ada-Kaleh, forţând pe turcii de acolo să se retragă la Porţile de Fier.
 
Odată ocupată insula de către austrieci, împăratul Carol al III-lea a dispus ca sub comanda generalului Mercy să se procedeze în mod serios la executarea planurilor generalului Veterani, fortificându-se insula pentru ca turcii să nu mai poată niciodată înainta pe Dunăre.
 
Atunci s-au construit acele minunate fortificaţii, s-au ridicat bastioanele în formă patrunghiulară (fortificaţiile Elisabeta spre malul sârbesc) şi cele patru cetăţi: Carol, Eugen, Wallis şi Mercy, al căror urme se mai văd şi astăzi. S-au mai construit tot atunci şi cazărmi pentru trupe şi depozite de muniţii.
 
Materialele de construcţie a acestor fortificaţii erau aduse de peste Dunăre, pe un pod de pontoane - cărămizile erau coapte în cuptoarele de la poalele muntelui Alion, iar piatra cioplită era adusă tocmai de la Cazane.
 
Cu această ocazie s-a creat pe insulă o mică colonie de creştini austrieci, care mai toţi erau negustori, maeştri zidari sau pietrari.
 
În 1736, împăratul Carol al III-lea declară război Turciei şi după lupte care au început în primăvara anului 1737 şi s-au sfârşit în 1739, insula Ada-Kaleh ajunge din nou în posesiunea turcilor, care o stăpânesc până la 1789, când din dorinţa împăratului Iosif al II-lea, generalul [Wilhelm Ludwig Gustav Graf von] Wartensleben şi mai târziu feldmareşalul London, cu o trupă formată din 10.000 de soldaţi, la care se adăugase şi un detaşament de români iliri (grăniceri bănăţeni) a înconjurat insula şi a bombardat-o de pe muntele Alion, timp de câteva săptămâni.
 
Deşi Mehmet Tahir Paşa, comandantul insulei, a rezistat bombardamentului austriac, totuşi a fost silit să capituleze la 15 aprilie 1790, din cauză că n-a avut posibilitatea să-şi întărească trupele, precum şi din cauza bolilor şi a lipsei alimentelor şi a lemnelor de foc. De la această dată insula trece din nou sub stăpânirea austriacă, stăpânire care a durat însă numai câteva luni, şi anume numai până la încheierea păcii de la Şiştov la 4 august 1791, când Ada-Kaleh revine iarăşi Turciei.
 
Tocmai după Războiul Ruso-Turc din 1877/78, prin hotărârile Păcii de la San Stefano, unde s-a decis eliberarea Principatelor Unite Române, a Bulgariei şi a Serbiei de sub jugul turcesc, s-a hotărât şi evacuarea locurilor întărite de turci, între care şi Ada-Kaleh, fără să se reglementeze însă situaţia politică a insulei. La 25 mai 1878 s-a retras de pe insulă ultimul soldat turc.
 
De atunci ea a rămas numai ca proprietate a Sultanului din Constantinopole, care mai târziu a intervenit el singur pe lângă Curtea imperială austriacă să ia protectoratul insulei şi să detaşeze acolo o garnizoană pentru menţinerea ordinii şi a siguranţei. Aşa se explică de ce insula, cetate turcească, a fost păzită de o gardă formată dintr-un ofiţer şi 40 de soldaţi austrieci, până în 1913, când după terminarea războiului balcanic, Austro-Ungaria a declarat anexarea insulei.
 
Odată cu încetarea tunurilor, odată cu venirea epocii de linişte, Ada-Kaleh pierde importanţa sa de până atunci şi începe să decadă. Fortăreţele și cazematele încep să se surpe, iar zidurile lor, stropite cu sânge, se acoperă cu buruieni şi mucegai.
 
Monarhia austro-ungară, ultima ocupantă a insulei, i-a acordat, în prima linie, autonomia administrativă, dându-i dreptul să-şi aleagă un mudir (subprefect), un cadiu (judecător), un imam (preot), un muezin (dascăl), un învăţător şi o învăţătoare - iar locuitorilor ei le-a acordat o mulţime de privilegii, care, până într-o măsură, le făcea viaţa mai uşoară. Ada-kalehii aveau dreptul de a importa orice fel de mărfuri, în orice cantitate, fără nici o taxă vamală. Ei mai aveau dreptul să vândă la Schela Orşovei, în afară de tutun şi ţigarete, zahăr, cafea, orez şi ceai. Locuitorii insulei aveau libertatea de a nu depune jurământ, nu aveau dreptul să poarte arme şi nu făceau armata. Puteau fi însă angajaţi cafegii pe vapoarele de pasageri austriece, care făceau cursele de la Viena la Sulina. Mai aveau dreptul să taie lemne de foc pentru trebuinţele lor proprii, fără nici o taxă, din pădurile statului de pe muntele Alion (de la Vodiţa până la Tufir) şi să pescuiască fără permis, de la Vodiţa până la Cerna şi, ceea ce ne face să credem că insula aparţinea unei lumi din basme, e faptul ciudat, mai ales pentru noi cei de azi, că locuitorii din Ada-Kaleh nu plăteau nici un impozit.
 
În 1916, în timpul Marelui Război, insula Ada-Kaleh a fost ocupată de trupele române - o companie din Regimentul 17 Infanterie, în frunte cu maiorul Aliman - dar n-a stat sub ocupaţia românească decât patru luni şi jumătate.
 
În toamna anului 1919 insula a fost ocupată pentru totdeauna de armata noastră. Tot Regimentului 17 Infanterie i-a fost dat să execute această operaţie militară, cu o companie condusă de către locotenentul Niculescu.
 
Prin hotărârea Conferinţei de la Lausanne, la care delegat al României era ministrul de externe de atunci Ion Gh. Duca, reprezentant al Iugoslaviei S. Marincovici şi reprezentant al Turciei Ismet Paşa, situaţia insulei Ada-Kaleh şi a paşnicilor săi locuitori s-a tranşat definitiv, ea trecând cu asentimentul populaţiei de acolo, României şi - inexplicabilă împarţeală administrativă! - deşi insula e aproape în faţa Orşovei, face parte din judeţul Mehedinţi.
 
După ce te dai jos din barcă, ce te-a adus plutind pe Dunăre de la Orşova, ca să ajungi în mijlocul insulei, în această împărăţie a liniştei netulburate, în împărăţia frunzelor, a ierburilor şi a şerpilor, treci pe o potecuţă strâmbă, pietruită, umbrită de castani, pe sub două porţi mari, scobite în zidurile fortificaţiilor, porţi la care se mai pot vedea încă enormele balamale, care închideau, pe vremuri, în fiecare noapte, cetatea. O iarbă frumoasă, totdeauna udă, creşte sălbatecă pretutindeni în această natură puternică. Garduri înalte ascund căsuţele mărunte şi, mai ales, ascund ochilor indiscreţi ai călătorilor, pe femeile şi fetele turcilor.
 
Casele sunt cât se poate de curate, însă cât se poate de simple - lipsite aproape complet de orice mobilier, afară de divanuri sau sofale. Podelele sunt acoperite cu covoare, iar pe pereţi atârnă tablouri vechi cu chipuri din războaiele care au făcut odată faţă Ada-Kaleh-ului. Orice casă are două apartamente: selamlâcul, unde iau loc bărbaţii şi haremlâcul, unde locuiesc femeia şi fetele. În haremlâc nu intră, în afară de stăpânul casei, nici un bărbat, decât - prin excepţie - medicul. Fiecare casă, oricât de modestă, are o baie.
 
Când intră pe uliţa principală, vezi în stânga, ascunsă sub salcâmi, căsuţa cu obloane trase, vopsită în albastru deschis, căsuţă care la 1849 a servit drept adăpost lui Kossuth Lajos, care fugea din patria sa spre Turcia, unde s-a expatriat.
 
Populaţia din Ada-Kaleh n-a prea făcut uz de poligamia admisă de Coran, din cauza situaţiei proaste materiale, ba chiar, pe timpurile astea de criză, nu rareori îţi este dat să auzi că şi pe această insulă, plină de tainele trecutului şi în care mai pluteşte parfumul Orientului îndepărtat şi o singură femeie este prea mult!
 
La sărbătorile lor cele mari, la Bairam, turcii mai îmbracă încă şi azi costumul lor tradiţional. Femeile poartă fermen (un fel de ilic) sub feregeaua (un fel de pelerină lungă până la brâu), şalvari largi şi lungi până la glezne şi papuci cu ciucuri aprins coloraţi. Bărbaţii îmbracă încă - în contra voinţei lui Kemal Paşa - şalvari şi ceahşiri, ilicuri şi anterii, pun fesuri şi turbane şi încalţă papuci, pe care îi scoate ori de câte ori intră în casă şi în geamie.
 
Locuitorii insulei sunt, în cea mai mare parte, descendenţii foştilor soldaţi, aduşi aici în timpul războaielor, din toate părţile Imperiului Otoman. Dacă examinezi bine tipul turcilor din insulă, poţi uşor constata că sunt urmaţii unui amestec de colonişti turci, care s-au perindat pe vremuri pe insulă: curzi, albanezi, bulgari, sârbi şi arabi. Sunt mai toţi înalţi, voinici, osoşi - găseşti însă şi o sumedenie de guşaţi şi de degeneraţi - dovada evident a endogamiei, a sărăciei şi a influenţei nefaste a locuinţelor umede şi insalubre.
 
Rareori un turc se căsătoreşte cu o creştină şi atunci când unul din ei face acest pas, se scuză că şi Mahomed a avut femeie creştină, între cele mai multe femei ale sale.
 
Căsătoriile între tineri sunt aranjate mai dinainte de către cei bătrâni - deseori tinerii nici măcar nu se simpatizează sau aproape nici nu se cunosc! Se povestesc cazuri în care tinerii s-au întâlnit şi s-au cunoscut ca (sic!) copii, când se jucau în nisipul de pe malul Dunării, şi după ce fata, la 12 ani, punea voalul pe faţă şi sta închisă în casă, mirele nu mai vedea faţa iubitei sale decât tocmai după ce se căsătorea.
 
Flăcăii turci depuneau, pe vremuri, garanţie (după averea fiecăruia) până la 100 koroane, care garanţie rămânea în favoarea femeii, în cazul când, după căsătorie, tânărului căsătorit nu-i convenea fata.
 
Sărbătoarea nunţii se făcea, şi se mai face încă şi azi, separat: bărbaţii petrec la casa mirelui, iar femeile petrec la casa miresei. Pe vremuri, o turcoaică văzută fără voal de către un străin se considera imediat divorţată şi pierdea dreptul la garanţia depusă de bărbatul său la cununie. Chiar dacă soţul ar fi iertat-o, căsătoria trebuia întărită din nou de către Hogea.
 
O femeie care părăsea căminul conjugal putea fi readusă cu forţa, contra voinţei ei, acasă - în orice caz, nu mai avea dreptul să se mărite a doua oară.
 
Femeia era considerată, în această mică împărăţie, ca o sclavă a bărbatului, care era dator doar să aducă de mâncare în casă, nu degeaba există, încă şi astăzi, la turci proverbul: «Lumea femeii este casa, iar casa bărbatului e lumea!».
 
Clima e cât se poate de dulce pe insulă - cresc smochini şi struguri de cea mai bună calitate, butuci enormi de viţă se caţără pe plopi, până la 15 metri. Prin grădinile aranjate în şanţurile vechilor cetăţi cresc cele mai alese sorturi de pepeni aromaţi.
 
Când apele Dunării cresc, şanţurile fortificaţiilor şi uliţele se umplu cu apă - insula se transformă într-o mică Veneţie - iar locuitorii se refugiază în bordeie, cocoţate pe cazemate. Apele mari se retrag deabia prin iunie, aşa că populaţia numai atunci seamănă porumbul şi fasolea.
 
Mâncărurile favorite ale insularilor sunt: pilaful, imambaialdi ani (un fel de friptură de oaie), baclavaua, cataiful, halvaua şi rahatul. Natural că, mai ales în timpul din urmă, găseşti pe insulă două restaurante, destul de bune şi mâncărurile noastre au căutare, ba chiar berea de Azuga şi mai ales ţuica - rachia prefriptă de la Orşova.
 
Populaţia insulei, care înainte de război era de 100 de familii, trăia aproape exclusiv din contrabandă - câţiva erau barcagii, pescari, grădinari, cafegii şi negustori de fructe şi de tutun, iar turcoaicele creşteau gândaci de mătase. De când România Mare, situaţia s-a schimbat cu totul - un suflu nou de activitate domneşte în insulă - astăzi ea are peste 600 de locuitori, oamenii au toţi de lucru, sunt mulţumiţi şi fac politică, ba chiar prea multă politică!
 
Pe stradela principală şi pe uliţele laterale, înguste şi întortochiate, dai la fiecare pas de bazare, bine asortate, cu vitrinele încărcate cu fel de fel de alimente şi de obiecte: rahat, smochine, dulceţuri, cafea, ceai şi tutun lângă cărţi poştale, pipe, ciubuce, narghilele şi mărgele - marfă pe care negustorii ţi-o oferă, cu voce tare, în româneşte şi în nemţeşte.
 
Turcii bătrâni vorbesc mai toţi nemţeşte şi ungureşte, îi vezi cu fesurile decolorate vechi, care trădează vârsta stăpânilor lor, stând toată ziua, rezemaţi cu coatele pe mese la cafenele în faţa cafelelor gingirlii. Tinerii vorbesc toţi destul de bine româneşte.
 
Moscheea (geamia) e construită pe o cazemată de 4 metri înălţime - o fostă mănăstire, clădită în Evul mediu de către călugării franciscani, care aleseseră acest colţişor frumos din lume ca centru de iradiere a credinţei lor. Ea a servit la început ca biserică parohială, nu numai pentru credincioşii din insulă, dar şi pentru cei din Orşova. În 1739 sultanul Mahmud a transformat-o în moschee, construindu-i şi minaretul. Doar stilul ei mai aminteşte azi că a fost odată biserică creştină.
La intrarea în geamie se află cişmeaua, la care credincioşii îşi spală, înainte de rugăciune, mâinile, faţa şi picioarele. Intrarea şi interiorul geamiei sunt cât se poate de interesante - peretele din fund, partea în care serveşte Hogea, e decorat cu diferite citaţii din Coran. Separată, despărţită cu gratii, este loja, în care iau loc femeile în timpul rugăciunii.
 
Un covor persan enorm de 14 metri pe 8 metri, care zice-se face câteva milioane de lei, dăruit insulei de către fostul sultan Abdul Hamid al II-lea, acoperă complet podelele casei de rugăciune. Ceasul din perete arată credincioşilor, încă şi astăzi, ora de la Mecca. Hogea face slujbă de cinci ori pe zi, citind, tărăgănat, rugăciuni în cinstea lui Allah şi a profetului său Mahomed.
 
Bătrânii mai respectă încă posturile, mai ales pe cel al Ramazanului.
 
De sus, de la moschee, se vede jos cimitirul părăsit, înecat în buruieni.
 
În parcul de pe malul Dunării, din faţa Alionului, îţi atrage atenţia mormântul lui Miskin Baba (al moşului murdar), din viaţa căruia locuitorii insulei povestesc adevărate minuni. Aici, pe această insulă, care pluteşte parcă pe întinsul luciului gălbui al Dunării, s-a refugiat Ali, ultimul prinţ al samanaizilor uzbeki din Bukhara, desculţ, frânt de oboseală, cu barba zbârlită şi cu hainele zdrenţuite. Recunoscut de insulari şi întrebat asupra rostului venirii lui acolo, el a răspuns: «- Această insulă, prin poruncă dumnezeiască, a fost creată pentru odihnă şi mângâierea sufletului. Pentru a împlini voinţa lui Allah, am părăsit tronul şi averile mele, am străbătut drumul aspru al deşertului, munţi şi păduri. Prin gura mea, Allah va spune că adevărata fericire stă în a face numai bine!»
 
Aici şi-a trăit ultimii ani din viaţă misteriosul prinţ, ajutând pe toţi, făcând numai bine şi predicând mila. Când simţi că moartea se apropie, chemă pe bătrânii insulei la el şi le spuse: «- A venit timpul ca să mor - dacă trimişii din Bukhara vor veni să ceară corpul meu, pentru a-l duce cu pompă în marea Moschee din Mirgharab, alături de strămoşii mei, voi să nu-l daţi! Îngropaţi-mă în lunca insulei, căci şi după moarte vreau să rămân aici, să apăr pe cei buni, care au ascultat învăţăturile mele!»
 
În adevăr, sfântul patron al insulei n-a încetat niciodată să apere insula lui iubită - a dat, zice-se, îndrumări multora şi de acolo, de unde sufletul lui s-a dus, din paradisul în care sunt numai râuri de lapte şi munţi de pilaf. Chiar vizita pe care M.S. Regele Carol al II-lea a făcut-o insulei, a fost anunţată de către Miskin Baba, în vis, lui Scevket, un biet barcagiu, căruia i-a spus că dacă insularii vor îngriji aşa cum se cuvine de mormântul lui, vor fi vizitaţi de un om mare, care le va aduce fericirea.
 
În adevăr, după câteva zile de la acest vis, la 4 mai 1931, a debarcat pe insulă Majestatea Sa Regele şi a acordat populaţiei o mulţime de avantaje, dând posibilitatea fericitului visător să devină pensionarul insulei. (Regele Carol al II-lea, însoțit de premierul României, istoricul Nicolae Iorga, „A vizitat insula, a intrat în casa gospodarului Niazi Suliman, a băut la cafeneaua lui Omer Feyzi („Moka” - n.n.) din aceeași ceașcă din care băuse și augustul său tată, regele Ferdinand, iar la plecare le-a promis că-i va ajuta să-și recapete privilegiile de odonioară.” - ne informează Ileana Roman.
 
„E de crezut că întâlnirea cu insularii (în frunte cu primarul și cu Ali Kadri) s-a petrecut ca într-o vrajă, de vreme ce timpul a fost înghițit de spațiu, încât regele a pierdut vizita la Vânjuleț. Printre dulcețuri și alte licori ada-kaleze, Carol a fost amețit de acest Levant în miniatură, dar și de starea jalnică a turcilor, încă destui trăind în hrube. Această «întâmplare» va deveni istorică pentru Ada-Kaleh, căci promisiunile regale (transcrise ad-litteram de imamul Ahmet Ali: Puteți să vă întoarceți liniștiți la casele voastre, de acum înainte veți avea iar privilegiile voastre și toată grija mea) au devenit realitate. Pe 17 mai locuitorii insulei au delegat pe Ali Kadri (președinte comitet bisericesc) și pe Ismail Turhan (primarul comunei) să meargă la București pentru încheierea actelor privind privilegiile acordate de rege”).
 
De la această vizită regală, populaţia din Ada-Kaleh are dreptul să importe cu scutire de orice taxe: 10.000 kg tutun, 30 vagoane zahăr, un vagon de spirt, 2 vagoane de cafea, 1.500 kg diferite obiecte de bazar şi 1.500 fesuri, în fiecare an. De atunci, viaţa insulei s-a schimbat cu totul - o eră nouă de prosperitate a început pentru insularii care ajunseseră să moară aproape de foame.
 
Încă din anul 1927, Regia Monopolurilor Statului a înfiinţat pe insulă ateliere pentru confecţionarea ţigaretelor şi a ţigărilor de foi, ateliere în care găsesc de lucru 120 de muncitori şi muncitoare, cu un câştig total anual de peste 3.000.000 lei.
 
Acum doi ani, Societatea „Musulmana” înfiinţată pentru exploatarea privilegiilor acordate de Majestatea Sa Regele, dă posibilitate încă unei mari părţi din populaţie să-şi câştige existenţa, lucrând într-o nouă fabrică de ţigarete.
 
Administraţia Casei Autonome a Monopolurilor a înfiinţat, pentru muncitorii săi din Ada-Kaleh, un dispensar medical, în care se dau gratuit consultaţii şi medicamente pentru lucrători şi familiile lor, o cooperativă cu secţie de consum pentru aprovizionarea lucrătorilor cu alimente şi îmbrăcăminte, o bancă populară şi o brutărie.
 
Lângă geamie funcţionează o şcoală primară de stat, în care micii turci, care până mai ieri aruncau toată ziua undiţele în apele tulburi ale Dunării, învaţă carte în turceşte şi româneşte.
 
Ministerul Instrucţiunii Publice a înfiinţat pe insulă o şcoală profesională de fete, care scoate în fiecare an absolvente în ţesătorie, croitorie, broderie şi menaj.
 
Şi sportul e la înălţime: sunt deja două echipe de fotbal care aranjează meciuri cu echipele din Turnu Severin, Orşova, Mehadia şi Topleţ - mai sunt şi echipe de ping-pong, de înot şi canotaj.
 
Pentru orice călător, insula Ada-Kaleh prezintă un deosebit interes prin caracterul său oriental. E o lume interesantă această insulă a visului şi a uitării, unde şi astăzi adepţii lui Mohamed sunt chemaţi de cinci ori pe zi la rugăciune de către Imamul care, din ceardacul minaretului geamiei, întorcându-se către cele patru puncte cardinale, strigă tânguitor, plângând parcă vremurile trecute: «Allah ekber! Ve Muhhamed reszul ulla ullah! Allah ekber! Il Allah I il Allah!» (Mare este Allah! Și Muhamed este profetul său! Afară de Allah nu există alt Dumnezeu!).
 
Ada-Kaleh este ultima relicvă a dominaţiei turceşti prin aceste locuri - ea pare o bucată de Orient uitată în mijlocul Dunării!”
 
Marinarii români pe Ada-Kaleh
 
Modul în care a avut loc transferul de autoritate este redat cu fidelitate în Registrul istoric al Căpităniei Orșova. Iată ce consemna căpitanul Constantin Biberi, desemnat să înființeze în zonă un Comandament militar de port și implicit o Căpitănie de port: „În aceeași zi am și plecat la Orșova, unde între timp din ordinul Direcțiunii Marinei mi s-a trimis un detașament de șase soldați și un sergent de marină, pentru serviciul Comandamentului portului. Sosit la Orșova cam pe 15 iulie [1919], am făcut imediat o vizită comandantului garnizoanei, care era un căpitan francez al cărui nume nu-l mai rețin și căruia i-am comunicat că din ordinul Guvernului Român sunt numit comandant militar al portului Orșova și că din acel moment reprezint Guvernul și autoritatea română în port și că orice afaceri ar mai avea cu portul să se adreseze subsemnatului, care voi avea oficiul în port.
 
De la garnizoană m-am dus la Administrația Cataractelor unde am găsit ca șef un locotenent-comandor englez, anume Percy Fletcher, care dirija serviciul de pilotaj și care se intitula și căpitanul portului, căruia, ca și comandantului garnizoanei, i-am expus scopul vizitei mele și că subsemnatul sunt comandantul militar și căpitanul portului Orșova.
 
Tot în acea zi am făcut o vizită la Pretură, unde am găsit ca prim pretor pe un domn Tunei, la Primărie și la Poliție, unde era ca polițai un domn Copăceanu; alte autorități ca Vamă, Grăniceri etc nu existau în oraș sau port, acestea luând ființă mult mai târziu.
 
De îndată ce am sosit la Orșova, am rechiziționat localul din port al Societății D.D.S.G., ocupând tot etajul de jos (parter) pentru birourile Comandamentului militar și al Căpităniei de port, precum și pentru locuința trupei care și sosise între timp; mobilier pentru trupă am luat de la cazarma Infanteriei, fiindcă după câteva zile de la sosirea subsemnatului la Orșova am primit ordin de la Comandamentul Armatei de Vest să preiau comanda și a garnizoanei, având și un detașament de infanterie sub comanda unui locotenent.
 
În primele zile ale lunii august se ocupă insula Ada-Kaleh cu un pluton de infanterie și un sublocotenent; insula avea o gardă de șapte soldați turci, care nu a opus nici o rezistență.
 
Guvernatorul insulei, anume Rondret Bey, se afla la Băile Herculane și căruia când i s-a prezentat subsemnatului la Comandament, i-am pus în vedere că funcțiunile D-Sale încetează, insula Ada-Kaleh trecând sub imperiul român (sic!) și că am ordin din parte guvernului că dacă domnul cu familia, precum și din populație doresc a părăsi insula, să le pun la dispoziție trei vagoane în care să se îmbarce cu destinația Constanța și de acolo cu vaporul la Istanbul dar nu a plecat decât guvernatorul și familia cu bagajele, din locuitori nimeni.
 
La 24 noiembrie 1919 primesc ordin de la Marele Cartier General (M.C.G.) că insula Ada-Kaleh trece în paza Marinei și ca atare mi s-a trimis un detașament de 40 de oameni cu gradele necesare sub comanda plutonierului major Ion Mogoș, două mitraliere și o șalupă militară, anume S 14. Se înlocuiește trupa de infanterie cu care se ocupase insula și instalez primul pavilion român la catargul de la cazarma foștilor jandarmi unguri, unde am instalat trupa de marină.
 
Cum am sosit la Orșova, adică în iulie, am și telegrafiat Inspectoratului General al Porturilor să-mi trimită personal și scripte care nu întârzie și după câteva zile îmi sosește la Orșova un copist, anume Florea Țiperig și gardienii Petre Iordan, Gheorghe Ceaușu, Vasile Pena, Gheorghe Tătaru și încă un gardian, al cărui nume îmi scapă. Inspectorul General al Porturilor era defunctul amiral Nicolae Barbieri.
 
Cum a sosit personalul, am înființat Serviciul de Căpitănie, atât la Orșova, Coroana și Ada-Kaleh, înscriind bărcile ce se aflau în port și începând a se elibera premise de acostare, plecare și celelalte formalități ce privesc vasele și portul. În acest timp am pus stăpânire, dresând cuvenitele Acte de captură pe mult material rămas de la armatele inamice, ca ancore, cabluri noi de sârmă, lanțuri, vinciuri, diferențiale, cricuri etc, etc, în cantitate de circa 15-20 vagoane și pentru care am cerut de la M.C.G. să mi se trimită un șlep, care nu a întârziat să sosească și încărcând materialul, l-am trimis la Galați însoțit de un delegat și cuvenitele procese verbale.
 
Am mai pus stăpânire asemenea pe granicele și un elevator ce se aflau în portul Coroana, trecându-le asemenea în patrimoniul statului.
 
Pe la jumătatea lui septembrie a sosit și primul șef de vamă la Orșova, Sterian Mihăilescu și care tot atunci au sosit și grănicerii cu maiorul Panaitiu, comandantul Batalionului de Grăniceri iar pe la 19 septembrie am primit ordin să instalez și primele comandamente și căpitănii de porturi la Drencova, Moldova și Baziaș, adică imediat ce s-au retras trupele franceze și sârbe ce ocupau Banatul. Odată cu căpitanii de port, care erau domnii comandor Borș la Baziaș, căpitanul Ion Andrei la Drencova și dragomanul ajutor Victor Florescu la Moldova, au venit și giranții vamali respectiv la aceleași porturi. Domnii comandor Borș și căpitanul Ion Andrei aveau și detașamentele respective de marinari pentru comandamente. În aceste porturi la sosire populația ne-a primit cu mare bucurie și cu flori.
 
Văzând că mijloacele de comunicație erau ca și inexistente între Baziaș, Orșova și Turnu Severin, așa că populația suferea foarte mult, am raportat cazul M.C.G., cerând să se pună un vapor ca să circule între aceste porturi o dată sau de două ori pe săptămână, lucru ce M.C.G. l-a aprobat, începând cursele după intinerariul alăturat și în mod gratuit.
 
În sfârșit, serviciul a început să meargă regulat atât în portul Orșova, cât și cele de la Coroana și insula Ada-Kaleh, am dispus să se facă echipe de lucrători pentru portul Orșova unde lucrau oameni de la Zupanek, iar la Coroana numai turcii din Ada-Kaleh, care erau complet lipsiți de mijloace de trai. Am fixat prețuri de încărcări și descărcări la diferite feluri de mărfuri, s-au numit vătafi de hamali; în fine, s-a regulat serviciul de muncitori în port după regulile porturilor.
 
În ceea ce privește detașamentul de marinari ce-l aveam în insulă sub comanda plutonierului major Ion Mogoș, a primit ordin de a se purta cât se poate de blând și corect cu populația și să nu dea loc la nici o reclamație, lucru ce s-a executat întocmai, populația fiind foarte mulțumită, după cum voi avea ocazie să arăt mai jos.
 
Legătura între Comandamentul Orșova și detașamentul din insulă se făcea telefonic și cu șalupa S14 afectată Comandamentului portului. În ceea ce privește ambele porturi de la Orșova și Coroana (cheuri, edificii etc, etc) sunt descrise amănunțit în Memoriul alăturat în copie, memoriu care s-a înaintat și M.C.G. în urma ordinului primit.
 
În privința relațiilor între Comandamentul Militar al portului respectiv și Căpitănia portului și între Administrația Porților de Fier, acestea erau foarte bune și corecte, deși nu erau privite cu ochi tocmai buni de către comandorul Fletcher, deoarece acesta, după cum am arătat mai sus, se intitula și căpitan de port, lucru care s-a schimbat cu totul de la venirea subsemnatului Administrația Cataractelor văzându-și numai de atribuțiile de a da piloți de cataracte vaselor ce navigau în regiunea Cataractelor și întreținerea canalului navigabil.
 
Cum subsemnatul navigasem mulți ani ca (sic!) comandant în Navigația Fluvială Română (N.F.R.) și ca atare, cunoșteam la perfecție Regiunea Cataractelor și cum acest lucru era bine știut de inginerul Caroli Tompa care era factotum la Administrația Cataractelor, am făcut multe intervenții la acea Administrație, opunându-mă chiar la excluderea unor remorchere sub pavilion român de a naviga în regiunea Cataractelor sub motiv că n-ar prezenta destulă siguranță (cazul cu remorcherul SRD „Saligny”), anulând dispozițiile Administrației și permițând vasului de a continua să navige înainte în Cataracte până va veni o anchetă a Comisiei Internaționale a Dunării (C.I.D.) de la Bratislava și care anchetă nu a întârziat să vină, având în frunte pe domnul Alexis Baule, secretarul general al Comisiei și din care Comisie de anchetă făcea parte și subsemnatul; cercetându-se cazul, s-a constatat că cele arătate de subsemnatul erau juste și ca atare s-a anulat dispoziția prin care să nu se mai ia nici o dispoziție la anchete de vase fără ca subsemnatul să nu ia parte; asemenea făceam parte și din Comisiunile examinatoare de piloți C.I.D. etc, etc.
 
De la sosirea subsemnatului la Orșova, foarte multe vizite importante au avut loc, ca miniștri, atașați militari etc și care, deși nu aveau nici o legătură cu portul, totuși lăsau cărți de vizită la Comandamentul portului, la care bineînțeles răspundeam totdeauna, întorcând vizitele în persoană.
 
În toamna anului 1920 defunctul amiral Constantin Bălescu, însoțit de atașații militari și navali ai Marii Britanii, a făcut un voiaj în regiunea cataractelor de la Turnu Severin și până la Baziaș cu vaporul NFR „Brâncoveanu”, la care voiaj a fost învitat și subsemnatul spre a da cuvenitele explicații în Cataracte.
 
La sosire la Ada-Kaleh, unde aveam detașamentul de marină, am dat la sosire onorurile militare cu trupa sub arme, fiind de față și populația din insulă. Amiralul și însoțitorii săi, după ce au vizitat insula și cazarma trupei, precum și moscheea, a întrebat pe primarul insulei, anume Hamdi Mustafa, cum e mulțumit cu autoritatea română și cu armata ce este în insulă. Acesta a răspuns în termeni foarte înălțători de modul uman și civilizat cum ne purtăm cu populația și că sunt fericiți cu administrația română, cerând în același timp amiralului a le da fotografii de ale Majestății Sale Regelui și Reginei României spre a le pune la școală, biserică și primărie.
 
Terminându-se vizitarea insulei, ne-am continuat voiajul până la Baziaș, vizitând și porturile Drencova și Baziaș. La Baziaș, cu automobilele care ne așteptau acolo, ne-am dus până la Socolovăț de pe râul Nera, care e la frontiera între noi și sârbi, iar de acolo ne-am înapoiat la Baziaș și reîmbarcându-ne pe „Brâncoveanu”, ne-am înapoiat la Orșova, de unde cu trenul s-au înapoiat la București. Atât amiralul Bălescu cât și însoțitorii au rămas foarte mulțumiți de voiaj și de explicațiile date de subsemnatul în Cataracte, precum și de cele văzute în Ada-Kaleh, aducându-mi mulțumiri personale.
 
În primăvara anului 1921 a venit în excursie cu vaporul „Avram Iancu” defunctul mareșal Alexandru Averescu, prim ministru, însoțit de întregul guvern și mulți senatori și deputați, au vizitat Orșova și Ada-Kaleh și în urmă și-au continuat voiajul.
 
Atât în portul Orșova, cât și în cel de la Coroana traficul la început era foarte slab, neaducându-se cu șlepurile decât cereale (grâu și porumb), destinate populației din Ardeal iar de la Coroana se încărcau uleiuri și petrolifere pentru sârbi. Mai în urmă traficul s-a intensificat, aducându-se diferite mărfuri.
 
Relațiile cu malul vecin (sârb) erau bune, locuitorii de la Tekia venind zilnic la Orșova pentru a se aproviziona și alte necesități și pentru ca lumea să nu fie expusă a plăti prețuri exorbitante la barcagii, am fixat tarife de transport atât la Tekia cât și la Ada-Kaleh, trebuind astfel a se conforma tarifelor fixate, alăturate.
 
Serviciul Hidraulic a luat ființă în localitate prin luna septembrie sau octombrie cu inginerul Gheorghiu în anul 1919. Atmosfera pe care am găsit-o din partea populației la Orșova atât în oraș cât și în port dacă nu ne era dușmănoasă ne privea cu indiferență, având un aer că instalarea noastră în Banat și în Ardeal e numai un provizorat și că la urmă vor veni iarăși ungurii; această atmosferă era bineînțeles numai la unguri, pe când populația românească ne înconjura cu toată dragostea și atenția; și unii și alții au executat însă cu sfințenie toate ordonanțele date.
 
Comandamentul Militar a ținut până la sfârșitul lunii decembrie 1920, când s-a desființat, rămânând numai Căpitănia de port. Insula a fost predată Regimentului de Infanterie 111/12, iar detașamentul de marină a fost trimis la Galați. Asemenea și șalupa.
 
În timpul cât a durat Comandamentul Militar, defunctul amiral Dan Zaharia din partea M.C.G. a făcut numeroase inspecții, rămânând complet mulțumit de modul cum era condus serviciul; de altfel, acest lucru se poate vedea din copia raportului alăturat nr. 3618 către M.C.G. Biroul Marinei.
 
La Orșova am funcționat cu Comandamentul militar și Căpitănia de port până la 1 aprilie 1922, când am fost avansat și mutat căpitan al portului Turnu Severin iar în locul subsemnatului a venit căpitanul Ion Andrei. În tot timpul cât am funcționat atât ca comandant militar cât și căpitan de port nu a avut loc nici o nemulțumire, reclamație sau anchetă”.
 
La 1 aprilie 1922 căpitanul Constantin Biberi a predat Căpitănia portului Orșova căpitanului de port Ion Andrei, transferat de la Căpitănia portului Drencova. Acesta avea să funcționeze aici până pe 3 iunie 1937, când a decedat în Spitalul Brâncovenesc din București, în urma unei boli neindificate la timp.

Bibliografie:

Arhiva Societății Române de Radiodifuziune
Gabriel-Octavian Nicolae, Valentin Ciorbea, „Ada-Kaleh. Casele de sub ape”, Constanța, Editura Ex-Ponto, 2017
Ileana Roman, „Viața și opera insulei Ada-Kaleh cu 80 imagini color și sepia, Drobeta-Turnu Severin, Editura Prier, 2005
Registrul istoric al Căpităniei portului Orșova

Despre Marian Moşneagu 

Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  

Citeşte şi: 

Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană
 
Interviu online cu comandor (r) Marian Moşneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci şi un standard de viaţã” (galerie foto)

Lumea marinarilor

Sufletele victimelor merită dreptate. O tragedie franco-română (galerie foto)

Ti-a placut articolul?


Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

Imagini de la eveniment „Ada Kaleh. Casele de sub ape“, destine frânte și amintiri cu gust de ciubuc și dulceață (galerie foto)

19 Nov 2017 2576

Astăzi se lansează, la Biblioteca Județeană Constanța, volumul „Ada Kaleh. Casele de sub ape“

17 Nov 2017 1906

Expoziţie-document la Muzeul de Istorie din Constanţa Ada Kaleh, insula care încă „locuieşte" în suflete (galerie foto)

14 Sep 2012 3258

Fotografii şi filme de la Ada Kaleh, la Constanţa

12 Sep 2012 1040

Expoziţia „Ada Kaleh. Insula din suflet” va ajunge la Constanţa

02 Aug 2012 1187