Cui datorează Marina statutul de Armă?


Reformele lui Murgescu

 
La împlinirea a 175 de ani de la nașterea, la 27 martie 1846, a viceamiralului Ioan Murgescu, se cuvine să evidențiem rolul său determinant și atitudinea reformatoare pe care ofițerul le-a avut în evoluția Marinei Militare. Cu brevetul și experiența de cadet eminent în Marina Imperială a Franței, acesta avea să confirme pe deplin încrederea ce-i fusese acordată, fiind, în trei mandate, comandant al Marinei Militare: 10 decembrie 1874 – 8 aprilie 1877, 1 decembrie 1877 – 1 aprilie 1879, respectiv 10 mai 1888 – 1 aprilie 1901[1].
 

O lege de căpătâi

 
Legea de organizare a Marinei, promulgată prin Înaltul Decret nr. 1973 din 22 mai 1898, a constituit fundamentul juridic al marilor reforme înfăptuite la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Astfel, în Expunerea de motive, Anton Berindei, ministrul de Război din perioada 1896-1899 preciza: „Dezvoltarea ce a luat Marina noastră Militară în fiecare an, noile necesități ce nasc din crearea portului de la Constanța, precum și dezvoltarea serviciilor noastre comerciale maritime și fluviale impun neapărat o schimbare în organizarea acestei arme.
Legea de organizare din 1886, care este astăzi în vigoare, nu mai poate face față acestor necesități, această lege vizând mai mult organizarea unui serviciu fluvial și a aceluia de poliție a porturilor.
Prin noul proiect de lege, pe lângă că se completează necesitățile armei din punctul de vedere profesional și militar, se mai stabilește și o legătură cu marina comercială, introducându-se principiul ca atât ofițerii cât și trupa vor putea servi temporar după împrejurări pe bastimentele comerciale ale statului și cele naționale ale particularilor.
Cu modul acesta se vine în ajutorul recrutării personalului profesional necesar pentru echipajele bastimentelor comerciale și ofițerii vor avea beneficii noi, oferindu-li-se ocazia a călători mai mult și a cunoaște bastimentele pe care ar urma să servească eventual în caz de război.
În sfârșit, prin această lege serviciul poliției navigației și porturilor se va executa în mod mai eficace și mai expeditiv, direcțiunea sa fiind lăsată Ministerului Afacerilor Străine, fără a se mai trece prin filiera Comandamentului actual al Flotilei.”.
Practic, prin această lege au fost stabilite conceptual principiile unei viitoare politici navale a statului român modern.
Marina devenea o armă în adevăratul sens al cuvântului, care avea în compunere Divizia de Dunăre, cu reședința la Galați și Divizia de Mare, cu reședința la Constanța.
Ambele divizii se aflau sub autoritatea unui ofițer general de marină, desemnat comandant al Marinei Militare.
Flotila Regală a luat denumirea de Marina Militară.
În 1898, prin noua lege de organizare, Flotila este recunoscută definitiv ca factor principal în sistemul nostru de apărare, și ia numele de Marina Militară, iar șeful ei, luând titlul de contraamiral, își transportă reședința la București și ia de aici înainte direcțiunea superioară centrală a Marinei, ca inspector general al Marinei Militare și director superior al Marinei în Ministerul de Război, păstrând în același timp comandamentul executiv” – avea consemneze în fișa biografică a amiralului maiorul Constantin Bălescu, în documentarele realizate în 1896 pentru „Enciclopedia Română”, la cererea dr. Constantin Diaconovici.
Divizia de Dunăre avea în compunere Școala de Torpile (Apărarea Fixă), trupele de apărare din porturile fluviale și toate bastimentele fluviale.
Divizia de Mare cuprindea Depozitul Echipajelor Marinei cu Școala de Cadre, Școala de Aplicație a Sublocotenenților, Școala de Marină, Școala de Torpile (Apărarea Mobilă), trupele de apărare din porturile maritime și toate bastimentele de mare.

Arsenalul Marinei, cu depozitele sale, Depozitul de Muniții și Atelierul cu depozitul de îmbrăcăminte formau corpuri aparte.
Primii comandanți ai Diviziei de Mare au fost căpitan-comandorul Emanuel Koslinski (1896-1898) și căpitan-comandorul Sebastian Eustațiu (1898-1899, 1901-1904) iar ai Diviziei de Dunăre căpitan-comandorul Ilie Irimescu (1896-1897), locotenent-comandorul Dimitrie Poenaru (1897-1898), locotenent-comandorul Ion Spiropol (1898-1899) și căpitan-comandorul Nicolae Barbieri (1899-1900).
Marina Militară se afla sub autoritatea Ministerului de Război.

În afara atribuțiilor sale funcționale, Inspectoratul General al Marinei avea și sarcina de a supraveghea executarea lucrărilor personalului Marinei din administrația centrală și a-l ține la curent pe ministrul de Război cu toate problemele specifice acestei arme.
În privința ierarhiei, este demnă de menționat introducerea noilor grade ale ofiţerilor de marină, adaptate la specificul și tradiția marinelor occidentale. Astfel, gradul de viceamiral era corespunzător gradului de general de divizie; contraamiral - general de brigadă; comandor - colonel; căpitan-comandor – locotenent-colonel; locotenent-comandor - maior; gradele ofiţerilor inferiori s-au păstrat neschimbate; inginer şef clasa I corespunzător gradului de comandor; inginer şef clasa a II-a - căpitan-comandor; inginer clasa I - căpitan şi celelalte neschimbate; mecanic şef corespunzător gradului de locotenent-comandor, celelalte grade la mecanici păstrându-se neschimbate.
Stagiul militar era de cinci ani în activitate, tinerii chemați la recrutare fiind selecționați doar din comunele mărginașe de pe litoralul Dunării și Mării Negre și, pe cât posibil, din rândul celor deprinși cu navigația.
Pe timpul anilor de serviciu activ, părinții tinerilor care serveau în Marină erau scutiți „de darea în natură sau în bani a zilelor de lucru prevăzute pentru construcția și întreținerea drumurilor vicinale, comunale și județene, precum și de dare căii de comunicație.”.
Conform articolului 18 din noua Lege de organizare a Marinei, promulgată prin Înaltul Decret nr. 1973 din 22 mai 1898, „în activitate ofițerii sunt întrebuințați în administrația centrală, statul major regal, în diferite servicii la diviziile navale și pe bastimente, la arsenal, la serviciile navigației și porturilor și la serviciul de navigație comercială a statului.”.
Astfel, maiorii Ioan Coandă, Pavel Popovăţ şi căpitanul Theodor Atanasiu s-au numărat printre primii ofițeri detașați pe navele Serviciului Maritim Român[2].
 

O entitate de conducere consolidată

 
La 1 octombrie 1898 Comandamentul Marinei a fost mutat în Bucureşti.
Potrivit noilor reglementări, comandantul Marinei exercita comandamentul efectiv și superior asupra Diviziilor de Mare și de Dunăre, Arsenalului Marinei, Depozitului de Artilerie și Torpile, Depozitului de Echipament și asupra Serviciilor de Stat Major, Tehnico-Naval, de Artilerie și Torpile și Intendenței.
Comandamentul Marinei comunica Ministerului de Război problemele legate de disciplină, instrucție, serviciul administrativ, armarea bastimentelor etc.
În situații neprevăzute, Ministerul de Război putea da ordine directe autorităților inferioare, informându-l însă și pe comandantul Marinei.
Ordinele legate de mișcarea navelor militare erau date exclusiv de Minister, cu excepția navelor mici de poliție și a celor cu servicii speciale.
Comandantul Marinei era dator să supună aprobării Ministerului de Război toate problemele care trebuiau rezolvate împreună cu alte ministere.
De asemenea, liderul marinarilor supraveghea aplicarea legislației, regulamentelor și a deciziilor în vigoare și deținea „facultatea de a face să înceteze orice obstacole sau îndoieli care ar împiedica repedea și corecta lor executare. Deciziile și dispozițiunile date de dânsul în acest scop se vor socoti totdeauna particulare cazului la care se referă.”.
 

Constanța, garnizoană maritimă

 
Din postura de comandant al Marinei Militare, viceamiralul Ioan Murgescu a conferit portului Constanța un statut special și o largă perspectivă de dezvoltare. O făcea în deplină cunoștință, pe baza studiului pe care-l realizase în vara anului 1878, la ordinul Ministerului de Război, vizitând diferitele porturi ale Dobrogei.
Prin Raportul cu nr. 5 din 2 august 1878[3], locotenent-colonelul Ioan Murgescu informa Ministerul de Război că „În acest port (Constanța – n.n.) nu pot intra mai mult de douăzeci bastimente mari și acestea trebuie să fie legate lângă diga cea mare și lângă cheu căci numai aici se găsește o adâncime de 20 picioare de apă, pe când în mijlocul și în partea digei celei mai mici portul nu are decât un mic port pentru o încărcare limitată și trebuie ca bastimentele să vină la epoce fixe ca să poată avea loc în port și să încarce.
Cu toată micșorimea portului, exportul se face iarna pe o scară întinsă fiind facilitat de instalații foarte practice ale Companiei drumului de fier și neputând intra bastimentele în Dunăre.
Pentru ca Küstendje să devină un adevărat port, adică un port unde pe orice timp bastimentele de la largul mării să poată veni să se adăpostească, trebuie să se facă o altă digă solidă, la nord, lungă cel puțin de 600 metri (șase sute metri) și la sud o digă asemenea, însă mai lejeră; apoi să se dragheze peste tot portul până la o adâncime de 24 picioare. Un asemenea port era obligată să facă Compania drumului de fier, însă nu s-a ținut de contract. [...]
Clădiri ale statului sunt conacul și șase ochiuri magazii de piatră, care s-ar putea transforma în cazarmă.
La Küstendje trebuie să avem un staționar și un căpitan de port militar, cu un ajutor și un scriitor.”[4].
În virtutea prevederilor noii legi, în compunerea Diviziei de Mare urma să funcționeze Apărarea Porturilor Maritime. Acest corp integra companiile de apărare Constanța și Sulina, care urmau să fie detașate de la Inspectoratul Porturilor până la 1 aprilie 1899 și canoniera „Grivița”, cu tot personalul ofițeresc și trupa ambarcată, prin transfer de la Divizia de Mare.
Crucișătorul „Elisabeta” urma să primească de la Divizia de Mare cele două companii de pe acest bastiment.
De altfel, viceamiralul Ioan Murgescu ajunsese la această concluzie în urma documentării efectuate în Dobrogea în urmă cu două decenii: „Porturile Küstendje, Sulina și Tulcea trebuie să aibă staționari de rezbel și căpitani de porturi militari marinari.
Celelalte porturi din Dunăre neavând însemnătate, precum Isaccea, Măcin, Hârșova, funcția de căpitani de porturi se poate face de către comandanții punctelor sau ai garnizoanelor, mai bine zis.
Cernavodă fiind port important și mai ales că va deveni important când se va lega drumul de fier cu malul nostru peste Dunăre și Borcea, trebuie să avem un bun căpitan de port.”.
Conform Instrucțiunilor de punere în aplicare a prevederilor Î.D.R. nr. 2369, publicat în „Monitorul Oastei” nr. 32 din 1989 relativ la organizarea Marinei, Apărarea Porturilor Maritime avea să cuprindă:
  1. Apărarea Portului Constanța, care forma o companie alcătuită din marinari de toate specialitățile, repartizați la uscat și pe nave, după necesități. Nava afectată acestei companii era șalupa „Rahova”, armată cu oameni din compania apărării acestui port.
  2. Apărarea Portului Sulina forma o companie identică cu cea a Apărării Portului Constanța, având afectate canoniera „Grivița” și șalupa „Smârdan”.
  3. Crucișătorul „Elisabeta” forma un corp distinct, având două companii cu personalul ofițeresc și civil prevăzut în rolul de echipaje al fiecărui bastiment.
Întrucât prin noua Lege de organizare a Marinei Militare se prevedea ca Divizia de Mare, Școala de Aplicație și Școala de Torpile (Apărarea Mobilă) să aibă pe viitor reședința la Constanța, s-au întreprins demersuri ferme pentru arondarea unei lungimi de cheu necesar pentru acostarea navelor, respectiv construirea de către Ministerul Lucrărilor Publice, pentru serviciul portului Constanța, a unui local pentru Căpitania de port, un corp de gardă, un semafor și un oficiu sanitar.
În afara acestor instalații și localuri, Ministerul de Război urma să construiască pentru Marina Militară un pavilion de trupă de 825 m2 pentru 550 oameni, o infirmerie de 285 m2, o bucătărie cu sală de mese și o spălătorie de 720 m2, o magazie de echipament de 200 m2 și altele.
În anul 1898 bugetul Marinei Militare a fost de 1 599 090 lei, din care 1 399 070 lei cheltuieli de personal iar 200020 lei, pentru material.
Personalul era compus din doi generali de brigadă, un colonel, patru locotenenţi, opt maiori, 19 căpitani, 18 locotenenţi, un inginer şef, un inginer clasa I, un inginer clasa a II-a, 11 mecanici clasa I, patru mecanici clasa a II-a, patru mecanici clasa a III-a şi 1 636 oameni trupă.
Prin Înaltul Decret nr. 1938, pe seama Ministerului de Război s-a deschis un credit de 20 000 000 lei, din care 4 000 000 lei pentru Marină pentru a se construi două monitoare fluviale, trei torpiloare de mare, armament şi material de torpile.
Acest credit a fost anulat deoarece au existat divergenţe de opinii între şefii Flotilei asupra tipului de vase care trebuia ales, precum şi asupra tipurilor de armament.
 

Instruire marinărească specifică

 
În Marina Militară, pregătirea pentru luptă și marinărească a echipajelor se efectua cu ocazia instrucției zilnice și prin așa-numitele manevre regale anuale, din sezonul estival, cu grupuri de nave întrunite.
Prima etapă era afectată antrenamentelor de mânuire a tunurilor, bărcilor cu rame și cu pânze, exercițiilor de îmbarcare și debarcare, urmate de marșuri și evoluții cu formații de nave.
Ofițerii se specializau și prin observații astronomice, calcule nautice, crochiuri ale radelor și raioanelor de ancorare, luări de vederi și recunoașteri ale coastelor și reperelor de navigație, experimentări și sondaje la adâncimi mari.
O formă specifică de pregătire a cadeților o constituiau voiajele de instrucție, executate anual cu bricul „Mircea” și crucișătorul “Elisabeta” în Marea Neagră, Marea Mediterană, Marea Adriatică și uneori și în Oceanul Atlantic.
Echipajele Marinei Militare adoptaseră ca forme de pregătire specifice întrecerile sportive și competițiile nautice, regatele și concursurile între unitățile navale.
Pentru stimularea competitivității, marinarii cu performanțe în domeniu erau recompensați cu diferite premii.
De exemplu, în anul 1898 au fost organizate concursuri nautice între bărci și lotci cu unul sau mai multe rânduri de rame, cu vele, întreceri între baleniere, concursuri de înot și curse umoristice.
Încă din 1878, în Marină se instituise „Premiul Pantazi”, în memoria bătrânului sergent adjutant Grigore Pantazi, căzut la datorie la Corabia, în Războiul de Independență.
Astfel, în Jurnalul Consiliului Miniştrilor nr. 1, alcătuit din Gheorghe Chiţu, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, Constantin A. Rosetti, ministru de Interne, generalul Alexandru Cernat, ministru de Război și Ion Câmpineanu, ministru de Finanțe, înaintat Casei de Dotaţie a Oastei, cu adresa Ministerului de Război nr. 8597 din 7 septembrie 1878, se menționa faptul că în şedinţa de luni, 28 august 1878, s-a luat luat în deliberare referatul Ministrului de Război nr. 8036, având în vedere donaţia făcută de domnul Lolu Raicov în sumă de 1200 lei, din care 600 depuși deja la Casa Corpului Flotilei, iar 600 lei urmând să-i depună anul viitor, în următoarele condiţii: „Dobânda acestor bani să se împartă în cinci părţi deopotrivă care se vor da ca recompense mateloţilor sub numele de «Premii Pantazi».
În memoria bătrânului sergent adjutant Grigore Pantazi, din Corpul Flotilei, mort la Corabia în serviciu în timpul războiului 1877 – 1878.
Recompensele anuale se vor da:
Recompensă matelotului care neavând nici o pedeapsă în cursul anului se va distinge în îndeplinirea datoriilor, conduitei exemplare, curăţeniei, bune moravuri şi activitate.
Recompensă matelotului care va primi cea mai bună notă la cursul teoretic şi practic al torpilelor.
Recompensă matelotului care va primi cea mai bună notă la cursul teoretic şi practic de canonaj.
Recompensă matelotului care va avea cea mai bună notă la cursul teoretic şi practic al conducerii micilor maşini cu vapor de la şalupe sau la întreţinerea celor mari.
Recompensă matelotului care va fi reputat ca cel mai bun, teoretic şi practic în matelotaj şi timonierie, în conducerea bărcilor cu vapori, pânze şi rame.
Premiile pot fi în bani sau în obiecte relative.
Aceste recompense se vor da în fiecare an de comandantul Flotilei, după părerea unei comisiuni compusă din cinci ofiţeri cei mai mari în grad în arma Flotilei, la epoca care se va fixa de Ministerul de Război.
Având în vedere că aceasta este averea Flotilei care nu se poate înstrăina,
Decide:
Se autoriză dl. Ministru de Război ca suma de lei 1200 s-o depună la Casa Dotaţiunii Oastei, cu care să cumpere efecte ale Statului sau garantate de stat, iar dobânda s-o verse la Casa Corpului Flotilei, spre a fi întrebuinţată conform dorinţei donatorului.
Acest jurnal se va duce la îndeplinire după ce se va obţine aprobarea Măriei Sale Domnitorului.”.
Trecut la cele veșnice la 6 martie 1913, la locuința sa din strada Sf. Constantin din Capitală, la numai 67 de ani, viceamiralul Ioan Murgescu a lăsat posterității, pe lângă regrete eterne, o carte de vizită impresionantă.
Nu întâmplător, la aflarea veștii morții sale, Grigorovici, ministrul Marinei al Rusiei a trimis ministrului de Război al României următoarea telegramă: „Te rog să primești, Domnule Ministru, sentimentele de profund regret pe care le simte Marina Imperială Rusă cu prilejul morții Amiralului Murgescu, ale cărui servicii în timpul războiului ruso-turc sunt un perpetuu obiect pentru amintirea noastră recunoscătoare.”.
Numele său acordat puitorului de mine „Amiral Murgescu”, prima navă românească de război construită în România, lansată la apă la Galaţi, la 14 iunie 1939 și puitorului de mine 271, intrat în serviciul Marinei Militare în anul 1981, Şcolii Militare de Maiştri Militari a Forţelor Navale din Constanţa, din anul 1992, Şcolii gimnaziale nr. 2 din localitatea Valu lui Traian, din 27 martie 2004, precum şi unor străzi din Bucureşti şi Constanţa, reflectă o pe deplin meritată stare de spirit, transformată în cult. Menit să onoreze memoria unei personalități puternice, care prin crezul său profesional, viziunea și acțiunile sale durabile a slujit cu devotament și a contribuit cu maximă determinare la consolidarea și propășirea Marinei.
 
Bibliografie:
 
  1. Căpitan-comandor dr. Marian Moşneagu, drd. Andreea Atanasiu-Găvan, Georgeta Borandă, drd. Mariana Cojoc, Andrei Vochiţu, „Statul Major al Forţelor Navale 1860-2005. Tradiţii şi perspective”, coordonator: căpitan-comandor dr. Marian Moşneagu, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2005
  2. Marian Moșneagu, “Dicționarul marinarilor români”, Editura Militară, București, 2008
  3. Marian Moșneagu, „Eroii Marinei Române”, Editura ALPHA MDN, Buzău, 2009
  4. Marian Moșneagu, “Șefii Statului Major al Forțelor Navale. Enciclopedie”, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2016
  5. Marian Moșneagu, “Amiralii României. Dictionar enciclopedic”, Editura Militară, București, 2017
 
 
Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017) și „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»”, București, Editura Militară (2019).

 
Citește și:

Cât poți să iubești o navă?
 
[1]Detalii privind biografia, cariera și performanțele profesionale ale ofițerului am prezentat în articolul „Viceamiralul Ioan Murgescu, artizanul primei victorii navale pe Dunăre”, publicat în „Ziua de Constanța”, vineri, 20 octombrie 2017.
 
[2] Detalii la Gabriel-Octavian Nicolae, Marian Moșneagu, Gheorghe Stănescu, „Printre sute de catarge. Serviciul Maritim Român 1895-1945”, Editura Academiei Oamenilor de Știință din România, București, 2020.
[3] Documentul a fost publicat recent, cu concursul cotidianului „Ziua de Constanța”, și de prof.univ.dr. Valentin Ciorbea, dr. Cornel Țucă, în volumul „Dobrogea în anul 1878 după rapoartele Ștefan Fălcoianu și Ioan I. Murgescu”, Editura Academiei Oamenilor de Știință din România, București, 2020.
[4] Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară, „Documente privind istoria militară a poporului român iulie 1878-noiembrie 1882”, Editura Militară, București, 1974, pp. 6-9.

Ti-a placut articolul?


Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

Pisălogul. Alexandru Martac, comandor, casier, hidrograf

18 Jun 2021 608

Memoria și Marea. „Bulandra”, „Constanța”, „Odiseea”

11 Jun 2021 1172

Fustele și pernele unui vizionar. Matei Kiraly, aeroglisoare, elicopterul naval

04 Jun 2021 2299

Memorabilul 27 mai. La Cernavodă și Constanța

28 May 2021 2252

Meandrele unei cariere de succes

21 May 2021 3037

Ale tinereții valuri...

14 May 2021 3488

Culturnic de gardă

07 May 2021 2779

Castelanul

01 May 2021 2995

Basil nu cedează!

23 Apr 2021 2697

FC Farul Constanţa Ianis Zicu - „Toată lumea s-a grăbit să vorbească foarte multe lucruri care m-au deranjat”

19 Apr 2021 3552

Prin porturile vieții

16 Apr 2021 2324

Cadetul Biju

09 Apr 2021 1929

Prima monografie dedicată Ansamblului artistic ostășesc „Albatrosul” al Marinei Militare Comandor (r) dr. Marian Moșneagu reînvie «Legendele „Albatrosului”»

06 Apr 2021 2878

O eșuare… perfectă!

02 Apr 2021 2669

Cât poți să iubești o navă?

19 Mar 2021 3259